ICCJ. Decizia nr. 640/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 640/2015
Dosar nr. 19223/3/2012
Şedinţa publică din 10 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 05 aprilie 2011, C.S.S. a solicitat instanţei – în contradictoriu cu SC C. SA, prin administrator judiciar A.L. I.P.U.R.L. – să oblige pârâta la restituirea, în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului din Bucureşti, C.G. nr. 242 (colţ cu str. J.) sector 1, compus din teren în suprafaţă de 800 m.p. şi construcţia aflată pe acesta.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, C.G. nr. 242, sector 1, colţ cu str. J., dobândit prin succesiune astfel: iniţial imobilul teren a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare autentificat din 27 aprilie 1932 de I.P. şi Ş.P. de la A.G.P. În baza autorizaţiei din 10 aprilie 1937, pe acest teren a fost edificată o construcţie cu 4 camere, bucătărie, closet de zid, acoperite cu tablă, conform planurilor aprobate. La decesul numitei I.P., la data de 22 decembrie 1966, aceasta a fost succedată în drepturi de soţul ei, P.Ş., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor emis de notariatul de Stat al Raionului 16 februarie, în dosarul succesoral nr. 36/1967. P.Ş. a decedat la 27 decembrie 1972, unicul moştenitor al acestuia fiind C.V., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 30 martie 2006 emis în Dosarul nr. 79/2006 de Societatea Civilă M. - Birou Notarial.
C.V. a decedat la data de 07 octombrie 2002 şi a fost succedat în drepturi de reclamant, căruia în calitate de fiu i-a revenit întreaga masă succesorală.
S-a mai învederat instanţei împrejurarea că terenul în litigiu a făcut în anii 40 obiectul unui contract de închiriere intervenit între autorul său şi S.A.R. Oltenia şi a fost folosit de această societate comercială cu destinaţia de cămin pentru muncitori. În anul 1948, data „aşa numitei” naţionalizări a S.A.R. Oltenia Industrie Textilă, odată cu imobilul aflat în patrimoniul acestei societăţi s-a preluat şi imobilul care aparţinea autorului său, recunoscându-i-se însă acestuia calitatea de proprietar al nemişcătorului.
Astfel, potrivit înscrisului intitulat „Notificare" din 17 noiembrie 1948, P.Ş. a fost înştiinţat de întreprinderea naţionalizată „Oltenia" că, începând cu data de 1 noiembrie 1948, a instalat în imobilul proprietatea acestuia cantina şi că începând cu această dată urmează să încaseze chiria direct de la întreprindere.
A mai arătat reclamantul că autorul său a continuat să achite impozitele către stat şi o vreme a încasat chiria aferentă.
Ulterior, în anii 60, imobilul a intrat în administrarea Ministerului Transporturilor Auto, Navale şi Aeriene şi a fost folosit de acesta cu destinaţia de Şcoală Profesională.
La sfârşitul anilor 70, cele două imobile, cel aparţinând S.A.R. Oltenia şi imobilul care a aparţinut autorului său, care au fost considerate în decursul anilor de cei care le-au deţinut, ca fiind un singur imobil, au fost preluate de pârâta din prezenta cauză.
În cursul anilor 2001-2010, între moştenitorii acţionarilor S.A.R. Oltenia şi pârâta din prezenta cauză s-a purtat un proces în urma căruia s-a constatat că întregul imobil situat în Bucureşti, C.G. nr. 242 sector 1, astfel cum era deţinut de pârâtă (adică inclusiv partea de imobil care a aparţinut autorului său), a fost preluat de stat fără titlu valabil, că nu existau niciun fel de documente în temeiul cărora societatea pârâtă să-şi fi înregistrat în mod valabil în patrimoniu imobilul situat la adresa menţionată mai sus.
