ICCJ. Decizia nr. 647/2015. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 647/2015
Dosar nr. 2877/35/2006
Şedinţa publică din 10 martie 2015
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 637/D din 14 iulie 2006 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul T.C. împotriva pârâţilor Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Satu Mare şi Primăria municipiului Satu Mare.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. să plătească reclamantului suma de 200.000 lei daune morale şi 15.172 lei daune materiale, cu titlul de reparaţie pentru privarea de libertate în mod nelegal.
Instanţa a constatat că perioada arestării nelegale din 14 ianuarie 2003-17 noiembrie 2003 constituie vechime în muncă.
A fost obligată Primăria municipiului Satu Mare să facă cuvenitele menţiuni în carnetul de muncă al reclamantului pentru perioada de mai sus, conform art. 505 alin. (3) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor legale în materie.
Au fost respinse, ca nefondate, restul capetelor de cerere şi pretenţiile formulate de reclamant.
Tribunalul Satu Mare a luat act de disjungerea celorlalte pretenţii (despăgubiri materiale egale cu drepturile salariale izvorâte din alte raporturi de muncă), conform celor dispuse de instanţă în şedinţa publică din 5 iulie 2006.
A fost respinsă excepţia de prematuritate invocată din oficiu de instanţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul T.C., pârâtul M.F.P. în reprezentarea Statului Român prin D.G.F.P. Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D. N.A..
Prin apelul declarat, reclamantul T.C. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul de a fi obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 1.800.000 lei, cu titlul de daune morale şi 38.150 lei daune materiale, exceptând salariile de director la Administraţia Pieţelor şi consilier juridic la Primărie, care au fost disjunse până la soluţionarea recursurilor declarate în Dosarul nr. 362/2006.
A cerut, totodată, să se dispună operarea în cartea de muncă a vechimii şi a continuităţii până la data reintegrării, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului reclamantului s-au adus critici sentinţei şi sub aspectul cuantumului daunelor materiale şi morale acordate.
Astfel s-a arătat, în esenţă, că deşi instanţa de fond a reţinut corect că în perioada 14 ianuarie 2003 - 17 noiembrie 2003 reclamantul a fost arestat nelegal, obligând Statul Român la plata daunelor morale şi materiale, cuantumul acestora este exagerat de mic faţă de durata în care a fost privat de libertate nelegal, în raport de consecinţele arestării asupra persoanei sale şi a familiei.
Totodată, au fost dezvoltate critici referitoare la sentinţa civilă nr. 345/D din 31 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în litigiul de muncă, în care se precizează că prejudiciul datorat arestării nelegale având ca efect emiterea deciziei de concediere cu toate consecinţele economice şi morale, poate fi invocat în cadrul acţiunii civile îndreptate împotriva statului, în temeiul art. 504 C. proc. pen.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 637/D din 14 iulie 2006 a Tribunalului Satu Mare şi a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în totalitate a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea apelului pârâtul a susţinut, în esenţă, că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 504 alin. (2) C. proc. pen.
Apelantul-pârât a arătat că, în cauză nu poate fi vorba de o arestare nelegală,deoarece inculpatul a fost cercetat în stare de arest pentru săvârşirea a două infracţiuni şi trimis în judecată doar pentru o singură o infracţiune, pentru cealaltă dispunându-se disjungerea şi finalizată ulterior cercetarea, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.
Ca atare, inculpatul cercetat în stare de arest a fost trimis în judecată pentru săvârşirea uneia din infracţiunile pentru care a fost emis mandatul de arestare, dosarul fiind încă pe rolul instanţei, nefiind pronunţată o soluţie.
M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare nu şi-a motivat calea de atac.
Prin Decizia nr. 181/A din 4 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamantul T.C. în contradictoriu cu intimaţii M.F.P. şi Primăria Satu Mare împotriva sentinţei civile nr. 637/D din 14 iulie 2006 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus majorarea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin M.F.P. la suma de 500.000 lei. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.N.A. şi M.F.P. în reprezentarea Statului Român prin D.G.F.P. Satu Mare.
