ICCJ. Decizia nr. 680/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 680/2015

Dosar nr. 879/85/2010**

Şedinţa publică din 12 martie 2015

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului;

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 879/85/2010, la data de 24 februarie 2010, reclamanta B.G.C. Blăjel a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.O.R. Blăjel, obligarea acesteia din urmă să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în C.F., Blăjel, cimitir de 806 mp, biserică şi curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă şi curte de 3.205 mp şi grădină de 4.053 mp

Reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând anularea efectelor încheierii C.F. nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea şi să se dispună, în consecinţă, retrocedarea imobilelor către reclamantă; rectificarea C.F., Blăjel în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirea la situaţia anterioară de C.F.; obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele înscrise în C.F. Blăjel.

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantă şi în consecinţă:

A constatat nulitatea Încheierii nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel ca urmare a nevalabilităţii titlului.

A dispus rectificarea C.F. Blăjel numai în ceea ce priveşte biserică şi curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă parohială şi curte de 3.205 mp şi grădină de 4.053 mp în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei şi revenirea la situaţia anterioară de C.F. cu întabularea ca proprietar a B.G.C. Blăjel.

A obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F., Blăjel.

Au fost respinse celelalte cereri din acţiunea formulată şi precizată de reclamantă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale de 450 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilul în litigiu este compus din cimitir (C.F., Blăjel), biserică şi curte, casă parohială şi curte şi două grădini, anexe ale acestor construcţii bisericeşti. Imobilele au aparţinut O.P.G.U. Blăjel, iar în 1958 prin Încheierea nr. 1843/1958 au fost întabulate în favoarea Oficiului P.O.R. din Blăjel. Întabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 şi a Decretului nr. 2994/1950.

Menţiunile din C.F. nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părţilor şi nici în arhiva de C.F. În Cartea funciară se face referire la aceste două acte din 1950 fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătoreşti (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal şi nici nu există posibilitatea verificării acestora.

Este cunoscut faptul că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcaşurile de cult au fost date în folosinţa B.O.R., însă prin acel act normativ se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea B.O.R., procedura care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească. Ori în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe baza actului normativ sus-menţionat (pentru că nu s-a întabulat în favoarea statului) şi nici pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

Examinând excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii faţă de lipsa procedurii de conciliere prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a excepţiei prescripţiei acţiunii invocate de pârâtă, Tribunalul le-a constatat nefondate. S-a reţinut că prin art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situaţia juridică a lăcaşelor de cult a caselor parohiale ce au aparţinut B.R.U.R. şi preluate de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părţi cu respectarea unor condiţii de formă specifice (art. 3 alin. (2)). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, prima instanţă a apreciat că acţiunea nu este inadmisibilă şi nici prematură, ci se poate soluţiona prin analizarea fondului cauzei.

Această soluţie se impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluţionării amiabile a litigiului, iar condiţiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părţi un termen pentru analizarea propunerilor şi găsirea unei soluţii amiabile. În cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis fără a obţine niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenţie de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii ale lăcaşului de cult, instanţa a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită. Pentru aceste motive, excepţiile invocate au fost respinse, prima instanţă făcând trimite şi la jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cauza P.G.C. Sâmbăta Bihor contra România.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de fond a considerat că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de faţă, să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcaşurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale. În ceea ce priveşte casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcaşului de cult şi supuse aceluiaşi regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, ci doar o acţiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluţie în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare şi adoptare nu s-a realizat, deşi s-a manifestat această intenţie de peste 10 ani).

Accesorialitatea casei parohiale faţă de lăcaşul de cult rezultă şi din H.G. nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă şi cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar.

Tribunalul a reţinut şi că acţiunea nu este prescrisă. Conform art. 36 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data efectuării înscrierilor C.F., acţiunea în revendicare, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond va fi imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit.

În fond, acţiunea în rectificarea C.F. a fost admisă pentru următoarele considerente:

Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 şi apoi atribuite B.O.R. Susţinerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcaşul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată ţinând cont de contextul politic şi de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de C.F. este lovită de nulitate.