Prin decizia civilă nr. 15A din 05 iunie 2009 (titlul executoriu, dat de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 22852/1/2005) a fost admisă acţiunea promovată de moştenitorii acţionarilor S.A.R. Oltenia şi instanţa a dispus obligarea pârâtei să le lase acestora în deplină posesie şi proprietate imobilul situat în Bucureşti, C.G. nr. 242 sector 6, în suprafaţă de 4955 m.p. şi construcţia aferentă în suprafaţă de 534,75 m.p. cu demisol, parter, etaj.
A învederat că în această cauză, cu prilejul efectuării expertizei tehnice, a fost identificat şi imobilul care a aparţinut autorului său, care face obiectul prezentului litigiu, acesta aflându-se şi în prezent în detenţia precară a pârâtei.
Consideră reclamantul, că hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu împotriva pârâtei SC C. SA, se bucură de autoritate de lucru judecat şi înţelege să se prevaleze de efectele acesteia şi în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, având în vedere şi dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 care prevăd că „în aceleaşi condiţii sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti".
Or, se arată, imobilul a cărui restituire este solicitată este unul preluat de stat fără titlu, pentru că nu figurează pe listele anexă ale legii de naţionalizare. Nu există niciun act care să facă dovada preluării. Niciodată, conchide reclamantul, nu a fost întocmit un proces-verbal de preluare, aşa cum cerea Legea nr. 119/1948. Mai mult decât atât, întrucât imobilul aparţinea la data apariţiei Legii nr. 119/1948, unui particular care îl închiriase unei societăţi comerciale, în niciun caz nu se poate considera că terenul în suprafaţă de 800 m.p. şi construcţia aflată pe acesta putea să facă obiectul unei naţionalizări.
La data de 08 decembrie 2011, pârâta a depus întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie, solicitând respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare.
Prin cererea reconvenţională s-a solicitat constatarea calităţii sale de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, C.G. nr. 242, sector 6, format din teren în suprafaţă totală de 800 m.p. şi construcţie, ca urmare a intervenirii uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, prin exercitarea unei posesii utile asupra nemişcătorului.
Prin cererea de chemare în garanţie, reclamanta a solicitat obligarea chematei în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata de despăgubiri în vederea reparării integrale a prejudiciului produs prin restituirea către fostul proprietar, constând în valoarea de circulaţie a imobilului.
În motivarea acestor cereri, pârâta a arătat că a fost înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, prin reorganizarea fostei unităţi de stat cu acelaşi nume.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, prin Certificatul de Atestare a dreptului de proprietate emis de către Ministerul Transporturilor la data de 22 iulie 1994, i-a fost atestat dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe totale de teren de 105.069 m.p., în care este inclusă şi suprafaţa în litigiu.
Dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 800 m.p. situat în Bucureşti, C.G. nr. 242, sector 6 şi a construcţiilor edificate pe acesta, a fost intabulat în Cartea Funciară, iar pentru acest teren pârâta a plătit şi plăteşte în continuare impozitele legale aferente proprietăţii.
Tot astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 20 februarie 1995 încheiat cu Fondul Proprietăţii Private IV- Muntenia, Asociaţia "C. - SA", a obţinut 30% din capitalul social al SC C. SA.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 02 mai 1995 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat şi Asociaţia "C. Programul acţiunilor salariaţilor - PAS", aceasta din urmă a obţinut 70% din capitalul social al SC C. SA.
După anul 1990 reclamantul C.S.S., în calitate de pretins moştenitor al fostului proprietar al imobilului preluat abuziv, a demarat o serie de proceduri judiciare, atât în baza legilor speciale de reparaţie, cât şi potrivit dreptului comun, în vederea restituirii imobilului proprietatea societăţii situat în Bucureşti, C.G. nr. 242, sector 6.
O parte din cererile reclamantului C.S.S. au fost respinse prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar altele se află în curs de soluţionare în procedura administrativă (notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001) sau sunt înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti cum este prezenta acţiune în revendicare.
Cererea a fost fondată, pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. de la 1864.
