ICCJ. Decizia nr. 427/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 427/2015
Dosar nr. 2877/112/2013
Şedinţa publică de la 11 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2877/112/2013, s-au admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtele Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Bistriţa-Năsăud şi Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de acestea, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu domiciliul procesual ales la D.G.F.P. Bistriţa-Năsăud, ca neîntemeiată. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a analizat cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. din 1865, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi şi a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâtelor Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Bistriţa-Năsăud şi Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud, tribunalul a constatat că reclamanta T.R. a precizat, în şedinţa publică din 1 octombrie 2013 şi s-a consemnat în încheierea de şedinţă, că nu are pretenţii de la aceste două pârâte, împrocesându-le doar pentru opozabilitate.
Având în vedere aceste precizări, instanţa de fond a admis excepţiile lipsei calităţii procesual pasive ale acestora.
Aspectul potrivit căruia despăgubirile solicitate au fost calculate prin raportare la indemnizaţia recunoscută în favoarea reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, nu poate atrage în sine calitatea procesuală a Agenţiei Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Bistriţa-Năsăud (cu atribuţii de acordarea/stabilirea indemnizaţiei) sau a Casei Judeţene de Pensii Bistriţa-Năsăud (instituţie care achită lunar indemnizaţia), întrucât chiar în ipoteza admiterii acţiunii şi acordarea despăgubirilor solicitate, acestea nu ar avea acelaşi regim juridic cu indemnizaţiile lunare şi nu există vreo dispoziţie legală care să prevadă obligaţii pentru aceste două pârâte în achitarea eventualelor despăgubiri.
Raportat la admiterea celor două excepţii, tribunalul a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte însă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român - reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a apreciat că aspectele invocate de acest pârât în susţinerea excepţiei sunt de fapt apărări de fond, iar raportat la aceste motive, excepţia urmează a fi respinsă ca nefondată. Astfel, s-a invocat că prin acţiunea introductivă precizată, reclamanta nu a arătat şi nu a motivat în niciun fel caracterul prejudiciabil al pârâtului Statul Român, în demersul său de a-şi descoperi documentele care să-i poată conferi şi demonstra calitatea de persoană îndreptăţită şi că nu s-a contestat vreun act sau fapt administrativ, nu s-a invocat o eventuală nesoluţionare în termenul legal a unei cereri. Toate aceste aspecte ţin însă de stabilirea existenţei unui fapte ilicite (constând în acţiune sau inacţiune) săvârşită de vreo instituţie sau autoritate publică pentru care să poată fi angajată răspunderea Statului Român şi nu pot fi tranşate pe calea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.
Pe fondul cauzei, cu privire la natura acţiunii dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 626/2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 131/33/2012, s-a stabilit că cererea reclamantei nu a fost precedată de o acţiune în contencios administrativ formulată şi soluţionată în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci a fost în legătură cu o eventuală culpă a autorităţii publice care a determinat acordarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 doar din 2008 şi nu începând cu anul 1990, aşa cum a considerat aceasta că ar fi fost îndreptăţită, fiind incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. în vigoare în perioada evocată. Aceste statuări au stat şi la baza declinării competenţei în favoarea instanţelor civile, iar raportat la cuantumul pretenţiilor şi domiciliul reclamantei, competenţa i-a revenit secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
Fundamentarea acţiunii pe aceste dispoziţii a fost îmbrăţişată ulterior şi de reclamanta T.R., prin înscrisul intitulat "întâmpinare" reclamanta invocând expres dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Înainte de a trece la verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, tribunalul a procedat la o scurtă trecere în revistă a situaţiei reclamantei şi a hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată cu privire la drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Sub aspectul situaţiei de fapt, prima instanţă a reţinut că T. (S.) R. s-a născut la 26 ianuarie 1948 în comuna Sadova, raionul Gura Jiului, avându-i ca părinţi naturali pe S.V. şi S.A. Începând cu 1 mai 1950, reclamanta s-a aflat în grija şi sub autoritatea familiei S.P. şi N., S.P. fiind fratele părintelui natural al reclamantei. "Părinţii adoptivi" au avut domiciliul în Bucureşti, iar după naţionalizarea imobilului, casă de locuit, au avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Lovrin, judeţul Timiş, aşa cum rezultă din adeverinţa din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin. Chiar dacă adopţia nu a fost niciodată finalizată, această stare de fapt a fost recunoscută ca atare de către autorităţile statului care în Registrul Agricol al localităţii Lovrin evidenţiază în perioada 1956 - 1958 la pag. 8 familia S. compusă din soţul P. care desfăşura activitate la Staţiunea de Cercetări Agricole, soţia N. născută în 1905 şi R. născută în 1948.