Au fost obligaţi intimaţii M.F.P. în reprezentarea Statului Român şi Primăria Municipiului Satu Mare să plătească reclamantului T.C. suma de 2.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Astfel, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, faţă de reclamantul apelant s-a luat măsura arestării preventive prin Ordonanţa procurorului P.N.A. din 14 ianuarie 2003 şi mandatul de arestare emis la aceeaşi dată pentru infracţiunile de luare de mită prev. şi ped. de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin 2 C. pen. şi abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., această măsură fiind prelungită succesiv prin hotărâri judecătoreşti până la data de 17 noiembrie 2003, când prin Decizia penală nr. 806/P din 17 noiembrie 2003, Curtea de Apel Oradea a revocat măsura arestării şi a dispus punerea, de îndată, a inculpatului T.C. de sub puterea mandatului de arestare.
Din considerentele deciziei nr. 806/P/ 2003, rezultă că prin Rechizitoriul din 17 octombrie 2003, reclamantul a fost trimis în judecată doar pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 248 C. pen., respectiv pentru abuz în serviciu, iar cu privire la infracţiunea de luare de mită, s-a dispus disjungerea cauzei.
Ulterior, prin Ordonanţa P.N.A.- Serviciul teritorial Oradea s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, în baza art. 249 C. proc. pen., raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod şi art. 10 lit. a) pentru infracţiunea de luare de mită prev şi ped de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât nu s-a probat existenţa infracţiunii.
Cum măsura arestării preventive s-a dovedit a fi nelegală, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri, în temeiul art. 504 alin. (2) şi urm. - coroborat cu dispoziţiile art. 505 şi 506 C. proc. pen. şi în conformitate cu prevederile art. 5 şi 13 din Convenţia Europeană a - Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, art. 3 al aceluiaşi text de lege stabilind că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin ordonanţă a procurorului si de revocare a măsurii privative sau restrictive de liberate, prin ordonanţă procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), prin hotărârea instanţei de revocare, sau hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j), art. 505 C. proc. pen. stabilind criteriile de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
Prin urmare, în mod corect a stabilit instanţa de fond, că pretenţiile reclamantului la despăgubiri întemeiate pe prevederile art. 504-505 C. proc. pen. sunt întemeiate, întrucât, în cauză există o ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului reclamant, deoarece fapta de luare de mită nu există, iar pentru fapta de abuz în serviciu prev. şi ped de art. 248 C. pen., măsura arestării preventive a fost revocată prin Decizia penală nr. 806 din 17 noiembrie 2003.
Referitor la criticile privind cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a considerat că, în raport de criteriile stabilite la art. 505 C. proc. pen., suma de 2 miliarde lei acordate de instanţa de fond cu titlu de daune morale este insuficientă faţă de durata arestării nelegale de 308 zile, poziţia socială a reclamantului care a avut calitatea de director şi consilier juridic la data arestării, precum şi în raport de starea sănătăţii acestuia.
Prin urmare, faţă de prevederile legale mai sus menţionate, instanţa de apel a apreciat ca rezonabilă suma de 500.000 lei acordată cu titlu de daune morale, sens în care a admis apelul şi a majorat cuantumul acestor daune de la 200.000 lei (2 miliarde lei vechi) la 500.000 lei (5 miliarde lei vechi).
Referitor la daunele materiale, instanţa de control judiciar a reţinut că, acestea au fost judicios stabilite la suma de 151.717.500 lei, cuantumul acestora fiind justificat cu actele depuse la dosar, reprezentând salariul cuvenit în perioada 14 ianuarie - 17 noiembrie 2003 de la SC P. SRL şi cheltuielile judiciare, inclusiv cele de transport, alte pretenţii invocate atât la prima instanţă cât şi în apel, respectiv 381.000 lei, nefiind justificate.
Cât priveşte vechimea în muncă, instanţa a stabilit corect în raport de prevederile art. 505 alin. (3) C. proc. pen., celelalte aspecte privind salariul şi vechimea în muncă, ulterior arestării, fiind disjunse şi urmând a fi soluţionate în cadrul litigiului de muncă.
În ceea priveşte apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., instanţa de control judiciar a reţinut că acesta este nefondat, excepţia de inadmisibilitate invocată de intimatul T.C. fiind neîntemeiată, faţă de dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd posibilitate exercitării căilor de atac de către această instituţie, indiferent de natura cauzei.
Criticile aduse sentinţei, în sensul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. au fot considerate ca nefondate pentru motivele expuse în considerentele de la fila 16 decizie.
Apelul declarat de M.F.P. prin D.G.F.P. nu a fost motivat şi faţă de prevederile art. 295 C. proc. civ., soluţia fiind legală, neexistând motive de nulitate, acesta a fost respins, ca nefondat.