Aşa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptăţită la restituirea lăcaşului de cult şi a casei parohiale care i-au aparţinut şi au fost preluate abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară şi art. 1 al Protocolului C.E.D.O., cum în mod constant a reţinut C.E.D.O. în jurisprudenţa sa recentă. S-a apreciat că numărul credincioşilor nu are nicio relevanţă pentru existenţa dreptului de proprietate al reclamantei şi stabilirea situaţiei juridice actuale a lăcaşului de cult şi a caselor parohiale.

Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate mai sus, acest capăt de cerere din acţiune a fost admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie şi paşnică folosinţă lăcaşul de cult greco-catolic şi casa parohială. La adoptarea acestei soluţii, tribunalul a avut în vedere şi acordul pârâtei pentru redarea lăcaşului de cult şi faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă. S-a apreciat că aceeaşi soluţie se impune şi pentru celelalte imobile - casa parohială, curte şi o grădină - acestea fiind accesorii lăcaşului de cult. Nu se poate reţine apărarea pârâtei cum că a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare de la fila 50 din dosar, întrucât acest contract nu identifică imobilele nici administrativ şi nici prin datele de C.F. În contract nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcţii (sediu C.A.P., magazie); contactul nu a fost încheiat cu proprietarul de C,F, (care era O.P.O. Blăjel, ci cu un neproprietar, C.A.P. Blăjel).

În ceea ce priveşte imobilul cimitir înscris în C.F., Blăjel, s-au respins toate capetele de cerere (rectificare C.F., revendicare, anulare încheiere C.F.) întrucât în conformitate cu art. 3 pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 şi art. 11 alin. (1) din aceeaşi lege, acesta face parte din domeniul public al localităţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta P.O.R. Blăjel prin care s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii reclamantei numai cu privire la lăcaşul de cult, celelalte capete de cerere urmând a fi respinse.

A dispus anularea parţială a Încheierii de întabulare nr. 1863/1958 din C.F., Blăjel, numai în ceea ce priveşte, biserica şi curte în suprafaţă de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate, biserica şi curte în suprafaţă de 816 mp, nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei B.G.C. Blăjel.

A obligat pârâta P.O.R. Blăjel să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei B.G.C. Blăjel, imobilul înscris în C.F., Blăjel, biserica şi curte în suprafaţă de 816 mp, înscris în C.F.

A respins în rest celelalte cereri şi a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parţiale, în faţa instanţei de fond, în cuantum de 450 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că prin acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, s-a invocat ca temei de drept al acţiunii art. 480 C. civ., Decretul Lege nr. 126/1990, art. 34 din Legea nr. 7/1996. Prin urmare, în principal, cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

În speţă, s ingura parte care reuşeşte să facă dovada proprietăţii este pârâta care, potrivit extraselor de C.F., în 1958 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având şi posesia lor, dreptul de proprietate.

Anterior pârâtei, în cartea funciară a fost întabulat dreptul de proprietate al unui minor (al cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată întabulată asupra imobilelor indicate în petitul acţiunii. Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispoziţiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există. În speţă, reclamanta nu şi-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular.

Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 şi Decretului nr. 2994/1950, iar la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietăţii era reglementat prin art. 645 C. civ.

În cauză reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar şi nu are decât parţial posesia imobilelor. În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie care reglementează principiul forţei probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat rezultă că pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate în 1958, prin Încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. nr. 3811/1950 şi Decretului nr. 2994/1950. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acţiunea, bunurile deţinute şi preluate prin actul normativ menţionat.

Pe cale de consecinţă, acţiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun a fost constatată nefondată.

S-a reţinut de asemenea că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în C.F., Blăjel. Regimul juridic al lăcaşelor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-Lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaşte oficial B.R.U.R. (greco-catolică). Din perspectiva acestui act normativ, s-a reţinut că faţă cerinţele legale pe care le impune pentru a se dispune restituirea lăcaşului de cult, s-ar fi impus soluţia de respingere şi cu privire la acest imobil, însă prin întâmpinarea depusă la fond, precum şi prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică şi curte înscris în C.F., Blăjel, în suprafaţă de 816 mp să fie înscris în C.F. pe numele reclamantei. Faţă de această poziţie, asimilată cu o achiesare, care este irevocabilă, s-a apreciat că instanţa este ţinută de recunoaşterea pârâtei, dând, exclusiv din acest punct de vedere, o soluţie de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanţei de fond sub acest aspect.