Această realitate faptică coroborată cu declaraţia din 22 mai 2008 a numitei L.A., cu adeverinţa din 4 octombrie 2006 a Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Lovrin şi cu adeverinţa de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de "Grupul Şcolar R.P." din localitatea Lovrin au condus la pronunţarea Sentinţei civile nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în Dosarul nr. 565/112/2009, prin care reclamantei T.R. i s-au recunoscut drepturile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990. Astfel, pentru perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958 s-a apreciat că reclamanta s-a aflat în situaţia de a avea domiciliu obligatoriu, fiind îndreptăţită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (2), (8) şi (9) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Decizia nr. 294/2010, prin care a fost soluţionat recursul declarat de AJPS Bistriţa-Năsăud împotriva acestei hotărâri, a menţinut dispoziţia referitoare la recunoaşterea drepturilor reclamantei de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 3098/2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a schimbat Sentinţa civilă nr. 217 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în sensul că s-a admis cererea de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 40/2010, pronunţată în Dosarul nr. 565/112/2009 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi s-a constatat că reclamanta T. (S.) R., în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi este îndreptăţită să beneficieze şi de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Referitor la aplicarea art. 998 - 999 C. civ., reclamanta a arătat că există un prejudiciu, întrucât legea a reglementat drepturile din 1990 şi a fost aplicată discriminatoriu numai din decembrie 2008; fapta a fost ilicită, încălcându-se prevederile legale în vigoare pe toată durata menţionată; există raport de cauzalitate, deoarece prin actele normative de aplicare a legii dispuse de către o altă instituţie a Statului Român, a fost limitat accesul la drepturile odată legiferate; a fost de notorietate opoziţia intenţionată a unor instituţii, manifestată prin intermediul membrilor Parlamentului în a permite accesul tuturor cetăţenilor la dosarele dresate de către poliţia politică a regimului comunist, date fiind abuzurile ce au ieşit ulterior la lumină.
Tribunalul a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale în baza art. 998 - 999 vechiul C. civ., se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii [1], respectiv: a) existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu; b) existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu; d) existenţa vinovăţiei, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.
Din analiza dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., instanţa de fond a avut în vedere că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, care poate consta într-o acţiune sau inacţiune, tribunalul a reţinut că niciuna din susţinerile reclamantei nu poate fi confirmată şi nu se poate identifica vreo instituţie publică sau autoritate, care prin acţiunile, refuzul ei să fi vătămat interesele reclamantei.
Astfel, în primul rând, trebuie observat că reclamanta a invocat faptul că s-a adresat instituţiilor statului, dar acestea şi-ar fi declinat competenţa. În acest sens, reclamanta a invocat că s-a adresat Postului de Poliţie Lovrin şi Arhivelor Statului din judeţul Timiş cu aceeaşi solicitare de a furniza informaţii despre familia S. şi perioada în care aceasta a locuit în Lovrin. Într-adevăr, reclamanta a depus în copie la dosar aceste două adrese, datate 18 septembrie 2006, dar nu există dovada certă cu privire la expedierea lor, copia recipiselor de la fila 7 - verso, nefiind suficient de concludentă, nu conţine data expediţiei şi nici confirmarea de primire. Reclamanta a mai depus copiile unor plicuri (fila 7 faţă - verso dosar iniţial), destinatar fiind T.R., iar expeditorul Postul de Poliţie Lovrin şi Arhivele Statului din judeţul Timiş, dar, pe de o parte, nu se poate desluşi data de pe aceste plicuri, iar, pe de altă parte, nu există niciun fel de indicii cu privire la conţinutul lor.
Rezultă astfel că în baza probelor existente la dosar nu se poate conchide că Postul de Poliţie Lovrin şi Arhivele Statului din judeţul Timiş ar fi săvârşit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei, or, sarcina probei, în acest sens, conform art. 1169 vechiul C. civ., o avea reclamanta.
De altfel, între înscrisurile, care au stat la baza recunoaşterii de către instanţele de judecată în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2), (8) şi (9) din Decretul-lege nr. 118/1990, au fost şi următoarele: adeverinţa din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin, adeverinţa de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de Grupul Şcolar "R.P." din localitatea Lovrin. Nu au existat niciun fel de elemente sau indicii că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 şi i s-ar fi refuzat această solicitare, fiind evident că nu există nicio culpă din partea vreunei instituţii ale statului, ci reclamanta a pornit demersurile pentru obţinerea documentelor doveditoare abia în anul 2006, iar cererea privind acordarea indemnizaţiei, a formulat-o doar în 11 noiembrie 2008, fiind stabilită indemnizaţia începând cu 1 decembrie 2008.
S-a mai invocat de către reclamantă faptul că Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 a apărut pe internet abia în anul 2008, pe pagina de internet www.juris.ro, dar publicarea lui pe această pagină de internet, nu are nicio relevanţă în cauză, actul normativ a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 36 din 20 aprilie 1950 şi reclamanta nu a dovedit faptul că nu ar fi avut acces din vina vreunei autorităţi ale statului la acest act cu anexele aferente încă din anul 1990.
În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 517 din 28 aprilie 2009 privind declasificarea unor decrete ale Consiliului de Stat adoptate în perioada 1953 - 1989 şi a unor decrete prezidenţiale adoptate în perioada 1974 - 1989 şi Hotărârea nr. 1608 din 16 decembrie 2009, acestea într-adevăr au apărut în anul 2009, dar reclamanta nu a precizat ce relevanţă ar fi avut aceste acte normative cu privire la recunoaşterea în favoarea ei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar din consultarea deciziilor pronunţate de instanţele de judecată, se poate concluziona că aceste acte normative nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor.
Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul a conchis că reclamanta nu a dovedit săvârşirea de către instituţiile, autorităţile Statului Român a vreunei fapte ilicite, prin care ea ar fi fost împiedicată să beneficieze de indemnizaţie încă din anul 1990, pentru a rezulta prejudiciul de 518.400 lei RON solicitat. Raportat la această concluzie, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, fiind evident că în lipsa săvârşirii unei fapte ilicite, nu s-a putut angaja răspunderea civilă delictuală a Statului Român şi s-a impus respingerea acţiunii civile formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată. Pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 438/A/2014 din 8 mai 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta T.R. împotriva Sentinţei civile nr. 2645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2877/112/2013, pe care a menţinut-o.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
Astfel, în şedinţa publică din 8 mai 2014, curtea de apel, din oficiu, în temeiul art. 298 C. proc. civ. raportat la art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 294 alin. (1) C. proc. civ. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererilor noi formulate de reclamanta apelantă, prin memoriul de apel, respectiv a următoarelor cereri:
- cererea prin care se solicită instanţei să constate drepturile ce derivă din statutul reclamantei de persoană asupra căreia au fost luate măsuri administrative abuzive în perioada 1950 - 1958, drepturi conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi acordate parţial;
- cererea prin care se solicită obligarea pârâtului de rândul 1 la plata unei pensii speciale la care a avut dreptul în perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 (având în vedere că prin deciziile Curţii de Apel Cluj, enumerate în apel, a fost dispusă achitarea pensiei speciale în cuantum de circa 2.400 lei/lună, numai începând cu 1 decembrie 2008, prin obligarea Statului Român la plata acestor drepturi), însumând în total suma de 518.400 lei;
- cererea formulată prin concluziile înregistrate la dosar în data de 8 mai 2014, privind "obligarea Statului Român la plata sumei solicitate, cu titlu de indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990, de a cărui aplicare nu am putut beneficia din culpa sa, într-un termen rezonabil după promovarea decretului".
De asemenea, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, curtea de apel, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii schimbării parţiale a temeiului juridic al acţiunii deduse judecăţii, respectiv prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în faţa instanţei de fond, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 998 şi art. 999 din vechiul C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 52 şi art. 53 din Constituţia României, art. 1, 7, 14, 17 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 8 din Declaraţia universală a drepturilor omului - Paris 1948, iar în plus, prin motivele de apel, a invocat temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate niciodată, în termen procedural, în faţa primei instanţe, respectiv dispoziţiile art. 5, 6, 7, 19, 20, 24 şi 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.
A reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Art. 298 C. proc. civ. prevede că, dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu.
Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Prin urmare, în temeiul acestor texte legale, curtea de apel s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiilor inadmisibilităţii cererilor noi formulate pentru prima dată în calea de atac a apelului, precum şi asupra excepţiei inadmisibilităţii schimbării parţiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată.
Aşa fiind, curtea de apel a constatat că prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată iniţial sub nr. 1131/33/2012 pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 25 iulie 2012, reclamanta T.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat constatarea şi realizarea drepturilor în valoare de 518.400 lei, prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, pe perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Deciziile nr. 2943/2010, în Dosarul nr. 565/112/2009 şi nr. 3098/2012, în Dosarul nr. 2226/112/2011 ale Curţii de Apel Cluj s-a constatat că este beneficiară ca titular al drepturilor prevăzute de alin. (1) şi (2) al art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, din 1 decembrie 2008.
Situaţia s-a datorat faptului că, în aprilie 1950, când era dată spre adopţie unei familii cu domiciliul în Bucureşti, str. P., acestora le-au fost naţionalizate cele 4 apartamente prin Decretul nr. 92 şi au fost strămutaţi în comuna Lovrin, judeţul Timiş. După încetarea domiciliului obligatoriu în 30 aprilie 1958, familia a apreciat că nu a fost în interesul copilului continuarea actelor de adopţie şi reclamanta a fost redată familiei biologice. Ca urmare, la decesul celor doi potenţiali părinţi adoptivi în 1975, reclamanta nu a rămas cu niciun fel de acte de stare civilă ale acestora prin care să poată demonstra după 1990 naţionalizarea şi strămutarea, singura modalitate de a beneficia de prevederile legale în materie, rămânând declaraţiile notariale ale doi martori (foarte bătrâni şi care au fost dificil de găsit) şi actele eliberate de şcoala unde a absolvit primele patru clase primare.
Aceasta fiind situaţia de fapt, deşi a încercat să obţină acte de la unele instituţii ale statului încă din 1991 (instituţii, care a considerat reclamanta că ar trebui să deţină informaţii care să o ajute), conform dovezilor anexate, acestea şi-au declinat competenţa.
După desecretizarea unor acte şi dosare din arhiva fostei Securităţi în 2008, au apărut mai multe documente pe internet ("studiul" Consiliului Securităţii Statului din decembrie 1967, Decretul nr. 92/1950 cu lista celor cărora li s-au naţionalizat imobilele şi probabil multe altele) care într-un târziu au dus la obţinerea deciziilor de mai sus, a căror aplicabilitate a fost dispusă începând cu 1 decembrie 2008.
Comparativ cu alţi beneficiari ai Decretului-lege nr. 118/1990, reclamanta a considerat că a fost împiedicată în obţinerea informaţiilor şi dovezilor de care a avut nevoie (prin lipsa accesului la informaţiile ţinute secrete până în 2008), pentru ca instanţele să ajungă la concluziile materializate prin hotărârile şi deciziile specificate la alin. (1).
De asemenea, s-a apreciat că prin neacordarea drepturilor prevăzute de această reglementare (de care s-a dovedit că trebuia să beneficieze într-un termen rezonabil de la apariţia lui în aprilie 1990), este discriminată în raport cu celelalte persoane care au suferit măsuri administrative similare şi care şi-au realizat drepturile imediat după apariţia Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a menţionat că reparaţia a fost parţială, deoarece nu a beneficiat în tot acest timp de scutirile de impozite, de biletele gratuite (de tratament şi CFR); şi mai ales, s-a datorat regimului comunist faptul că a rămas fără dreptul de a revendica în calitate de unic moştenitor imobilele din Bucureşti (care au intrat în patrimoniul ICRAL Foişor).
