ICCJ. Decizia nr. 660/2015. Civil. Rectificare carte funciară. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 660/2015
Dosar nr. 6891/117/2012
Şedinţa publică din 11 martie 2015
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 237 din 06 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 6891/117/2012 au fost respinse excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, a inadmisibilităţii, a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamantei şi a prescripţiei achizitive; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Popeşti împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Popeşti, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacitaţii procesuale de folosinţă a reclamantei, s-a apreciat că aceasta este nefondată întrucât din adeverinţa din 01 februarie 2013 emisă de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco Catolică de Cluj - Gherla rezultă că Parohia Popeşti aparţine Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco - Catolice de Cluj Gherla fiind continuatoarea Parohiei Popeşti de dinainte de 1948, subordonată Protopopiatului Greco - Catolic Cluj. Aşadar, reclamanta are capacitate procesuală de folosinţă, fiind înfiinţată şi funcţionând în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 126/1990.
Excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al reclamantei a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât, raportat la obiectul cauzei, respectiv revendicare, acţiunea dedusă judecăţii are caracter imprescriptibil.
Excepţia prescripţiei achizitive a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 întrucât pârâta s-a intabulat în cartea funciară în baza Decretului nr. 358/1948, adică printr-un titlu valabil, fiind discutabilă exercitarea cu bună credinţă a unei posesii utile asupra imobilului dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut, din copia C.F. Popeşti, că asupra imobilului, grădină, intravilan, în suprafaţă de 277 stânjeni, casă şi curte în suprafaţă de 155 stânjeni, grădină în suprafaţă de 85 stânjeni, grădină în suprafaţă de 380 stânjeni, grădină în suprafaţă de 1.538 stânjeni, curte în suprafaţă de 210,7 stânjeni (biserică şi cimitir în suprafaţă de 307 stânjeni), cimitir în dâmbul satului în suprafaţă de 853 stânjeni, este înscris dreptul de proprietate în favoarea pârâtei în baza Decretului nr. 358/1948.
S-a apreciat că, deşi prin acţiunea formulată s-a solicitat anularea înscrierilor de carte funciară şi obligarea pârâtei la predarea în deplină proprietate şi posesie a imobilelor din litigiu, nu se poate face abstracţie de faptul că în speţă sunt incidente dispoziţiile speciale ale Decretului Lege nr. 126/1990, fiind în prezenţa unei acţiuni în revendicare speciale, dispoziţii în raport de care a şi fost analizată temeinicia acţiunii .
Aşadar, admiţând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a observat că reclamanta a convocat pârâta în vederea constituirii comisiei mixte şi soluţionării cererii pe cale amiabilă la data de 24 aprilie 2012, iar conform procesului verbal încheiat la acea dată, reprezentanţii clericali ai celor două parohii au convenit ca o noua întâlnire sa aibă loc la data de 25 mai 2012. Cu ocazia acestei ultime întâlniri nu au reuşit să ajungă la soluţionarea amiabilă a situaţiei imobilelor din litigiu, aşa cum rezultă din procesul verbal înregistrat din 15 mai 2012, fiind astfel parcursă procedura prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată.
Plecând de la observarea conţinutului art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, instanţa a reţinut că s-a reglementat o procedură specială de restituire a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, având drept criteriu de restituire cel al dorinţei credincioşilor din comunitatea care deţin aceste bunuri.
Din adeverinţa din 15 ianuarie 2013 Primăria com. Baciu rezultă că în urma recensământului populaţiei din anul 2011, în localitatea Popeşti figurează înregistrate un număr de 591 persoane stabile, din care 544 de religie ortodoxa, 12 de religie romano-catolică, 16 de religie greco-catolică şi 19 persoane de alte religii, iar potrivit tabelului nominal anexat la dosar, un număr de 420 credincioşi ortodocşi din Parohia Popeşti si-au exprimat dorinţa ca lăcaşul de cult - biserica ortodoxă şi terenurile aferente acesteia - să rămână în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Popeşti. Totodată, din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că în satul Popeşti sunt cca. 500-600 persoane aparţinând cultului ortodox şi cca. 4-6 persoane/familii aparţinând cultului greco-catolic.