Investită în primă instanţă, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3698 din 26 aprilie 2012, îndreptată prin încheierea din 22 mai 2012, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi în consecinţă, a declinat soluţionarea cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa nr. 1873 din 23 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea principală formulată de reclamantul-pârât, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, prin administrator judiciar A.L. IPURL, ca neîntemeiate.
A disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă şi a dispus formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acesteia.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, în legătură cu suprafaţa de 4.995 m.p. – aflată în prezent în proprietatea unor persoane fizice – din care face parte şi terenul în litigiu, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit că imobilul a format obiect al Legii nr. 10/2001, iar preluarea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, de la fosta întreprindere S.A.R. Oltenia.
S-a mai reţinut că, în legătură cu imobilul revendicat, autorii reclamantului – ori acesta – nu au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, potrivit cărora lipsa notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie, măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent.
Aşa fiind, se arată, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 guvernează regimul juridic aplicabil terenului în litigiu, ele fac ca acţiunea în revendicare intentată pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. să nu poată fi primită.
În susţinerea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut mai întâi argumentele care au fundamentat soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a apreciat că soluţia „îmbrăţişată” în speţa de faţă, este în concordanţă şi cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care, referitor la existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada în referinţă şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., s-a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ special precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă (...).
Se mai arată că, în legătură cu acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea, formulate după intrarea în vigoare a legii speciale şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, instanţa supremă a stabilit că în ceea ce priveşte „concursul dintre legea specială şi legea generală” acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă principiul nu este prevăzut expres în legea specială.
Făcând o amplă analiză a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, prima instanţă a mai reţinut că reclamantul nu are „un bun” apt de a fi protejat în temeiul Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece nu are în patrimoniul său actual nici exerciţiul dreptului de a folosi bunul, nici dreptul de a-l administra sau a dispune cu privire la acesta.
Reclamantul, conchide tribunalul, a avut „exclusiv” dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, doar procedura finalizată în temeiul acestor legi putând avea rezultatul redobândirii dreptului de proprietate de către cel în cauză sau de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, în modalitatea obţinerii de despăgubiri.
Or, în cauza pendinte, dreptul de proprietate a fost recunoscut altor persoane.
Cât priveşte cererea reconvențională formulată de către pârâtă, prin care aceasta a solicitat să i se constate calitatea de proprietar, prin efectul uzucapiunii de 10-20 de ani, tribunalul a respins-o pe cale de consecinţă, arătând că nu se verifică ipoteza prescripţiei achizitive (definită în doctrină ca sancţiunea îndreptată împotriva proprietarului care s-a dezinteresat de bunul său, o perioadă îndelungată de timp) întrucât s-a stabilit deja, urmare examinării probelor administrate, că reclamantul nu are calitatea de proprietar al bunului în litigiu.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 381A din 9 octombrie 2014, a respins ca nefondat, în esenţă cu aceeaşi motivare, apelul formulat de reclamantul-pârât.
În cauză, împotriva deciziei dată în apel, a declarat recurs în termen legal, reclamantul C.S.S. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, formulează următoarele critici:
- instanţa de apel nu a răspuns „în niciun fel” argumentelor care vizau greşita motivare a soluției dată de tribunal, cererii reconvenţionale.
- situaţia de fapt avută în vedere de instanţa de apel este diferită de cea avută în vedere de instanţa fondului deşi, în apel nu au fost administrate probe noi.
Astfel, se reţine o situaţie contrară celei avută în vedere de prima instanţă, sub aspectul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, de către autorul reclamantului.
- decizia nr. 15/A din 5 iunie 2009, dată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 22852/1/2005, este „un titlu executoriu”, în condiţiile în care pârâta a fost obligată să lase reclamanţilor din acea cauză, în deplină proprietate şi liniştită posesie, partea de imobil care fusese proprietate S.A.R. Oltenia.
Deşi această hotărâre este pronunţată în contradictoriu cu alţi reclamanţi, aceasta trebuie să beneficieze de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.