Pentru că de aceste prejudicii s-a făcut vinovat Statul Român, a solicitat instanţei ca în baza articolelor 52 - 53 din Constituţia României şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la care România este parte, să constate dreptul şi să oblige Ministerul Finanţelor la plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 518.400 lei, pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 (dată de la care au intrat în vigoare deciziile CJP Bistriţa-Năsăud).
Prin precizarea şi extinderea de acţiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 12 aprilie 2013, aceasta a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Bistriţa-Năsăud şi Casa Judeţeană de Pensii Bistriţa-Năsăud.
Pe fond, reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor materiale, ca urmare a daunelor aduse persoanei de-a lungul timpului, prin imposibilitatea de a beneficia de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, statuate ulterior prin Decizia Curţii de Apel Cluj nr. 3098/2012 (urmate de Decizia AJPIS Bistriţa şi punerea în plată prin nr. 120528/2011 şi nr. 91883/2012 ale Casei Judeţene de Pensii Bistriţa), precum şi de Sentinţa definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bistriţa-Năsăud în Dosarul nr. 233/112/2012 (care a constatat statutul acesteia de persoană care a suferit de măsuri administrative abuzive în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, confirmând implicit, dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru acea perioadă. Despăgubirile pe care le solicită sunt calculate începând cu 1 decembrie 1990 şi până la 1 decembrie 2008 (dată de la care a primit retroactiv plăţile prin deciziile CJP Bistriţa-Năsăud enumerate mai sus), rezultând un cuantum de 2.400 lei lunar, total = 518.400 lei.
Reclamanta a mai solicitat şi actualizarea cu indicele de inflaţie a tuturor sumelor datorate lunar, în baza O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.
În drept, s-au invocat dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, Decretului nr. 92/1950, Nota Consiliului Securităţii statului din decembrie 1967, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, Decizia Curţii de Apel Cluj nr. 3098/2012, definitivă şi irevocabilă, Sentinţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud în Dosarul nr. 233/112/2012, definitivă şi irevocabilă, Carta Europeană a Drepturilor Omului.
Ulterior, prin înscrisul intitulat "întâmpinare" depus la data de 24 mai 2014, reclamanta a arătat că a solicitat împrocesarea pârâţilor din extinderea de acţiune pentru ca hotărârea să le fie opozabilă.
Totodată, a menţionat expres că a fost prejudiciată în drepturile sale, în toată această perioadă, datorită faptului că nu a avut acces la actele care i-ar fi putut dovedi statutul.
În drept, reclamanta a indicat în mod expres prevederile art. 998 - 999 C. civ., Declaraţia universală a drepturilor omului - Paris 1948, art. 52 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, deciziile Curţii de Apel Cluj menţionate anterior.
În şedinţa publică din 1 octombrie 2013, reclamanta a arătat că raportat şi la precizarea de acţiune de la dosar, solicită obligarea la despăgubiri doar a Statului Român, iar cu privire la pârâţii de rând 2 şi 3 i-a împrocesat doar pentru opozabilitate, având în vedere că la obţinerea şi plata pensiilor din 1 decembrie 2010 şi până în prezent ambele instituţii au fost implicate.
Din verificarea obiectului şi cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prezentate pe larg, a rezultat că reclamanta a formulat pentru prima dată în calea de atac a apelului următoarele cereri: să se constate drepturile ce derivă din statutul reclamantei de persoană asupra căreia au fost luate măsuri administrative abuzive în perioada 1950 - 1958, drepturi conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 şi acordate parţial; obligarea pârâtului de rândul 1 la plata unei pensii speciale la care a avut dreptul în perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, însumând în total suma de 518.400 lei; obligarea Statului Român la plata sumei solicitate, cu titlu de indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990, de a cărui aplicare nu am putut beneficia din culpa sa, într-un termen rezonabil după promovarea decretului.
S-a mai constatat că reclamanta nu a învestit instanţa de fond, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin precizarea şi extinderea de acţiune cu aceste cereri, motiv pentru care curtea de apel a stabilit că acestea au caracterul unor cereri noi în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind inadmisibile în apel.
De asemenea, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, curtea de apel a constatat că reclamanta a invocat pentru prima dată, în calea de atac a apelului, temeiuri juridice noi, care nu au fost invocate niciodată, în termen procedural, în faţa primei instanţe, respectiv dispoziţiile art. 5, art. 6, art. 7, art. 19, art. 20, art. 24 şi art. 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene considerent pentru care a admis excepţia inadmisibilităţii schimbării parţiale a temeiului juridic al acţiunii deduse judecăţii invocată din oficiu.
Critica reclamantei apelante referitoare la faptul că neavând studii juridice, nu a înţeles cum acţiunea a fost motivată ca fiind de competenţa secţiei civile, deoarece dreptul pretins derivă din aplicarea trunchiată în timp a unei prevederi legale de care instanţele de contencios-administrativ au decis că putea beneficia imediat, după promovarea legii, dacă putea dovedi în anul 1990, ceea ce a putut dovedi după 2008, în opina curţii de apel a fost apreciată ca fiind neîntemeiată.
În acest sens, curtea de apel a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 626/2012 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 1131/33/2012, s-a stabilit că cererea reclamantei nu a fost precedată de o acţiune în contencios administrativ formulată şi soluţionată în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, ci a fost în legătură cu o eventuală culpă a autorităţii publice care a determinat acordarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, doar din 2008 şi nu începând cu anul 1990, aşa cum a considerat aceasta că ar fi fost îndreptăţită, fiind incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. în vigoare în perioada evocată.