Coroborând aceste probe s-a stabilit că numărul credincioşilor ortodocşi arondaţi Parohiei Ortodoxe Romane Popeşti este mult mai mare decât numărul credincioşilor greco-catolici arondaţi Parohiei Romane Unite cu Roma Greco Catolică Popeşti, aceştia exprimându-şi fără echivoc dorinţa ca imobilele din litigiu să rămână în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Popeşti.
În temeiul dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, din care rezultă că dorinţa credincioşilor din comunitatea care deţine bunurile constituie un criteriu de care se ţine seama cu ocazia analizării şi stabilirii situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale, instanţa a constatat pe baza probelor administrate că dorinţa majoritară a credincioşilor din comunitate este ca imobilele din litigiu să rămână în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române Popeşti, dorinţă exprimată de un număr de 420 familii de credincioşi ortodocşi, aceştia fiind doar o parte din totalul de 544 familii care se prezumă că exprimă aceiaşi dorinţă, în condiţiile în care au rămas ataşaţi cultului creştin ortodox, faţă de numai 16 familii de religie greco-catolică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a susţinut, în esenţă, că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 a fost înlăturat efectul atribuirii bunurilor aparţinând bisericii greco-catolice unui alt cult şi că, în ceea ce priveşte Parohia Greco-catolică Popeşti nu există absolut nicio hotărâre judecătorească în temeiul art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948 deoarece nu s-a făcut dovada trecerii în 1948 a 75% din numărul credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox pentru că nu există absolut nicio adeziune. În aceste circumstanţe parohia a fost desfiinţată, iar averea sa a fost trecută în posesia parohiei ortodoxe în temeiul Decretului nr. 358/1948.
Puterea legislativă, prin Decretul-Lege nr. 9/1989, a declarat Decretul nr. 358/1948, izvorul drepturilor pârâtei, ca fiind în categoria unor "reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului roman, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state", iar prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a început înlăturarea efectelor sale.
Interzicerea de facto a accesului efectiv la instanţă a unui cult deoarece are mai puţin enoriaşi reprezintă o încălcare a art. 6 şi 13 (coroborate cu art. 14) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în timp ce interpretarea dată de instanţa de fond art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 conduce la concluzia în sensul că se permite doar formal accesul unităţilor de cult greco-catolice la instanţa de judecată, doar pentru ca acţiunile lor să fie respinse deoarece cultul greco-catolic este minoritar în toate localităţile din România.
Apelanta a susţinut că modificarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a făcut tocmai pentru a se putea obţine revendicarea bunurilor preluate în perioada regimului comunist unităţilor de cult deposedate de acestea, interpretarea instanţei de fond lipsind de conţinut dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Prin Decizia civilă nr. 1222/A din 5 decembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, apelul reclamantei împotriva hotărârii de primă instanţă a fost respins ca nefondat, instanţa de apel substituind însă motivarea care a justificat soluţia tribunalului, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi reţinând că argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 referitor la numărul majoritar al enoriaşilor aparţinând unui anume cult nu este legal. În opinia sa, criteriul dorinţei credincioşilor putea fi luat în considerare numai cu ocazia soluţionării pe cale amiabilă a problemei referitoare la dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult cu ocazia negocierilor purtate în faţa Comisiei mixte, nu însă şi cu ocazia soluţionării litigiului ajuns pe rolul instanţelor, având ca obiect determinarea titularului dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult, care se soluţionează prin compararea titlurilor părţilor litigante.