Împotriva Deciziei nr. 181/A din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, au declarat recursuri, reclamantul T.C. şi pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin D.N.A., criticând-o pentru nelegaliate conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.
Recurentul-reclamant T.C. a invocat în cuprinsul motivelor de recurs nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul cuantumului redus al daunelor morale ce i-au fost acordate, în raport de repercusiunile determinate de arestarea sa asupra situaţiei sale profesionale, onoarei şi demnităţii, stării sale de sănătate, care s-a agravat substanţial, precum şi impactul acestei măsuri asupra familiei sale, susţinând, în esenţă, că instanţa nu a determinat corect cuantumul prejudiciului moral.
Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.N.A. a promovat critici încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii, instanţa de apel dând o interpretare greşită raportului juridic dedus judecăţii, referitor la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. S-a solicitat de către recurenta D.N.A. admiterea recursului, cu consecinţa reţinerii cauzei spre rejudecare, a modificării în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii în despăgubiri formulată de reclamant.
Prin încheierea din 27 mai 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecăţii recursurilor până la soluţionarea cu caracter irevocabil, a cauzei ce face obiectul Dosarului penal nr. 8/107/2003 al Tribunalului Alba.
Prin raportul referitor la verificările privind suspendarea judecăţii recursurilor, s-a stabilit că Dosarul nr. 8/107/2003 - care a determinat instanţa civilă la suspendarea judecăţii - în Dosarul nr. 2877/35/2006 al instanţei supreme, a fost soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 3829 din 19 noiembrie 2009.
Astfel, prin Decizia nr. 3829 din 19 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. şi de inculpaţii I.A., D.A., A.H.Ş.S. şi T.C. împotriva Deciziei penale nr. 17/A din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Au fost obligaţi recurenţii-inculpaţi la câte 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care onorariile apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocaţilor aleşi, în sumă de câte 100 lei, avansate din fondul M.J.L.C.
Din oficiu, instanţa supremă a dispus prin rezoluţie, la data de 17 februarie 2015 repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării verificărilor privind îndeplinirea condiţiilor referitoare la perimare, acordând termen la 10 martie 2015, cu citarea părţilor.
Recursurile declarate în cauză sunt perimate şi urmează a fi constatate astfel, pentru următoarele considerente:
La termenul din 27 mai 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecăţii recursurilor declarate în Dosarul nr. 2877/35/2006, constatând că soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului penal nr. 8/107/2003 are o înrâurire hotărâtoare asupra pricinii ce formează obiectul litigiului de faţă.
Dosarul nr. 8/107/2003 a fost soluţionat irevocabil la data de 19 noiembrie 2009, prin Decizia nr. 3829 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
De la această dată, a soluţionării irevocabile a dosarului penal, niciuna dintre părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanţa supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluţia de la 17 februarie 2015, în vederea discutării perimării.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.
În accepţiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancţiune aplicată părţilor, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.
În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de aplicare şi asupra căilor de atac.
Aşa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părţii, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puţin un an, în materie civilă.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar cauzele de întrerupere şi suspendare a cursului perimării sunt prevăzute de dispoziţiile art. 249 şi 250 C. proc. civ.
În situaţia în care suspendarea a fost dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 din cod, aceasta va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă, conform alin. (2) al aceluiaşi text procedural.
Pe cale de consecinţă, termenul de perimare începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, deoarece, până la această dată, operează şi suspendarea cursului perimării.
În cauza de faţă, judecata recursurilor a fost suspendată la data de 27 mai 2008, iar dosarul (pricina) care a determinat suspendarea s-a finalizat prin hotărâre irevocabilă la 19 noiembrie 2009 (Dosar nr. 8/107/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Aşadar, întrucât procesul a rămas în nelucrare mai mult de un an de la această din urmă dată (aprox. 5 ani şi câteva luni), timp în care nu s-a îndeplinit niciun act de procedură în vederea judecării recursurilor şi constatând faptul că nu a operat niciunul dintre motivele de întrerupere sau suspendare a perimării, Înalta Curte va constata perimate recursurile, în temeiul art. 252 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată perimate recursurile declarate de reclamantul T.C. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-D.N.A. împotriva Deciziei nr. 181/A din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 646/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 653/2015. Civil → |
|---|