Prin precizarea de acţiune depusă de reclamantă la termenul de judecată din 12 aprilie 2013, aceasta a solicitat declinarea competenţei materiale de soluţionare a acţiunii, către, secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, având în vedere că a reclamat Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi instituţii subordonate acestuia.
Ulterior, prin înscrisul intitulat "întâmpinare", reclamanta a invocat expres dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
În şedinţa publică din 14 iunie 2013, tribunalul a pus în discuţia părţilor competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Reclamanta a arătat că nu mai susţine solicitarea formulată prin acţiunea precizată cu privire la transpunerea cauzei la, secţia de contencios administrativ a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, apreciind că poate să judece cauza orice complet de pe secţia civilă.
Reprezentantul pârâtului, consilier juridic R.V., a solicitat a se lua act de renunţarea reclamantei cu privire la competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Tribunalul a luat act de poziţia reclamantei, dar totodată a procedat la verificarea competenţei conform art. 1591 alin. (4) C. proc. civ. şi a reţinut că, faţă de conţinutul acţiunii şi de statuările făcute în Sentinţa civilă nr. 626/2012 a Curţii de Apel Cluj, prezentul litigiu este unul civil, iar competenţa conform valorii obiectului cererii raportat la art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aparţine tribunalului - secţia I civilă.
Art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. statuează că tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată precizată, precum şi cauza juridică a acesteia, astfel cum a fost în mod expres indicată de reclamantă, curtea de apel a constatat că în mod legal tribunalul a stabilit natura juridică civilă a acţiunii pendinte potrivit dispoziţiilor legale mai sus arătate. Faptul că reclamanta a înţeles să cheme în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi instituţii subordonate acestuia nu este suficient pentru calificarea cererii ca fiind una de contencios administrativ, în condiţiile în care reclamanta nu se pretinde a fi o persoană vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Critica reclamantei privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român şi, în consecinţă, obligarea acestuia la plata sumei de 518.184 lei reprezentând despăgubiri, actualizată cu rata inflaţiei, sumă cu care a fost prejudiciată lunar în perioada decembrie 1990 - decembrie 2008 (18 ani x 12 luni x 2.399 lei), în opinia curţii de apel a fost apreciată ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente.
Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 565/112/2009, s-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta T.R., împotriva pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Bistriţa-Năsăud, şi în consecinţă s-a anulat Decizia nr. 2 din 9 decembrie 2008 emisă de DMPS Bistriţa-Năsăud, de respingerea stabilirii calităţii de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. S-a constatat că petenta în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, şi este îndreptăţită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (2), art. 8 şi art. 9 din acelaşi act normativ, sens în care a obligat intimata Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Bistriţa-Năsăud la plata drepturilor cuvenite.
Prin Sentinţa civilă nr. 217/CA din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în acelaşi dosar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de completare a Sentinţei civile nr. 40/CA din 10 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, în Dosarul nr. 565/112/2009, formulată de petenta T.R., în contradictoriu şi cu intimata Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale, în sensul de a se constata că s-a aflat în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, şi prin urmare, este îndreptăţită să beneficieze şi de drepturile materiale prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Împotriva Sentinţei civile nr. 40 din 10 februarie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pârâta AJPS Bistriţa-Năsăud a declarat recurs, care a fost admis prin Decizia nr. 2943 din 18 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, în sensul modificării în parte a sentinţei, prin înlăturarea obligaţiei pârâtei la plata drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi al obligării acesteia la emiterea unei decizii de recunoaştere a drepturilor reclamantei de beneficiar al Decretului-lege nr. 118/1990, pe perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin Sentinţa civilă nr. 1269 din 23 decembrie 2011 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta T.R., în contradictoriu cu intimata Agenţia Judeţeană pentru Prestaţii Sociale Bistriţa-Năsăud, împotriva Sentinţei civile nr. 217/CA/2010 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud.
Prin Decizia civilă nr. 3098/2012, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 2226/112/2011, s-a admis cu majoritate de voturi, recursul declarat de revizuenta, s-a schimbat Sentinţa civilă nr. 217 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, în sensul că s-a admis cererea de completare a dispozitivului Sentinţei civile nr. 40/2010 pronunţată în Dosarul nr. 565/112/2009 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud şi s-a constatat că reclamanta T.R., în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958, s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi este îndreptăţită să beneficieze şi de drepturile prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.
În temeiul materialului probator administrat s-a reţinut că, faţă de familia S.P. şi N., autorităţile au luat măsura stabilirii domiciliului forţat, după exproprierea imobilului deţinut în Bucureşti, în localitatea Lovrin, judeţul Timiş, începând cu 1 mai 1950.
Reclamanta a făcut parte, în fapt, din această familie, chiar dacă procedura înfierii ei de către rudele tatălui firesc nu au fost finalizate şi, prin urmare, măsura stabilirii domiciliului forţat asupra rudelor sale s-a luat implicit şi în ceea ce priveşte persoana sa.
S-a apreciat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu şi măsura strămutării, faţă de familia S.P. şi N., a avut efect direct şi asupra reclamantei, care făcând parte din familia lor în fapt, iar nu ca urmare a înfierii, a suferit aceleaşi consecinţe ca fiind persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată începând cu 6 martie 1945 şi drept urmare s-a constatat că reclamanta, în perioada 1 mai 1950 - 30 aprilie 1958 s-a aflat în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. d) şi lit. e) din Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că este îndreptăţită să beneficieze de drepturile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2) precum şi art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ.