Însă, pentru a se putea proceda la această comparare a valabilităţii titlurilor şi determinării aceluia care este mai bine caracterizat, s-a reţinut că partea care contestă valabilitatea titlului părţii potrivnice, respectiv reclamanta, ar fi trebuit să invoce nulitatea titlului celeilalte părţi, altfel spus, să solicite anularea titlului ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al pârâtului.
În concret, instanţa de apel a precizat că reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea încheierilor de intabulare conexată cu C.F. din 23 martie 1996, în baza cărora pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. Popeşti.
Or, rezumând cererile reclamantei, s-a observat că acestea au ca obiect doar rectificarea de carte funciară şi revendicarea, lipsindu-le chiar capătul de cerere prin care să se fi solicitat anularea încheierilor în baza cărora pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate. Or, faţă de prevederile art. 34 şi 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, s-a arătat că acţiunea în rectificare are un caracter accesoriu în raport de cea principală, având ca obiect constatarea nulităţii titlului, a cărei soartă o urmează, dar care în litigiul dedus judecăţii nici nu a fost formulată.
Astfel fiind, în lipsa capătului de cerere principal, de constatare a nulităţii preluării imobilului, nu se poate dispune rectificarea cărţii funciare atât timp cât titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat, nefiind posibilă nicio eventuală analiză a acestuia pe cale incidentală.
Instanţa de apel a obligat apelanta şi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatei-pârâte, în sumă de 1.500 lei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza următoarelor argumente:
- În analiza sa, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile Decretului-Lege nr. 9/1989 care, practic, aplică o sancţiune juridică Decretului nr. 358/1948 - identificat de către recurentă ca reprezentând titlul de proprietate al pârâtei (temei al înscrierii acesteia în C.F.). Decretul nr. 358/1948 nu a putut fi supus controlului instanţei civile, însă acesta a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 nu din considerente de oportunitate, ci pentru că intra în categoria unor „reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor, desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state”.
Recurenta susţine că situaţia din cauza de faţă este sui generis, care nu a urmat şi nu urmează dreptul comun şi care intră sub incidenţa dreptului special. Din 1990, temeiul juridic al tuturor acţiunilor de retrocedare ale unităţilor de cult greco-catolice nu este dreptul comun, nici dreptul comun în materia retrocedărilor (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 10/2001) şi nici dreptul special în materia retrocedărilor bunurilor cultelor (O.U.G. nr. 94/2000), ci Decretul-Lege nr. 126/1990 tocmai deoarece acesta a fost adoptat expres în scopul sancţionării juridice a Decretului nr. 358/1948. A criticat, de asemenea, interpretarea instanţei de apel, din considerentele hotărârii căreia a dedus că i s-ar fi pretins să solicite anularea Decretului nr. 358/1948, ca titlu de proprietate al pârâtei ce constituie temeiul înscrierii dreptului său în C.F. Dacă acest titlu ar putea fi însă văzut ca valabil, afirmă că nu se înţelege care a fost scopul adoptării unei legislaţii reparatorii (Decretul-Lege nr. 126/1990 şi Legea nr. 182/2005), interpretarea instanţei de apel conducând spre o concluzie absurdă, anume că a fost adoptată o întreagă legislaţie reparatorie, inaplicabilă de plano deoarece temeiul deposedării nu a fost niciodată anulat.
- Instanţa de apel i-a interzis accesul efectiv la instanţă prin lipsirea de conţinut a Decretului-Lege nr. 126/1990, întrucât deşi i-a recunoscut dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată - în baza art. 3 din Decretului-Lege nr. 126/1990 - se înţelege că acţiunea a fost văzută ca inadmisibilă atâta timp cât nu s-a cerut şi anularea titlului pârâtei, respectiv Decretul nr. 358/1948.
Or, valabilitatea acestuia nu ar putea fi verificată de o instanţă civilă pentru argumente procedurale (necompetenţă materială), dar şi pentru argumente materiale, întrucât nu s-ar putea trece peste dispoziţiile Decretului-Lege nr. 9/1989.