Deşi pârâta nu a fost de acord şi cu admiterea petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantei pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanţa de apel a apreciat că se impune şi admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecinţă a admiterii primului capăt, prin aceasta consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei.

Cu privire la celelalte imobile care fac obiectul acţiunii de faţă (cimitir, grădină, casă şi curte înscrise în C.F., Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic şi condiţiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naţionalizate ce au aparţinut cultelor religioase şi a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidenţa sa. Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparţinut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepţia bisericii), şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general faţă de O.U.G. nr. 94/2000, dispoziţiile C. civ. nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că şi sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 6530 din 25 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi curte de apel.

În considerentele deciziei, instanţa de recurs a reţinut că soluţia dată în apel este corectă numai în ce priveşte imobilele, cu destinaţie de grădină, întrucât procedura de restituire a unor astfel de imobile este reglementată de dispoziţii speciale, respectiv de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta nu a urmat procedura reglementată de această ordonanţă.

În ce priveşte imobilul, casă parohială şi curte, s-a reţinut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcaşului de cult, iar acţiunea de revendicare pe drept comun este admisibilă, nefiind incidentă O.U.G. nr. 94/2000, ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului sub acest aspect.

În rejudecare la curtea de apel, dosarul a fost reînregistrat sub Dosar nr. 879/85/2010*.

Prin Decizia civilă nr. 41 din 07 mai 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinţei civile nr. 654/2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în Dosar nr. 879/85/2010, a schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei B.G.C. Blăjel şi în ce priveşte revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

Imobilul înscris în C.F., Blăjel , are destinaţia de casă parohială şi curte. Potrivit art. 178 alin. (3) din H.G. nr. 53/2008 casa parohială se consideră anexă a lăcaşului de cult şi urmează regimul juridic al acestuia. Lăcaşul de cult revendicat de reclamantă este imobilul înscris în C.F., Blăjel. Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei cu privire la acest imobil, iar pârâta, prin motivele de apel nu a criticat sentinţa sub acest aspect. Dimpotrivă, şi-a menţinut poziţia procesuală exprimată la fond în sensul că este de acord cu acţiunea în revendicarea lăcaşului de cult.

Faţă de aceste prevederi legale, având în vedere că biserica a fost restituită şi că imobilul cu destinaţia de casă parohială urmează acelaşi regim juridic, fiind accesoriu lăcaşului de cult, Curtea a constatat nefondat apelul pârâtei cu privire la imobil şi a menţinut sub acest aspect hotărârea atacată.

Referitor la imobile, Curtea a constatat că prin apelul declarat, pârâta a criticat hotărârea primei instanţe în ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii în revendicare a imobilelor. Prin decizia de casare, instanţa de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale şi, în consecinţă, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun.

În aceste circumstanţe, având în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, Curtea a constatat că în privinţa celor două imobile, soluţia instanţei de fond, de admitere a cererii în revendicare, este nelegală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 377 din 05 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație Justiție, secţia I civilă, au fost admise ambele recursuri, a fost casată decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Alba-Iulia.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că în al doilea ciclu procesual, limitele rejudecării apelului promovat exclusiv de pârâta P.O.R. Blăjel au fost fixate prin Decizia civilă nr. 6530/2012 a Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a decis, irevocabil, că soluţia instanţei de apel este corectă numai în ceea ce priveşte imobilele, cu destinaţie grădină, acestea intrând sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000 şi neputând fi retrocedate pe calea dreptului comun, cum a solicitat reclamanta.

S-a mai reţinut că, prin aceeaşi decizie s-a constatat că soluţia de respingere a cererii de revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., privind imobilul cu nr. 15, este nelegală, întrucât casa parohială constituie un accesoriu al lăcaşului de cult, supusă aceluiaşi regim juridic, potrivit dispoziţiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de Organizare şi Funcţionare a B.O.R., astfel că, pentru imobilul cu această destinaţie, nu era necesară parcurgerea procedurii speciale reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fiind admisibilă.

În rejudecare, instanţa de apel, reţinând că instanţa de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale şi inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte sentinţa, respingând acţiunea reclamantei şi în ce priveşte revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel.