- soluţia adoptată de instanţe, nu „tranşează” cine este în prezent proprietarul imobilului. S-a ignorat faptul că reclamantul este titularul unui drept de proprietate care, nu a încetat niciodată să existe, bucurându-se de un „caracter perpetuu”.
Cât priveşte celelalte condiţii, se poate observa că nu există în cauză un terţ dobânditor care să opună la rândul său, „un bun” în sensul C.E.D.O. şi nici nu se poate discuta despre vreo atingere adusă siguranţei raporturilor juridice.
Recursul se priveşte, ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
În soluţionarea unor cereri în care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă existenţa unui titlu preferabil, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – la care recurentul face trimitere, dându-i însă o interpretare proprie – cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la a cărei practică instanţele fac referire.
Ca atare, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- nemişcătorul în litigiu a fost preluat abuziv în proprietatea statului şi face parte, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar, din categoria imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
- nici reclamantul şi nici autorul său, nu au formulat o acţiune în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât să poată fi invocată existenţa unui „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O., doar în ipoteza unei hotărâri de retrocedare care, în speţă, a fost pronunţată în beneficiul unor alte persoane.
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferențe esenţiale între „simpla speranţă de restituire”, chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă” bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- C.V., autorul reclamantului, a ieşit din pasivitate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ cu caracter special, comunicând SC. C. SA, cererea vizând restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. G. nr. 242, sector 1.
- În soluţionarea acestei notificări, SC C. SA i-a comunicat persoanei îndreptăţite că este proprietara nemişcătorului, urmare contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din anul 1995, încheiat cu F.P.S., instituţie publică implicată în procesul de privatizare căreia, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, trebuia să i se adreseze notificarea.
Ulterior, prin sentinţa nr. 714 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de C.S.S. – în contradictoriu cu SC C. SA – şi a dispus obligarea pârâtei de a transmite notificarea depusă de autorul reclamantului la sediul acesteia, către A.P.A.P.S., continuatoarea Fondului Proprietăţii de Stat, instituţia publică implicată în procesul de privatizare.
Hotărârea a rămas irevocabilă prin decizia nr. 9776 din 25 noiembrie 2005 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În legătură cu chestiunea – de esenţa litigiului – vizând formularea unei notificări de către reclamant sau autorul său, având ca obiect restituirea în natură ori prin echivalent a imobilului revendicat, nu se poate reţine o „contradicţie” între cele două hotărâri, instanţa de apel arătând corect, prin substituirea motivării tribunalului, că, chiar dacă s-a dovedit urmarea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 această împrejurare nu este însă de natură a schimba soluţia dată de prima instanţă, în condiţiile în care valorificarea dreptului pretins se impunea a fi făcută tot pe calea legii speciale, reclamantul având la îndemână mijloacele de constrângere prevăzute de C. proc. civ. pentru a pune în executare hotărârea sus-menţionată.
În acest context, acţiunea în revendicare formulată de reclamant la 5 aprilie 2011, fondată pe dreptul comun (respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864) prin care reclamantul a solicitat instanţei să oblige pârâta SC C. SA, prin administrator judiciar de a-i restitui în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, a fost corect soluţionată de cele două instanţe, prin raportare la decizia nr. 33/2008, dată de instanţa supremă.
Tot astfel, s-a reţinut judicios că analizarea aspectelor referitoare la calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv, nu se putea face decât în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, - procedură deja declanşată de autorul celui în cauză – în domeniul de aplicare al căreia, intră nemişcătorul.
- Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ, iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a mai stabilit (prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, mai sus invocată) că legea specială înlătura aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 parag. 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, prin decizia pilot dată de instanţa europeană la 12 octombrie 2010 (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) s-a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei rezultă că, în mod corect instanţele au respins cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanţei, pe calea dreptului comun, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acestuia de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului echivalează cu „privarea de un bun”, chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vedea, din nou, în acest sens, decizia pilot nr. 12/octombrie 2010 - cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.S.S. împotriva deciziei nr. 381/A din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 636/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 642/2015. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