Prin Decizia nr. 120583 din 18 iunie 2012, emisă de Casa Teritorială de Pensii Bistriţa-Năsăud, s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizaţie lunară de 1.600 lei pentru strămutarea acesteia, plata începând cu data de 1 decembrie 2008, în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia nr. 92883 din 10 iulie 2012 emisă de Casa Teritorială de Pensii Bistriţa-Năsăud, s-a stabilit în favoarea reclamantei o indemnizaţie lunară de 800 lei pentru domiciliul obligatoriu al acesteia, plata începând cu data de 1 decembrie 2008, în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
În speţă reclamanta nu a dovedit existenţa cumulativă a cerinţei legale rezultate din dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român.
Astfel, fapta ilicită a pârâtului pretinsă de reclamantă constă în aceea că datorită menţinerii secretului de stat asupra unor documente, la care a avut acces numai după desecretizarea lor în 2008 şi 2009, reclamanta nu şi-a putut dovedi statutul juridic din acea perioadă, astfel că nu a primit drepturile decât începând cu luna decembrie 2008.
Reclamanta a mai arătat împrejurarea că s-a adresat instituţiilor statului, dar acestea şi-ar fi declinat competenţa. Reclamanta s-a adresat Postului de Poliţie Lovrin şi Arhivelor Statului din judeţul Timiş cu solicitarea de a furniza informaţii despre familia S. şi perioada în care aceasta a locuit în Lovrin.
În probaţiune reclamanta a depus copii de pe următoarele înscrisuri: recipisa din 29 noiembrie 1993 a unei scrisori recomandate expediată la Postul de poliţie al comuna Lovrin, fără a se prezenta înscrisul expediat; adresa din 10 ianuarie 1994 emisă de Ministerul Justiţiei, Direcţia Generală a Penitenciarelor prin care reclamanta este îndrumată să se adreseze pentru obţinerea adeverinţei solicitate la Arhivele Statului din judeţul de reşedinţă al comunei în care a fost deportată; adresa din 9 septembrie 1991 emisă de Postul de poliţie Lovrin, prin care i se comunică reclamantei că în evidenţele lor nu există date cu privire la cauza reclamantei şi este îndrumată să se adreseze la Arhivele Statului din judeţul Timiş; adresa din 3 iunie 1991 emisă de Filiala Arhivelor Statului din judeţul Timiş prin care i se comunică reclamantei faptul că nu deţin acte şi nici nu cunosc deţinătorul actelor referitoare la stabilirea domiciliului obligatoriu.
Curtea de apel a constatat că deşi reclamanta s-a prevalat de aceste înscrisuri, ea nu a făcut dovada conţinutului efectiv al cererilor pe care le-a adresat acestor instituţii.
Este real că reclamanta a depus în copie la dosar încă două cereri adresate Postului de poliţie al comunei Lovrin şi Arhivelor Statului din judeţul Timiş, datate 18 septembrie 2006, prin care acestea solicită informaţii cu privire la perioada în care doamna S. a fost angajată în cadrul Staţiunii de Cercetări Agricole Lovrin, fiindu-i necesară pentru delimitarea perioadei de domiciliu obligatoriu, însă nu există nicio dovadă certă cu privire la expedierea lor, copia plicurilor şi a recipiselor, nefiind suficient de concludentă, întrucât nu conţin data expedierii, confirmarea de primire de către destinatar şi nu există indicii cu privire la conţinutul acestor plicuri.
În aceste condiţii nu se poate concluziona că Postul de Poliţie Lovrin şi Arhivele Statului din judeţul Timiş ar fi săvârşit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei, ori în speţă sarcina probei în acest sens conform art. 1169 C. civ., revine reclamantei.
Mai mult decât atât, între înscrisurile, care au stat la baza recunoaşterii de către instanţele de judecată în favoarea reclamantei a drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1), (2), (8) şi (9) din Decretul-lege nr. 118/1990, au fost şi următoarele: adeverinţa din 23 octombrie 2006 eliberată de Primăria comunei Lovrin, adeverinţa de absolvire a studiilor din 11 noiembrie 2009 eliberată de Grupul Şcolar "R.P." din localitatea Lovrin.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că nu există niciun fel de elemente sau indicii care să ducă la concluzia că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 şi i s-ar fi refuzat această solicitare, fiind evident că nu există nicio culpă din partea vreunei instituţii ale statului.
Deşi Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 a fost publicat în M. Of. nr. 50/9.04.1990 şi a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 1990, reclamanta a pornit demersurile pentru obţinerea documentelor doveditoare abia în anul 2006, iar cererea privind acordarea indemnizaţiei a formulat-o doar la data de 11 octombrie 2007, motiv pentru care nu se poate prevala de faptul că a fost discriminată în raport cu alte persoane beneficiare a indemnizaţiei reglementate de acest act normativ.
Reclamanta a mai susţinut că Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 a apărut pe internet abia în anul 2008 pe pagina de internet www.juris.ro, dar publicarea lui pe această pagină de internet nu prezintă nicio relevanţă în cauză, aşa cum în mod corect a stabilit tribunalul, deoarece actul normativ a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 36/20.04.1950, iar reclamanta nu a dovedit faptul că nu ar fi avut acces, din culpa vreunei autorităţi ale statului, la acest act normativ cu anexele aferente, încă din anul 1990.