Se înţelege că, în viziunea instanţei de apel, nicio acţiune nu ar putea fi admisă în baza dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 întrucât Decretul nr. 358/1948 nu a fost anulat, în condiţiile în care tocmai înlăturarea efectelor Decretului nr. 358/1948 a dus la adoptarea Decretului-Lege nr. 126/1990.
Recurenta susţine că nu era necesară, pentru soluţionarea acţiunii sale, solicitarea anulării Decretului nr. 358/1948 care a fost deja desfiinţat ca o sancţiune juridică prin Decretul-Lege nr. 9/1989, premisă a adoptării Decretului-Lege nr. 126/1990.
Soluţionarea acţiunii sale în rectificare presupunea doar compararea titlului său cu cel al pârâtei şi înlăturarea efectelor acestuia din urmă prin rectificarea cărţii funciare şi obligarea la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului.
Analizând criticile de recurs formulate ce se circumscriu motivului legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul declarat este nefondat în considerarea următoarelor argumente.
Examinând criticile recurentei în ordinea firească impusă de conţinutul acestora (şi nu neapărat în ordinea formulării lor), se constată că susţinerea prin care s-a invocat încălcarea accesului său la instanţă, dată fiind condiţionarea de către instanţa de apel a promovării acţiunii sale şi soluţionării ei pe fond, de existenţa în cuprinsul său a unui petit prin care să se fi solicitat constatarea nulităţii titlului intimatei-pârâte asupra imobilului dedus judecăţii - constând în biserică, cimitire, casă parohială, curte şi grădini, situate în Comuna Popeşti, judeţul Cluj - este parţial îndreptăţită.
Examinarea hotărârii recurate denotă că judecând apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei civile nr. 237 din 6 mai 2014 a Tribunalului Cluj, care respinsese cererea sa de chemare în judecată, instanţa de apel, deşi a infirmat raţionamentul judecătorului de primă instanţă avut în vedere la adoptarea acestei soluţii - apreciind ca inaplicabil în soluţionarea acţiunii în justiţie formulată în temeiul art. 3 din Decretului-Lege nr. 126/1990 a criteriului dorinţei credincioşilor, criteriu incident doar în faza amiabilă de soluţionare a pretenţiilor - a menţinut hotărârea de primă instanţă, schimbându-i considerentele întrucât a apreciat că soluţionarea pe fond a litigiului (care presupunea, în opinia sa, compararea titlurilor părţilor litigante) nu este posibilă în lipsa, fie a unei cereri a reclamantei de anulare a titlului pârâtului asupra imobilului, care a stat la baza intabulării dreptului său de proprietate, fie a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile distincte care să dispună în acest sens.
Considerentele instanţei de apel, care le-au substituit pe cele ale judecătorului de primă instanţă, au fost fundamentate pe caracterul accesoriu al acţiunii în rectificare de carte funciară întemeiată pe prevederile art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/19383, a cărei soartă depinde de cea a acţiunii principale care, în viziunea instanţei de apel, ar fi trebuit să fie cu necesitate cea având ca obiect constatarea nulităţii titlului deja intabulat în favoarea pârâtei.
Raţionamentul instanţei de apel este greşit şi, astfel formulat, se vădeşte a crea un real obstacol în privinţa accesului la justiţie al reclamantei deoarece impune condiţii de soluţionare a acţiunii acesteia, peste cele regăsite în reglementarea legală incidentă cazului dedus judecăţii şi lasă de înţeles că pentru soluţionarea pretenţiilor sale, reclamanta ar trebui să iniţieze un nou demers judiciar care să includă solicitarea de anulare a titlului pârâtei.
Raţionamentul este greşit, în primul rând, întrucât ignoră natura complexă a acţiunii reclamantei, cu a cărei soluţionare a fost învestită şi pe care o rezumă nepermis, considerând-o a fi una exclusiv în rectificare de carte funciară şi care, de principiu, având un caracter accesoriu, nu ar putea fi soluţionată în lipsa unei acţiuni principale care să îi determine soarta.
