ICCJ. Decizia nr. 658/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 658/2015
Dosar nr. 30407/3/2006*
Şedinţa publică din 11 martie 2015
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Rejudecând după casarea dispusă prin Decizia nr. 4683 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin sentinţa nr. 1324 din 20 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Fundaţia Culturală “T.” A respins acţiunile conexe formulate de S.G. şi J.F.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că imobilul situat în Bucuresti, compus din teren în suprafaţă de 1.695,10 mp şi clădirile aflate pe el a fost dobândit de N.B. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 august 1945 la notariatul de Stat, reclamanţii B. din Buiceşti D.A.P. şi R.P.S. fiind singurii moştenitori ai acestuia, aşa cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 4 martie 1992 emis de Notariatul de Stat sector 1.
Imobilul a trecut în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, aşa cum a rezultat din adresa emisă de Primăria municipiului Bucureşti sub nr. 597067/938 din 4 februarie 2008, fiind preluat de la autorul reclamanţilor, în evidenţele cadastrale de la nivelul anului 1986 figurând ca având destinaţia de Casa de Cultură a sectorului 3 Bucureşti.
Prin contractul de cesiune de drepturi, autentificat din 18 septembrie 2006 şi din 16 octombrie 2006 la B.N.P., S.B.T., s-au dobândit în indiviziune, în cote egale, drepturile cedenţilor.
Din încheierea de C.F. a rezultat că pentru imobil a fost înscris dreptul de proprietate în C.F.I. a localităţii Bucureşti, în favoarea Statului Român - Municipiul Bucureşti, Primăria sector 3 având un drept de administrare asupra acestuia.
Cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtei Fundaţia Culturală “T.”, tribunalul a constatat că în baza unui contract de asociere încheiat între Casa de Cultură sector 3 şi Fundaţia Culturală “T.”, în data de 22 decembrie 1998, pârâta a dobândit posesia asupra unor spaţii din imobil, pentru o perioada de 15 ani, deci durata contractului s-a convenit a fi până la data de 22 decembrie 2013.
Pornind de la definiţia acţiunii în revendicare care presupune acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, s-a constatat că este indiferent dacă pârâta ocupa sau nu cu un titlu valabil imobilul, fiind, de asemenea, fără relevanţă împrejurarea că prin procesul verbal din data de 26 noiembrie 2007, pârâta a fost evacuată, câtă vreme contractul de asociere nu a fost desfiinţat.
Pe fondul cauzei, în ce priveşte cererea prin care s-a solicitat a se constata lipsa titlului statului asupra imobilului, s-a reţinut că deşi în practică s-a observat că prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau atât dispoziţiilor Constituţiei de la 1948, art. 8 cât şi art. 480 şi art. 481 C. civ., care stabileau că orice persoană are dreptul la proprietate şi nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, acest titlu există, nu a fost desfiinţat, întrucât reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, pentru a beneficia de prevederile acesteia în analiza titlului statului asupra imobilului.
Chiar dacă s-ar reţine caracterul abuziv al preluării imobilului în patrimoniul statului, existenţa în favoarea pârâtului Municipiul Bucureşti a unui titlu de proprietate nedesfiinţat, face ca acţiunea în revendicare să fie analizată din perspectiva existenţei atât în favoarea reclamantului cât şi a pârâtului a unui titlu de proprietate, instanţa fiind chemată să dea preferinţă unuia dintre aceste titluri.
Lipsa demersurilor reclamanţilor în a obţine măsuri reparatorii pentru imobil în temeiul legilor speciale, face ca noţiunea de bun din perspectiva Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., ce presupune ca reclamanţii să fi avut cel puţin o speranţă legitimă cu privire la acest bun, să nu se regasească, întrucât reclamanţii, deşi beneficiari ai unor dispoziţii ale legilor speciale aplicabile imobilelor naţionalizate, au stat în pasivitate, astfel că la momentul formulării prezentei acţiuni reclamanţii nu mai puteau invoca nici existenţa în patrimoniul lor a unui bun actual nici speranţa legitimă că bunul le aparţine.
Cum titlul pârâtului se bucură de prezumţia absolută de validitate, s-a constatat de către tribunal că acesta este preferabil titlului reclamanţilor care au pierdut posesia bunului, abuzul invocat ca modalitate de trecere a imobilului în patrimoniul statului neputând fi reţinut ca şi criteriu de preferabilitate, câtă vreme reclamanţii nu au înţeles să-l valorifice în condiţiile legii speciale, astfel că pârâtul se poate bucura de prerogativele proprietăţii conferite de art. 480 C. civ., potrivit cărora proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 376/A din 9 octombrie 2014, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi are ca temei art. 480 şi 481 C. civ.