Instanţa de recurs a apreciat însă, că, privitor la imobilul înscris în C.F., Blăjel, constând în casă parohială şi curte, instanţa de apel a aplicat doar formal dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., respectiv, chiar dacă instanţa de recurs a reţinut în prima decizie de casare că nu s-a procedat la o analiză în fond a pretenţiilor reclamantei vizând imobilul cu nr. top 15, instanţa de trimitere nu a făcut decât să constate că imobilul casă parohială urmează acelaşi regim juridic aplicabil lăcaşului de cult, fiind accesorie acestuia, admiţând, în consecinţă, cererea reclamantei de restituire a acestui imobil.

Se arată că instanţa de trimitere va trebui să analizeze motivele de apel şi criticile de recurs expuse, precum şi apărările reclamantei, să cerceteze istoricul menţiunilor de carte funciară şi să stabilească regimul juridic al imobilului înscris în C.F., Blăjel, sub aspectul titlurilor de proprietate asupra acestuia, identificării şi destinaţiei sale, având în vedere că recurenta pârâtă învederează că, în C.F., Blăjel, apare casă din trei camere cu menţiunea marginală că aparţine lui B 3, adică unui minor, iar nu unei instituţii de cult, să identifice persoana de la care s-a preluat imobilul, în raport de susţinerile recurentei pârâte, care a învederat că preluarea bunului imobil s-a făcut de la o persoană fizică, minor la epoca preluării şi nu de la reclamantă, să lămurească orice alte elemente necesare dezlegării cauzei şi, în urma acestei analize, să expună argumentele substanţiale care vor determina deznodământul judiciar al litigiului.

Se mai precizează că, deşi instanţa supremă a afirmat, de principiu, că imobilul casă parohială este un accesoriu al lăcaşului de cult, instanţa de apel va trebui să realizeze, în baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F., Blăjel, întrucât destinaţia imobilului este esenţială pentru a-i putea aplica acestuia principiul accesorialităţii.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, s-a reţinut că acesta repune în discuţie soluţionarea cererii privind imobilele, cerere care a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanţa supremă, în sensul aplicării legii speciale, şi, în consecinţă, a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, astfel că aceste aspecte nu pot fi reiterate.

Singura critică a reclamantei ce trebuie analizată de instanţa de apel, în rejudecare, este cea privind existenţa unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identităţii imobilului înscris în C.F., Blăjel, iar soluţia admiterii recursului reclamantei s-a apreciat că se impune din considerente procedurale, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 59 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinţei civile nr. 654/2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în Dosar nr. 879/85/2010 şi în consecinţă:

A schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C. Blăjel în contradictoriu cu pârâta P.O.R. Blăjel pentru revendicare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 6530/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a statuat irevocabil că soluţia instanţei de apel cuprinsă în Decizia nr. 150/2011 de respingere a cererii reclamantei este corectă numai în ceea ce privesc imobilele, cu destinaţia grădină, acestea neputând fi retrocedate pe calea dreptului comun.

Din considerentele ultimei decizii de casare rezultă că instanţa de apel, în cea de-a doua rejudecare, este limitată la analizarea pe fond a pretenţiilor, criticilor şi apărărilor părţilor cu privire la imobilul casă, înscris în C.F., Blăjel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel a solicitat O.C.P.I. Sibiu - B.C.P.I. Mediaş lămuriri sub aspectul înscrierilor din C.F., Blăjel cu referire la titularii dreptului de proprietate asupra, răspunsul acestei instituţii fiind cuprins în adresa din 2014 (filele 25 - 26).

În antetul în limba germană a foii A a cărţii funciare cu nr. 112 Blăjel, apare B.G.C.U. cu Roma din Blăjel (conform traducerii consemnate în înscrisul de la fila 6 al primului Dosar de recurs nr. 879/85/2010 al Înaltei Curții de Casație și Justiție).

Din explicaţiile oferite de O.C.P.I. Sibiu prin adresa din 2014, rezultă că uzanţele, la deschiderea cărţilor funciare, erau în sensul că titularul dreptului de proprietate era înscris în foaia A, apoi, ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate de la proprietarul din foaia A, înscrierile referitoare la numele proprietarului se efectuau în foaia B (partea a II-a a cărţii funciare).