Aceasta, în pofida petitului explicit prin reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul litigios - petit specific acţiunii în revendicare dar care, în speţă, este cea specială reglementată prin dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 - şi a celui prin care s-a solicitat să se dispună rectificarea înscrierilor din C.F. Popeşti, în sensul radierii dreptului înscris în favoarea pârâtei şi înscrierii dreptului în favoarea reclamantei.
De asemenea, relevant pentru calificarea naturii complexe a acţiunii reclamantei este observarea temeiurilor juridice ale acesteia, arătate ca fiind art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cât şi art. 34 pct. 1 şi 3 din Decretul-Lege nr. 115/1938 şi Legea nr. 7/1996.
Chiar dacă, structurându-şi acţiunea, reclamanta a inversat ordinea petitelor sale, se constată că aceasta are un conţinut complex având în structura sa atât o cerere principală, în revendicare a imobilului dedus judecăţii, cât şi una accesorie în rectificare de carte funciară, a cărei soartă depinde de cea a cererii principale, astfel cum a raţionat, în esenţă, şi instanţa de apel.
Prin urmare, pentru a se da curs şi a se putea soluţiona această acţiune nu mai era necesar, cum nelegal a impus instanţa de apel, ca, suplimentar, reclamanta să fi solicitat şi anularea titlului ce a stat la baza intabulării dreptului pârâtei, respectiv a încheierilor de carte funciară, situaţia premisă de soluţionare a acţiunii în rectificare prevăzută în art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1934 fiind asigurată prin prezenţa în structura acţiunii a petitului de revendicare.
De asemenea, faţă de conţinutul reglementării cuprinsă în art. 36 din Legea nr. 7/1996 (forma legii sub reglementarea vechiului C. civ.) - potrivit cu care orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor de carte funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat că: 1) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; 2) dreptul înscris a fost greşit calificat; 3) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4) înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a imobilului - se înţelege că motivul de nulitate a înscrierii sau a actului în baza căruia s-a efectuat aceasta reprezintă doar una din cele patru cauze care justifică promovarea unei acţiuni în rectificare de carte funciară de către persoana interesată, iar nu în mod absolut singura.
Soluţionarea cu întâietate a acţiunii în revendicare, cerută deopotrivă de recurenta-reclamantă prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, avea aptitudinea ca, funcţie de rezultatul său, să genereze cea de-a treia ipoteză de aplicare a art. 36 din Legea nr. 7/1996 care să deschidă părţii calea unei acţiuni în rectificare de carte funciară - „nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea” - astfel încât, impunerea de către instanţa de apel a unei anume condiţii în ceea ce priveşte formularea şi soluţionarea acţiunii reclamantei, de natură să restrângă ipotezele permise de lege pentru iniţierea unei acţiuni în rectificare de carte funciară, nu poate fi văzută decât ca nelegală şi de natură să încalce accesul părţii la instanţă.
Raţionamentul instanţei de apel este greşit, sub un al doilea aspect, întrucât condiţionează, nepermis şi fără nicio acoperire legală, soluţionarea acţiunii în revendicare prin compararea de titluri de existenţa unei cereri prin care reclamanta să fi invocat ori solicitat anularea titlului pârâtei.
Prin aceasta, instanţa de apel a rezumat funcţia acţiunii în revendicare la soluţionarea conflictului între un titlu valabil şi un titlu nevalabil, ipoteză care poate constitui premisa acestui tip de acţiune - a cărei ipoteză însă, cel mai adesea regăsită în practică, este aceea a rezolvării conflictului de drepturi când ambele titluri în concurs sunt deplin valabile - dar care însă nu poate fi transformată nicidecum în condiţiile de soluţionare a acţiunii în revendicare, aşa cupă cum a procedat instanţa de apel.
