ICCJ. Decizia nr. 631/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 631/2015
Dosar nr. 3301/22.1/2013/al
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 27 februarie 2015
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din camera de consiliu din 10 aprilie 2014}. prommţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost respinsă cererea de recuzare formulată de petentul B.R. împotriva doamnelor judecător M.F.C., C.G.N. şi D.M. în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.
în motivare, s-a reţinut că dispoziţiile art. 42 C. proc. civ. stabilesc situaţiile în care judecătorul este incompatibil să judece şi că motivele invocate de petent nu se încadrează în niciunui din cazurile prevăzute expres la pct. 1-12 din articolul mai sus menţionat. în ceea ce priveşte pct. 13 din art. 42 din C. proc. civ., s-a apreciat că acesta se referă la elemente care nasc, în mod neîntemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, însă punerea în discuţie a unei excepţii nu poate fi considerată un motiv de incompatibilitate, care să afecteze obiectivitatea acestuia. Instanţa a mai arătat că nici textele din Constituţie sau din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu sunt de natură să ridice îndoieli cu privire la imparţialitatea completului de judecată.
Împotriva acestei încheieri, la data de 16 aprilie 2014, a declarai recurs pârâtul B.R., solicitând, în contradictoriu cu reclamanta B.M.A., admiterea acestuia, desfiinţarea încheierii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de recuzare.
Recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 53 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 noiembrie 2014, sub nr. 3301/221/2013/al.2.
În condiţiile reglementate de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 ianuarie 2015, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, prin raport constatându-se că acesta nu este admisibil, faţă de dispoziţiile art,460 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează ca o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, daca legea nu prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.
Din dovezile de înmânare aflate la filele 31-33 în dosarul de recurs, rezultă că raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat recurentului la 21 ianuarie 2015, iar intimatei B.M.A. la 19 ianuarie 2015, şi, respectiv la 21 ianuarie 2015.
La data de 02 februarie 2015, recurentul B.R. a formulat, în scris, un punct de vedere la raport, prin care a arătat că argumentele expuse în cuprinsul acestuia sunt nefondate. Recurentul a arătat că prin Decizia nr. 2406 din 26 septembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2, s-a constatat ca fiind nul recursul pe care La promovat împotriva încheierii din camera de consiliu din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Alba lulia, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Chiar dacă recursul finalizat cu decizia mai sus menţionată a fost declarat înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în pricina de faţă, recursul a fost formulat după soluţionarea fondului litigiului, de Curtea de Apel Alba lulia, prin Decizia nr. 387 din 9 octombrie 2014, aspect ce nu poate constitui un impediment în examinarea acestuia.
De asemenea, recurentul a susţinut că, prin argumentele expuse în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, au fost ignorate dispoziţiile art. 21 şi art. 53 din Constituţia României, precum şi cele ale art. 1, 3, 4, 20 şi 494 C. proc. civ.
Intimata B.M.A. nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.
Constatând că procedura filtru este finalizată, prin rezoluţia din 25 februarie 2015, completul 12 filtru a stabilit termenul de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 27 februarie 2015, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.
Recursul este timbrat cu o taxă judiciară de timbru de 4 lei şi cu timbru judiciar de 0,3 lei, conform dispoziţiilor art. 3 lit. d) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, şi art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, actualizată, acte normative care erau în vigoare ia data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Deva, respectiv, la 29 aprilie 2013.
Examinând recursul sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (1) C. proc. civ. „încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".
În cauză, pârâtul B.R. a declarat recurs împotriva încheierii pronunţate în camera de consiliu la data de 10 aprilie 2014 de Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, la 16 octombrie 2014, după data rămânerii definitive a Deciziei nr. 387 din 9 octombrie 2014 a aceleiaşi instanţe, prin care s-a soluţionat recursul formulat de pârât împotriva încheierii din 14 februarie 2014 a Tribunalului Hunedoara şi a Deciziei nr. 197/R din 28 februarie 2014 a aceleiaşi instanţe, şi înainte de comunicarea hotărârii, la 27 octombrie 2014.
Anterior soluţionării cauzei prin Decizia nr. 387 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia I civilă, pârâtul exercitase deja calea de atac a recursului împotriva încheierii din camera de consiliu din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, care a fost soluţionat, definitiv, prin Decizia nr. 2406 din 26 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.
Chiar dacă prin aceasta ultimă decizie s-a constatat nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor în cazurile de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., înainte de pronunţarea Deciziei nr. 387 din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia I civilă, prin care s-a soluţionat cauza în fond, Înalta Curte nu va putea supune analizei recursul cu judecata căruia a fost învestită, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, revizuită, părţile interesate pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii procesuale.
În raport de această împrejurare, admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, iniţierea controlului judiciar asupra hotărârii atacate, este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile prevederilor legale.
În acelaşi context, dispoziţiile art. 460 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac,
Or, în cauză, recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva încheierii din camera de consiliu din 10 aprilie 2014 a Curţii de Apel Alba lulia a fost deja soluţionat prin Decizia nr. 2406 din 26 septembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.
Din această perspectivă, ţinând cont şi de principiul constituţional al unicităţii căilor de atac, preluat şi de normele procesuale, se reţine că dreptul de a exercita o cale de atac este unic, partea nemulţumită de soluţia instanţei având posibilitatea să uzeze doar o singură dată de instrumentele de control judiciar, asigurându-se, astfel, protecţia lucrului judecat şi finalitatea procedurii judecătoreşti.
Susţinerile recurentului referitoare la faptul că, prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului au fost ignorate dispoziţiile art. 21 şi art. 53 din Constituţia României, revizuită, care vizează accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, nu sunt întemeiate, întrucât, în cauză, recurentului nu i-au fost îngrădite drepturile procesuale prevăzute de lege, pe care acesta le-a exercitat, de altfel, prin formularea unei acţiuni în justiţie şi prin promovarea căii de atac reglementate de prevederile C. proc. civ.
De asemenea, aserţiunile recurentului ce vizează faptul că argumentele expuse în cuprinsul raportului au nesocotit prevederile art. 1, 3, 4, 20 şi 494 C. proc. civ. sunt lipsite de suport juridic, deoarece, în cauză, au fost respectate principiile fundamentale ale procesului civil şi drepturile procesuale ale recurentului, care puteau fi exercitate numai în condiţiile stipulate de lege, cu respectarea rigorilor procesuale, referitoare la promovarea căilor de atac.
Înalta Curte are în vedere, în combaterea apărărilor recurentului, şi principiul legalităţii căilor de atac consacrat de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, revizuită, anterior menţionate, conform cărora mijloacele procesuale de atac ale unei hotărâri judecătoreşti, precum şi exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii. Or, recunoaşterea unor căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii şi al egalităţii în faţa legii.
Curtea Constituţională a statuat, de altfel, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, că accesul la justiţie nu presupune şi accesul Ia toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâtul B.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâtul B.R., domiciliat în municipiul Deva, jud. Hunedoara, împotriva încheierii din 10 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia l civilă, în Dosarul nr. 3301/221/2013/al.2.
Decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 630/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 632/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