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile C. civ., care constituie temeiul acţiunii în cauza de faţă, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite, decizie obligatorie conform art. 3307 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (M.C.), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52). De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauză, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut apelanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. A rezultat că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care apelanţii s-ar putea prevala.
C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecinţă, reclamanţii au dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
Pentru a contesta dispoziţia emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Astfel, în faza jurisdicţională reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată verifică întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii şi stabileşte felul acestor măsuri.
Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a constatat că demersul judiciar al reclamanţilor se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptăţită are loc în cadrul procedurii speciale şi este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În aceste condiţii, compararea titlurilor deţinute de părţi nu poate da câştig de cauză reclamanţilor, întrucât eficienţa titlului acestora nu poate fi valorificată şi invocată în calea dreptului comun, ci, pentru considerentele arătate mai sus, pe calea specială a Legii nr. 10/2001, până la „epuizarea” acesteia.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul J.F.M. pentru motive circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. A solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a apelului, cu consecinţa, în principal, a casării sentinţei tribunalului, în vederea comparării titlurilor exhibate de părţi şi a soluţionării în fond a acţiunii în revendicare, iar în subsidiar, a modificării sentinţei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Pornind de la situaţia de fapt relevantă şi de la prevederile legale incidente, recurentul - reclamant a arătat că acţiunea în revendicare este admisibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A invocat în susţinere jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la cauzele Păduraru, Faimblat şi a precizat că modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente speţei, prevalându-se de principiul constituţional potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor. A criticat decizia şi sub aspectul interpretării în mod eronat de către instanţa de apel a Deciziei Înaltei Curţi nr. 33/2008, care nu obligă instanţele să respingă, ca inadmisibile, acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. A opinat că admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun este singurul mod de a garanta respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi s-a referit, în continuare, la admisibilitatea acţiunii prin raportare la momentul sesizării instanţei, subliniind şi faptul că nu există niciun text de lege care să stabilească pierderea dreptului de proprietate în cazul în care titularul acestuia nu uzează de legea specială de reparaţie şi nici imposibilitatea acestuia de a da eficienţă titlului său în procedura judiciară întemeiată pe dreptul comun.
A considerat că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri este fondată, pornind de la titlul reclamanţilor şi cel al statului, primul fiind preferabil, cu atât mai mult cu cât prin restituirea imobilului nu s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice, bunul nefiind înstrăinat către terţi ci deţinut de stat.
În motivarea acestei critici, recurentul a arătat în ce constă titlul fiecărei părţi, precizând că cel al reclamanţilor provine de la un verus dominus, pe când statul, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 care impun exigenţa concordanţei titlului în primul rând cu Constituţia în vigoare la momentul emiterii sale, este în realitate doar un detentor precar al imobilului.
A apreciat că aceste argumente impuneau necesitatea ca în cauză instanţele fondului să procedeze la o veritabilă comparare a titlurilor, după regulile aplicabile în materie, fiind eronată respingerea apelului pe considerentul că nu a recurs la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Motivele de recurs vizează modul de soluţionare a acţiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în condiţiile în care cererea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparaţie, în a cărui sferă de reglementare intră şi imobilul în litigiu.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950 şi în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, care se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv art. 480-481 C. civ.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Or, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
Or, în speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenţiei.
Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de bun, C.E.D.O. a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, C.E.D.O. a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Faţă de aceste considerente se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum se pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
Se constată şi aspectul că tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, Decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene.
Astfel, Înalta Curte a statuat prin decizia menţionată că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Or, după cum s-a arătat mai sus, este evident că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţine prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Concluzionând, pentru persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil le este asigurat sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.
Întrucât dreptul de proprietate aflat anterior în patrimoniul autorului recurentului şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, soluţia din acţiunea în revendicare a acestuia nu putea fi decât în sensul respingerii acesteia.
Aşadar, analizând concursul dintre legea generală reprezentată de dreptul comun în materie (art. 480 C. civ.) şi legea specială de reparaţie (Legea nr. 10/2001), curtea de apel nu a făcut decât să aplice statuările din Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii, obligatorii în raport de prevederile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Menţinând soluţia tribunalului de respingere a unei acţiuni în revendicare formulată după adoptarea legii speciale de reparaţie, curtea de apel a pronunţat o soluţie legală.
Se reţine astfel că instanţa de apel a făcut în mod corect referire la prevederile deciziei pronunţată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care a fost analizată acţiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Ca atare, susţinerile recurentului potrivit cărora poate solicita restituirea bunului preluat de stat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, sunt eronate.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul J.F.M. împotriva Deciziei nr. 376/A din 9 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 656/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 660/2015. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