Aşa cum s-a reţinut în partea de început a prezentei analize, critica recurentei-reclamante sub acest aspect este doar parţial întemeiată, potrivit celor reţinute anterior, neputând fi deplin acceptată, în sensul în care partea a dedus, contrar considerentelor explicite ale instanţei de apel, că ceea ce i s-ar fi pretins de către aceasta a fost formularea unei cereri de anulare a însuşi Decretului nr. 358/1948, care a constituit temeiul legal al înscrierii dreptului de proprietate asupra ansamblului imobiliar litigios în favoarea intimatei-pârâte, aceasta în condiţiile în care instanţa de apel a vorbit despre absenţa din cuprinsul acţiunii reclamantei a unui capăt de cerere prin care să se fi solicitat anularea încheierilor de intabulare în C.F. din 23 martie 1996 în baza cărora pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. Popeşti.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu va primi acea parte a criticilor recurentei îndreptate împotriva deciziei din apel prin care aceasta s-a plâns de impunerea de către instanţa de apel a unei sarcini imposibil de îndeplinit, respectiv aceea a solicitării anulării unui act normativ care a fost abrogat (Decretul nr. 358/1948), pe calea unei acţiuni ce nu intră în competenţa instanţelor civile. În lumina aceloraşi argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a încuviinţat nici solicitarea recurentei de cercetare a legalităţii Decretului nr. 358/1948 pe calea excepţiei de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 544/2004, pe care aceasta a formulat-o la termenul de judecare a recursului.
Ca şi recurenta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu exista niciun impediment legal în soluţionarea acţiunii complexe deduse de aceasta judecăţii, în structura căreia se regăseşte cererea de revendicare specială, reglementată de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi cea accesorie, în rectificare de carte funciară, a cărei soartă depindea de soluţia ce avea a fi pronunţată în privinţa celei dintâi.
Pentru aceste motive, vor fi înlăturate din considerentele deciziei atacate, dat fiind caracterul lor nelegal, argumentele instanţei de apel care au substituit motivarea sentinţei apelate şi care au justificat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată prin absenţa din petitele acesteia a solicitării de anulare a titlului în baza căruia a avut loc înscrierea dreptului pârâtei în cartea funciară asupra imobilului litigios, petit de a cărui rezolvare s-a apreciat de către curtea de apel, că urma să depindă şi soarta cererii accesorii, în rectificare de carte funciară.
Prezentele considerente nu susţin o altă idee, ci sunt exact în sensul celor exprimate în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3583 din 10 septembrie 2013 evocată şi în motivarea deciziei instanţei de apel, curtea de apel greşind şi prin aceea că nu a sesizat faptul că situaţia din cauza dedusă ei spre soluţionare era cu totul alta decât cea din decizia de jurisprudenţă menţionată, respectiv că în litigiul pendinte instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei cereri în revendicare şi a uneia în rectificare de carte funciară, iar nu doar cu o cerere în rectificare de carte funciară în care ambele părţi litigante deţin titluri asupra unui anume imobil, aşa cum se întâmplase în cauza respectivă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine însă că, în afara substituirii considerentelor din sentinţa tribunalului, curtea de apel a emis raţionamente şi de infirmare a celor utilizate de judecătorul de primă instanţă, deoarece a negat aplicabilitatea criteriului voinţei enoriaşilor în acţiunea în justiţie, privitoare la tranşarea disputei asupra dreptului de proprietate vizând lăcaşele de cult ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), ce succede fazei soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor în faţa comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2005. Din acest motiv, critica recurentei-reclamante de încălcare a accesului său la instanţă, chiar parţial îndreptăţită fiind, nu poate conduce la admiterea prezentului recurs, observându-se că instanţa de apel a efectuat o cercetare „în fond” a cauzei, astfel că nu se poate reţine că reclamanta a fost privată în mod efectiv de un grad de jurisdicţie.