Aşa cum s-a arătat mai sus, în foaia A, în antet, apare ca proprietar tabular B.G.C., Blăjel, numele acestui proprietar fiind subliniat şi în dreptul său făcându-se menţiunea B 4, în sensul că dreptul de proprietate a fost transmis de la proprietarul din foaia A (B.G.C.) la proprietarul de la B 4 (Oficiul P.O.R. din Blăjel), astfel cum se explică în adresa de la O.C.P.I. Rezultă că în această carte funciară a avut loc o transmitere a dreptului de proprietate de la proprietarul iniţial, trecut în antet, conform uzanţelor, la proprietarul de la B 4.

Ceea ce trebuie verificat în speţă, în acord cu recomandarea instanţei de casare, este obiectul acestei transmiteri (preluări), cu referire la topograficul, singurul rămas în discuţie.

Conform traducerii din limba maghiară a copiei C.F., Blăjel, a fost transcris în această carte funciară din C.F. la 8 februarie 1921, toate trei fiind descrise în foia A la poziţia 5.

Topograficul nr. 15 este descris ca fiind casă de piatră şi curte în suprafaţă de 3.208 mp

Prin Încheierea 295 din 8 februarie 1921, prin care acest imobil s-a transcris în C.F., Blăjel, dreptul de proprietate asupra acestuia a fost întabulat în baza unui contract de vânzare-cumpărare, în favoarea proprietarului deja înscris, care la B 2 apare ca fiind în anul 1900 (Încheierea nr. 3287 din 22 mai 1900), o persoană minoră, cu numele indescifrabil.

Din traducerea în limba maghiară a copiei C.F., rezultă astfel, cu evidenţă că, în anul 1921, imobilul de sub A+5 se afla în proprietatea unei persoane fizice (minor în anul 1900), înscrisă la B 3, iar nu în proprietatea B.G.C. Blăjel.

Următoarea operaţiune în foaia B este cea de sub B 4, respectiv întabularea dreptului de proprietate al Oficiului P.O.R. Blăjel asupra imobilelor.

Rezultă, conform menţiunilor de carte funciară, că preluarea casei, s-a făcut de la o persoană fizică, iar nu de la B.G.C. Blăjel, aceasta neavând calitatea de proprietară tabulară asupra casei la data preluării de către B.O.R. Blăjel.

În ceea ce priveşte destinaţia acestui imobil, în cartea funciară nu apare decât că imobilul este descris ca fiind casă de piatră şi curte, nefăcându-se nicio menţiune în sensul că ar fi casa parohială. Având un număr topografic distinct şi o suprafaţă a curţii de 3.208 mp, este evident că imobilul are o existenţă de sine stătătoare. Împrejurarea că toate pot forma un singur corp de avere (casă, curte, grădină), nu este de natură a face imposibilă analiza separată şi stabilirea pentru fiecare număr topografic a unui anumit regim juridic.

Rezultă din considerentele expuse că reclamanta nu a dovedit că la data preluării imobilului, era proprietară tabulară a acestuia şi nici că acesta avea destinaţia de casă parohială, astfel că solicitarea acesteia de revendicare a acestui imobil a fost respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 480 C. civ. De asemenea, în condiţiile în care instanţa de casare a tranşat chestiunea revendicării imobilelor, în sensul că acestea nu pot fi retrocedate pe calea dreptului comun, se impune schimbarea şi sub acest aspect a hotărârii primei instanţe. În consecinţă, se impune admiterea apelului pârâtei P.O.R. Blăjel, în baza art. 296 C. proc. civ., cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe şi a respingerii în totalitate a cererii de revendicare formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.G.C. Blăjel, solicitând instanţei de control judiciar, ca prin hotărârea ce va pronunţa, să admită recursul, iar pe cale de consecinţă, în principal, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să caseze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în vederea administrării probelor necesare pentru stabilirea destinaţiei imobilului înscris în C.F., Blăjel. În subsidiar, să modifice în totalitate decizia atacată, în sensul respingerii în întregime a apelului promovat de pârâta P.O.R. Blăjel şi menţinerea în totalitate a sentinţei instanţei de fond, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi în recurs.

I) Hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a principiului autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, nesocotind grav dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., sub trei aspecte.

a) Admiţând apelul, curtea de apel a schimbat în totalitate sentinţa tribunalului, respingând acţiunea civilă formulată de reclamantă. Soluţia este eronată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin Decizia nr. 377 din 05 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel. Indicaţiile instanţei de casare au vizat, în esenţă, verificarea menţiunilor din cartea funciară în sensul stabilirii regimului juridic al imobilului (casă parohială) înscris în C.F., Blăjel; stabilirea pe baza probelor administrate a destinaţiei aceluiaşi imobil (pentru a se verifica aplicabilitatea sau nu a principiului accesorialităţii) şi, nu în ultimul rând, analiza cu privire la existenţa unui singur corp funciar (alcătuit din toate topograficele înscrise în acelaşi C.F.). Aceste indicaţii sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare.

Nici apelul declarat de intimata pârâtă şi nici recursurile ulterioare nu au vizat situaţia tuturor imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. Acţiunea iniţială are în vedere pe lângă casa parohială, curtea şi grădina, lăcaşul de cult înscris în acelaşi C.F., (biserică şi curte de 816 mp) şi cimitirul înscris în C.F.

Instanţa de fond a admis acţiunea în ce priveşte lăcaşul de cult înscris în C.F., (biserică şi curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care a intrat, în acest context, sub autoritate de lucru judecat.

Respingând acţiunea în totalitate instanţa de apel, în rejudecare, a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C. proc. civ., pronunţându-se şi în ceea ce priveşte imobilul biserică şi curte înscris în C.F., Blăjel, deşi acesta nu a format obiect al apelului.

b) Potrivit art. 315 alin. (4) C. proc. civ., la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs dispoziţiile art. 296 se aplică în mod corespunzător. Potrivit acestui text de lege apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Cererea cu privire la imobilul biserică şi curte, a fost soluţionată irevocabil prin hotărârile judecătoreşti anterioare, iar prin respingerea acţiunii reclamantei, în totalitate, deci şi cu privire la acest nr. topografic, prin decizia ce face obiectul recursului de faţă instanţa de apel a creat o situaţie mai grea reclamantei decât cea din hotărârea atacată cu apel.

c) Se susţine, în continuare, că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanţa de apel a nesocotit indicaţiile din hotărârea de casare, sub aspectul realizării unei analize particulare pe baza probelor administrate a imobilului, în sensul stabilirii destinaţiei acestuia, destinaţia fiind esenţială în ceea ce priveşte aplicabilitatea sau nu a principiului accesorialităţii. Întrucât înscrierea în cartea funciară nu este suficient de relevantă sub acest aspect, imobilul fiind menţionat doar ca şi casă, reclamanta a propus încuviinţarea probei testimoniale cu un martor contemporan. Instanţa de apel nesocotind în mod flagrant dispoziţiile instanţei de casare a respins ca neconcludentă proba, pentru ca mai apoi, prin hotărârea atacată să reţină că nu s-a făcut dovada că imobilul respectiv avea destinaţie de casă parohială.

II) Prin decizia atacată instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Pârâta P.O.R. Blăjel a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 645/2011 a Tribunalului Sibiu. Pe calea apelului pârâta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii reclamantei numai cu privire la lăcaşul de cult, respingând celelalte capete de cerere. Acestea sunt limitele în care a fost investită instanţa de control judiciar.

Pronunţând o hotărâre prin care a respins în totalitate acţiunea în revendicare, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

III) Hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, cu referire la interpretarea eronată a dispoziţiilor legale cu privire la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

În acest sens se arată că instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare de interpretare a înscrierilor din cartea funciară în prezenta cauză.

Interpretarea corectă a menţiunilor de carte funciară este în sensul că la data preluării imobilelor, proprietarul acestora este cel iniţial, respectiv B.G.C. Blăjel înscrisă în foaia A potrivit uzanţelor din acea vreme.

Abia după operaţiunea de comasare interpretarea menţiunilor din C.F. se face potrivit raţiunii avansate de instanţa de apel, respectiv în ordine cronologică. Aceasta este marea eroare în care se găseşte instanţa de apel.

Concluzia este că din interpretarea corectă a menţiunilor de carte funciară rezultă fără nici un dubiu că preluarea celor trei imobile, s-a făcut de la reclamantă.

IV) Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii atacate (fila 11) că în speţă trebuie verificat, în acord cu recomandarea instanţei de casare, obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuţie. Această susţinere se contrazice în mod flagrant cu partea de dispozitiv a hotărârii, respectiv cu dispoziţia de respingere a întregii acţiuni în revendicare care are ca obiect un număr de 5 topografice.