În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 517 din 28 aprilie 2009 privind declasificarea unor decrete ale Consiliului de Stat adoptate în perioada 1953 - 1989 şi a unor decrete prezidenţiale adoptate în perioada 1974 - 1989 şi Hotărârea nr. 1608 din 16 decembrie 2009, aceste acte normative au fost publicate în anul 2009, în M. Of. al României, dar reclamanta nu a precizat ce relevanţă ar fi avut aceste acte normative cu privire la recunoaşterea în favoarea ei a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul că în anexele acestora ar fi cuprinse decrete ale Consiliului de Stat sau decrete prezidenţiale care au fost clasificate şi care s-ar fi referit la situaţia reclamantei din perioada 1950 - 1958.
De altfel, din considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de judecată, anterior menţionate, rezultă fără echivoc că aceste acte normative nu au fost avute în vedere la stabilirea drepturilor cuvenite reclamantei în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Reţinând că reclamanta nu a probat săvârşirea vreunei fapte ilicite de către instituţiile şi autorităţile Statului Român, prin care ea ar fi fost împiedicată să beneficieze de indemnizaţia cuvenită, pentru perioada decembrie 1990 - decembrie 2008, curtea de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea îndeplinirii celorlalte cerinţe legale necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, curtea de apel, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta T.R., împotriva Sentinţei civile nr. 2.645/F din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în Dosarul nr. 2877/112/2013, pe care a menţinut-o, ca fiind legală şi temeinică.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta T.R., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, însă nu prin prisma dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., ci prin schimbarea în tot a deciziei apelate şi, pe cale de consecinţă, să se admită apelul aşa cum a fost formulat, cu obligarea Statului Român la plata drepturilor ce derivă din aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, actualizarea lunară a sumelor datorate în baza O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011 şi cheltuieli de judecată în sumă de 9.295 lei.
Fără a proceda la o sistematizare a motivelor de recurs, astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., recurenta -reclamantă susţine, în esenţă, următoarele:
Datorită menţinerii secretului de stat asupra unor documente (la care a avut acces numai după desecretizarea lor în 2008 şi 2009), nu şi-a putut dovedi statutul juridic din acea perioadă, astfel că nu a primit drepturile decât începând cu decembrie 2008.
De această stare de fapt se face vinovat Statul Român prin instituţiile sale, drept pentru care, în baza art. 52 din Constituţia României, solicită suma de 518.184 lei noi, reprezentând pensie specială suplimentară la care a dovedit că este îndreptăţită (actualizată cu rata inflaţiei aferentă fiecărei luni), sumă cu care a fost prejudiciată lunar în perioada decembrie 1990 - decembrie 2008 (18 ani x 12 luni x 2399 lei).
Precizează că a fost prejudiciată în drepturile sale în toată această perioadă, datorită faptului că nu a avut acces la actele ce i-ar fi putut dovedi statutul, dată fiind situaţia cu totul specială în care s-a aflat (copil încredinţat spre adopţie, dar care nu a mai fost adoptat niciodată, datorită evoluţiei situaţiei politice).
Statul Român are calitate procesuală, deoarece, prin Guvernul României care a emis şi trimis spre ratificare toate actele de modificare a Decretului-lege nr. 118/1990, a limitat accesul reclamanţilor la drepturile odată statuate (începând cu ziua întâi a lunii următoare depunerii cererii, conform ultimei modificări, în baza căreia indemnizaţia s-a dat începând cu 1 decembrie 2008).
Arată că la baza acţiunii sale stă art. 52 alin. (1) din Constituţie şi că i-a fost restrâns dreptul abuziv şi discriminatoriu, cu încălcarea art. 14 şi 18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 53 alin. (2) din Constituţia României.
Susţine că autosesizarea Curţii cu privire la cereri noi formulate în apel, în opinia sa se justifică; deoarece pe fond, aşa numitele cereri noi, sunt reformulări ale petitelor din apelul declarat iniţial.
De asemenea, apreciază ca greşită invocarea din oficiu a excepţiei inadmisibilităţii schimbării parţiale a temeiului juridic în apel a articolelor 5, 6, 7, 19, 20, 24 şi 42 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, deoarece actul a fost invocat în integralitatea sa în scriptul depus la fond pentru termenul din 14 iunie 2013.
Având în vedere actele ce vor fi prezentate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, recurenta susţine că au fost evaluate eronat probele în apel şi că a făcut dovada "conţinutului cererilor" pe care le-a adresat unor instituţii ale statului, prin conţinutul explicit al unor răspunsuri.
În atare situaţie, apreciază că, prin aceste documente, a demonstrat că există culpa Statului Român şi sunt respectate cele patru condiţii, în aplicarea art. 998 şi art. 999 C. civ., privind daunele delictuale pretinse şi solicită admiterea recursului şi apelului, aşa cum au fost formulate, cu cheltuieli de judecată.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, fie admiterea recursului formulat, cu obligarea Statului Român la plata drepturilor ce derivă din aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008, cu acordarea de daune moratorii, daune compensatorii (actualizarea lunară a sumelor datorate) şi cheltuieli de judecată în sumă de 9.295 lei; fie casarea sentinţei şi trimiterea dosarului spre rejudecare.
Solicită modificarea sentinţei în condiţiile art. 304 alin. (8) şi (9), şi nu în condiţiile art. 312 alin. (3) teza I, raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Asupra recursului astfel declarat, examinând susţinerile recurentei-reclamante, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi de cele reţinute de către instanţa de apel, în considerentele deciziei pronunţate, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul nu este fondat.