Potrivit instanţei de apel, acest criteriu „poate fi luat în considerare numai cu ocazia soluţionării pe cale amiabilă (…), respectiv în cadrul negocierilor purtate în faţa comisiei mixte”, nu însă şi în litigiul ce ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti, când disputa în ceea ce priveşte apartenenţa dreptului de proprietate asupra lăcaşelor de cult se rezolvă în raport de dispoziţiile legale în materia proprietăţii, prin compararea părţilor litigante.
Acest punct de vedere este greşit şi el denotă, după cum înseşi recurenta-reclamantă a invocat prin cea dintâi critică a recursului său, că instanţa de apel a ignorat faptul că litigiul de faţă nu urmează dreptul comun, ci intră sub incidenţa dreptului special, care se regăseşte în reglementarea cuprinsă în Decretul-Lege nr. 126/1990, Decretul-Lege nr. 9/1989 şi Decretul nr. 358/1948.
Deşi în concluziile sale orale asupra recursului, recurenta-reclamantă a pretins că argumentele instanţei de apel mai sus redate (privitoare la inaplicabilitatea criteriului voinţei enoriaşilor aparţinând unui cult, în acţiunea în justiţie) ar fi intrat în puterea lucrului judecat întrucât nu au fost atacate pe calea recursului nici de ea, dar nici de partea pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că cea care a criticat greşita soluţionare a acţiunii dedusă judecăţii prin supunerea sa dreptului comun, în condiţiile în care aceasta se afla sub incidenţa dreptului special, a fost chiar reclamanta.
Este adevărat faptul că, invocând această critică, recurenta-reclamantă a semnalat nelegalitatea judecăţii înfăptuite în apel prin impunerea formulării unei solicitări de anulare a titlului pârâtei, sarcină care, în opinia părţi, nesocotea condiţiile speciale istorico-juridice şi de reglementare legală ale acţiunii sale. Cât timp, însă, recurenta a formulat o critică de supunere a acţiunii sale dreptului special, o atare susţinere nu poate fi văzută ca producând consecinţe juridice parţiale ori limitate, doar sub aspectele care o interesează pe aceasta, întrucât acţiunea în justiţie trebuie tratată în mod unitar.
Prin urmare, acceptând susţinerea recurentei în sensul că acţiunea dedusă judecăţii nu urmează dreptul comun, ci intră sub reglementarea dreptului special, reprezentat de Decretul-Lege nr. 126/1990, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine caracterul nelegal al acelor statuări ale instanţei de apel pe baza cărora a infirmat raţionamentele judecătorului de primă instanţă, potrivit cu care acţiunea de faţă se judecă după criteriile prevăzute de art. 480 C. civ. (care constituie norma cu caracter general în materia revendicării), iar criteriul special al voinţei enoriaşilor este inaplicabil acţiunii în justiţie, fiind apreciat ca nelegal, deşi acesta se află înscris în chiar norma legală ce a constituit temeiul de drept al acţiunii reclamantei, respectiv art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Dimpotrivă, instanţa de recurs apreciază că pretenţiile reclamantei nu puteau fi examinate şi soluţionate decât cu aplicarea Decretului-Lege nr. 126/1990, act normativ ce constituie legea specială în materie de restituire a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi care au fost preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948.
Or, prin art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a stipulat expres că restituirea lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va face „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri”, legea specială instituind prin aceasta un criteriu special de preferinţă în examinarea cererilor de restituire vizând astfel de bunuri.
Contrar instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că soluţionarea acţiunii în justiţie ce precede fazei amiabile de rezolvare a pretenţiilor părţilor în faţa comisiei mixte prevăzute de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu poate avea loc într-un alt cadru legal decât cel oferit de acest act normativ special. Eşuarea negocierilor dintre părţi în faţa comisiei mixte ori neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de art. 3 alin. (2) din decret nu poate avea ca efect transformarea cererii în restituire reglementată de un act normativ special într-o cerere în revendicare supusă dreptului comun, a cărei judecare să aibă loc în raport de prevederile art. 480 C. civ., aşadar cu ignorarea condiţiilor şi criteriilor speciale instituite prin legea specială, după cum a afirmat instanţa de apel şi după cum în mod contradictoriu a susţinut chiar şi recurenta (care, deşi prin cea dintâi critică a susţinut că situaţia din speţă intră sub regimul legii speciale, a afirmat prin cea de-a doua critică de recurs că soluţionarea acţiunii sale ar fi presupus doar compararea titlului său cu cel al pârâtei).