În concluzie, se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta reclamantă invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a principiului autorităţii de lucru judecat prin hotărârea atacată, critică ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens se constată că face obiectul controlului judiciar pendinte problema dacă prin respingerea acţiunii reclamantei pentru revendicare, instanţa de trimitere, în rejudecare după casare, a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C. proc. civ., pronunţându-se şi în ceea ce priveşte imobilul biserică şi curte înscris în C.F., Blăjel.

Critica nu este fondată deoarece, referitor la cererea de revendicare formulată de reclamantă cu privire la imobilul în cauză rezultă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta P.G.C. Blăjel şi, printre altele, a obligat pârâta P.O.R. Blăjel să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F., Blăjel. Totodată, prin respingerea celorlalte cereri din acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, au fost respinse cererile pentru revendicarea imobilelor (biserică şi curte în suprafaţă de 816 mp) şi (cimitir).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta P.O.R. Blăjel care, în acest context, avea interes să critice soluţia de admitere a capetelor de cerere privind revendicarea imobilelor.

Reclamanta nu a declarat apel, singura care avea interes să critice soluţia de respingere a acţiunii în revendicare pentru imobile.

Faţă de această situaţie, nu este reală susţinerea recurentei reclamante în sensul că, „instanţa de fond a admis acţiunea în ceea ce priveşte lăcaşul de cult înscris în acelaşi C.F. (biserică şi curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care intră, în acest context, sub autoritate de lucru judecat”.

Prin Decizia civilă nr. 150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi rejudecând cauza, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta (printre altele) să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantei imobilul înscris în C.F., Blăjel, biserica şi curte în suprafaţă de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3. A respins, în rest, celelalte cereri.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 6530 din 25 octombrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi curte de apel.

În considerentele acestei decizii de casare, instanţa de recurs a reţinut că soluţia (de respingere) dată în apel este corectă numai în ce priveşte imobilele, cu destinaţie de grădină, însă, în ce priveşte imobilul, casă parohială şi curte, s-a reţinut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcaşului de cult, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fiind admisibilă. Ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului în ceea ce priveşte imobilul, casă parohială şi curte.

În rejudecare, după casare, prin Decizia civilă nr. 41 din 07 mai 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinţei civile nr. 654 din 31 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei B.G.C. Blăjel şi în ce priveşte revendicarea imobilelor înscrise în C.F., Blăjel. S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Prin Decizia nr. 377 din 05 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă, a fost casată decizia atacată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Alba-Iulia, cu precizarea reluării judecăţii numai pentru imobil (casă parohială şi curte), în condiţiile în care problema cererii în revendicare privind imobilele, a fost dezlegată în mod irevocabil de către instanţa supremă în primul ciclu procesual.

În rejudecare după casare, prin Decizia civilă nr. 59 din 24 iunie 2014, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta P.O.R. Blăjel împotriva sentinţei civile nr. 654 din 31 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta B.G.C. Blăjel pentru revendicare.

În considerentele acestei decizii, curtea de apel a menţionat în mod expres că, urmare considerentelor ultimei decizii de casare, instanţa este limitată la analizarea pe fond a pretenţiilor, criticilor şi apărărilor părţilor cu privire la imobilul casă parohială înscris în C.F., Blăjel.

În acest context al dispoziţiilor instanţelor de judecată luate pe parcursul derulării procesului nu este reală susţinerea recurentei reclamante în sensul că, „respingând acţiunea în totalitate instanţa de rejudecare a nesocotit limitele investirii în baza art. 315 C. proc. civ. şi principiul autorităţii de lucru judecat”, deoarece, hotărârea de primă instanţă împotriva căreia s-a judecat apelul, în cel de-al treilea ciclu procesual, este sentinţa civilă nr. 654 din 31 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, prin care s-a respins cererea reclamantei pentru revendicarea imobilului biserică şi curte înscris în C.F., Blăjel, constatându-se că acesta se află în posesia şi folosinţa reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta nu a făcut apel, nefiind reală susţinerea recurentei reclamante în sensul că, „instanţa de fond a admis acţiunea în ceea ce priveşte lăcaşul de cult înscris în acelaşi C.F. (biserică şi curte de 816 mp), iar intimata nu a formulat apel cu referire la acest imobil, parte de dispozitiv care intră, în acest context, sub autoritate de lucru judecat”.