Este în afara oricărei discuţii că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui litigiu de natură civilă, astfel cum rezultă din statuările Curţii de Apel Cluj, dispuse prin Sentinţa civilă nr. 626 din 27 septembrie 2012, pronunţată în Dosarul civil nr. 1131/33/2012, care au consfinţit natura litigiului, ca fiind unul întemeiat pe dreptul comun, iar temeiul de drept incident fiind dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., ce constituie norma de drept în ce priveşte condiţiile generale ale răspunderii delictuale.
De altfel, reclamanta a indicat în mod expres prevederile art. 998 - 999 C. civ., Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 52 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României, O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011 şi deciziile Curţii de Apel Cluj.
Deciziile invocate de reclamantă nu au însă relevanţă în calificarea acţiunii ca fiind o acţiune de contencios administrativ, deoarece pretenţiile pe care aceasta le-a formulat sunt independente de acele hotărâri şi sunt determinate, în accepţiunea reclamantei, de o condiţie culpabilă a autorităţii statului.
Reclamanta însăşi a arătat că a solicitat împrocesarea pârâţilor din extinderea de acţiune pentru ca hotărârea să le fie opozabilă şi, totodată, a menţionat în mod expres că a fost prejudiciată în drepturile sale, datorită faptului că nu şi-a putut dovedi statutul, solicitând obligarea la despăgubiri doar a Statului Român.
Celelalte cereri cu care reclamanta nu a învestit instanţa de fond, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin precizarea şi extinderea de acţiune, în mod corect au fost apreciate de instanţa de apel ca având caracterul unor cereri noi, în sensul dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi au fost respinse ca inadmisibile, ca şi temeiurile juridice noi, care au fost invocate pentru prima oară în apel.
Prin urmare, instanţele au procedat judicios analizând dacă sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului, - în raport de susţinerile reclamantei.
Reclamanta a pretins astfel că fapta ilicită a pârâtului constă în aceea că datorită menţinerii secretului de stat asupra unor documente, la care a avut acces numai după desecretizarea lor în 2008 şi 2009, nu şi-a putut dovedi statutul juridic din acea perioadă, aşa încât nu şi-a primit drepturile cuvenite decât începând cu luna decembrie 2008.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că s-a adresat instituţiilor statului, dar acestea şi-au declinat competenţa; s-a adresat şi Postului de Poliţie Lovrin şi Arhivelor Statului din judeţul Timiş cu solicitarea de a-i fi furnizate informaţii despre familia S. şi perioada în care a locuit în Lovrin.
Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa de apel a reţinut corect că deşi se prevalează de înscrisuri, pe care le-a şi depus în copie, la dosar, acestea nu fac dovada conţinutului efectiv al cererilor pe care le-a adresat acestor instituţii, deoarece nu există nicio dovadă certă cu privire la expedierea lor, iar în ce priveşte demersurile invocate a fi făcute la Postul de Poliţie Lovrin şi la Arhivele Statului din judeţul Timiş, corect s-a concluzionat că nu s-a dovedit că acestea ar fi săvârşit vreo faptă ilicită în dauna reclamantei.
Totodată, instanţa de apel a avut în vedere şi că nu există elemente sau indicii care să conducă la concluzia că reclamanta ar fi solicitat eliberarea acestor înscrisuri anterior anului 2006, respectiv 2009 şi i s-ar fi refuzat această solicitare, iar cererea privind acordarea indemnizaţiei a formulat-o doar la data de 11 octombrie 2007, astfel încât nu se poate prevala de faptul că a fost discriminată în raport cu alte persoane beneficiare ale indemnizaţiei reglementate prin Decretul-lege nr. 118/1990.
Astfel fiind, în mod corect s-a apreciat că reclamanta nu a dovedit săvârşirea vreunei fapte ilicite de către instituţiile şi autorităţile Statului Român, prin care aceasta ar fi fost împiedicată să beneficieze de indemnizaţie pentru perioada decembrie 1990 - decembrie 2008 şi nedovedindu-se nici existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantei urmare a unei fapte ilicite săvârşite de către pârâtul Statul Român şi nici vinovăţia acestuia, respectiv a unităţilor sale subordonate - aşa cum a susţinut reclamanta - judicios s-a stabilit că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român, analizarea îndeplinirii celorlalte cerinţe ale dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. devenind inutilă.
Ca atare, întrucât reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului suferit, cuantificat la suma de 518.400 lei, pretenţiile pe care aceasta le-a formulat pentru perioada 1 decembrie 1990 - 1 decembrie 2008 nu sunt datorate, fiind neîntemeiate, şi în consecinţă, nici cele privind capătul de cerere referitor la actualizarea acestor pretenţii cu indicele de inflaţie, prin invocarea dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.
În ce priveşte actele depuse în recurs, de către reclamantă, în baza cărora s-a solicitat şi a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, în temeiul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., - acestea se regăsesc şi în dosarele instanţelor care s-au pronunţat anterior în cauză, au fost luate în considerare, prin urmare, la soluţionarea prezentei cauze şi nu există niciun motiv întemeiat de natură a atrage o altă soluţie decât cea pronunţată de instanţele de fond şi de apel, fiind lipsite de relevanţa juridică impusă de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. A se vedea în acest sens: Anexa 2 + Anexa 3, Adeverinţa - Anexa 14, Declaraţie - Anexa 15, Anexa 6, Anexa 9.
În consecinţă, reţinând că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică întemeiată, care să conducă la casarea ori modificarea deciziei curţii de apel şi că decizia recurata este temeinică şi legală, atât în ce priveşte soluţionarea excepţiilor, cât şi a fondului cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta T.R., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.R. împotriva Deciziei civile nr. 438/A/2014 din 8 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 543/2015. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 114/2015. Civil → |
|---|