O astfel de interpretare nu constituie decât o invitaţie la eludarea cadrului legal normativ special, ceea ce nu poate fi acceptat.
Aşadar, trimiterea pe care art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, completat şi aprobat prin O.U.G. nr. 64/2004 şi Legea nr. 182/2005, o face la acţiunea în justiţie „potrivit dreptului comun” nu poate fi văzută decât ca referindu-se la condiţiile procedurale de judecare a acesteia, nu însă şi la cele de ordin material, care sunt cele ale legii speciale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990 care a instituit prin art. 3 alin. (1) un criteriu special de preferinţă ce obligă la soluţionarea pretenţiilor vizând restituirea bunurilor - lăcaşuri de cult şi case parohiale - care au aparţinut cultului greco-catolic, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Potrivit Curţii Constituţionale, ce a supus testului de constituţionale prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin Decizia nr. 23/1993 şi Decizia nr. 127/1994, „criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe”.
Prin aceleaşi decizii Curtea Constituţională a mai stabilit şi că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ţine seama de actele normative speciale - Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-Lege nr. 126/1990 - iar „soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor”.
Critica reclamantei îndreptată împotriva hotărârii de primă instanţă - care a făcut în mod corect aplicarea criteriului de preferinţă instituit prin art. 3 alin. (1) din decret - în sensul că interpretarea dată acestei dispoziţii legale asigură doar un acces formal la instanţa de judecată unităţilor de cult greco-catolice, doar pentru ca acţiunile lor să fie respinse, deoarece acest cult este minoritar în toate localităţile din România, nu este fondată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instituirea prin legea specială a criteriului voinţei credincioşilor nu reprezintă o încălcare a art. 6, a art. 13 ori a art. 14 din Convenţia C.E.D.O., după cum denaturat afirmă reclamanta, ci face parte din condiţiile legale impuse de legiuitorul intern în care acesta a decis să reglementeze printr-un act normativ special - Decretul-Lege nr. 126/1990 - situaţia juridică şi condiţiile de restituire a lăcaşurilor de cult şi caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma şi care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.
Or, în jurisprudenţa sa, în mod constant C.E.D.O. a afirmat că, aşa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricţie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Van der Musele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei).
Prin urmare, stabilind pe baza probatoriilor administrate în faţa sa, că numărul enoriaşilor de religie ortodoxă din localitatea Popeşti este covârşitor superior (cca 500-600) celor de religie greco-catolică (16), şi că dintre aceştia un nr. de 420 de persoane şi-au exprimat dorinţa ca lăcaşul de cult - biserica ortodoxă şi terenurile aferente acesteia - să rămână în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Popeşti, în mod corect tribunalul, aplicând dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, indicate drept temei legal al cererii de chemare în judecată chiar de către reclamantă, a respins pretenţiile acesteia de recunoaştere a dreptului de proprietate, de restituire a acestora şi de rectificare a menţiunilor din cartea funciară a localităţii.
În considerarea celor arătate anterior, ce se constituie în considerente menite să substituie motivarea deciziei din apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentă să plătească intimatei cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 4.416 lei, constând în onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare dus-întors la sediul instanţei, justificate cu documente de plată depuse la filele 135-137 dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Popeşti împotriva Deciziei nr. 1222/A din 5 decembrie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă pe recurentă la 4416 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă Parohia Ortodoxă Română Popeşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 658/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 661/2015. Civil → |
|---|