În ultimul ciclu procesual, curtea de apel s-a pronunţat prin decizia supusă recursului de faţă, numai cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, casă parohială şi curte, în limitele şi cu respectarea întocmai a Deciziei de casare nr. 377 din 05 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secţia I civilă, neputându-se susţine, astfel, încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a principiului autorităţii de lucru judecat.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de trimitere, rejudecând cauza - în cel de-al treilea ciclu procesual, a creat o situaţie mai grea reclamantei decât cea din hotărârea atacată cu apel, deoarece, principiul non reformaţio in pejus, consacrat în art. 296 teza a II-a C. proc. civ. presupune că părţii care a declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Drept urmare, recurenta reclamantă nu poate invoca faptul că i s-ar fi creat o situaţie mai grea în rejudecare, decât cea din sentinţa atacată cu apel de către pârâtă, recurenta reclamantă neputând obţine în cadrul rejudecării o soluţie, eventual, defavorabilă părţii adverse, care a exercitat apelul şi a obţinut casarea hotărârii.

Referitor la critica potrivit căreia instanţa de apel în rejudecare a nesocotit indicaţiile din hotărârea de casare, sub aspectul obligativităţii administrării unor probe, respectiv a „probei testimoniale cu un martor contemporan”, Înalta Curte constată că instanţa de casare dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel a reţinut că instanţa de trimitere nu a răspuns motivelor de apel formulate de pârâta P.O.R. Blăjel, că va trebui să realizeze, în baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F., Blăjel, iar în ceea ce priveşte recursul reclamantei, singura critică care va trebui analizată, cu ocazia rejudecării, este cea privind existenţa unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identităţii imobilului mai sus-menţionat.

Aşadar, reţinând nesoluţionarea cauzei „într-o manieră veritabilă”, precum şi incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină), instanţa de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, fără a da însă, indicaţii precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate.

Singura îngrădire adusă atribuţiilor judecătorilor de fond care rejudecă procesul după casare este aceea că hotărârea instanţei de control judiciar este obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate. Starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită de instanţa de trimitere, în baza probelor administrate în cauză.

Rejudecând cauza, instanţa de trimitere este obligată, potrivit art. 315 C. proc. civ., să se conformeze indicaţiilor din decizia de casare referitoare la administrarea probelor, numai când există asemenea indicaţii precise în legătură cu probele care urmează a fi administrate în cauză. Altfel, instanţa de rejudecare este suverană în a dispune asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor ce trebuie administrate pentru stabilirea pe deplin a situaţiei procesului.

În speţă, instanţa de apel, în rejudecare, respingând proba testimonială ca nerelevantă soluţionării cauzei, nu a încălcat în vreun fel dispoziţiile instanţei de casare, astfel cum în mod eronat susţine recurenta reclamantă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza I C. proc. civ. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, acesta nu poate fi invocat decât în măsura în care instanţa de trimitere, găsind întemeiat apelul, a schimbat soluţia primei instanţe şi, pronunţându-se asupra fondului pretenţiilor, a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii de chemare în judecată.

În speţă, admiţând apelul declarat de pârâtă, schimbând în tot sentinţa atacată şi respingând acţiunea civilă pentru revendicare formulată de reclamantă, curtea de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea introductivă de instanţă. Mai mult, din considerentele deciziei recurate rezultă în mod clar că instanţa de apel, în cea de-a treia rejudecare, a fost limitată prin decizia de casare la analizarea pe fond a pretenţiilor, criticilor şi apărărilor părţilor cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, acesta fiind, de fapt, imobilul cu privire la care a respins acţiunea civilă pentru revendicare. Considerentele explicitează dispozitivul hotărârii în acest sens.

Nici teza a II-a a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut nu este incidentă în speţă, pentru că aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, respingând acţiunea în revendicare cu privire la imobilul înscris în C.F., Blăjel, instanţa de rejudecare s-a pronunţat, exclusiv, în limitele investirii sale prin decizia de casare, astfel încât nu se poate susţine că a acordat ceea ce nu s-a cerut de către reclamantă.

Critica privind interpretarea eronată a înscrierilor din cartea funciară nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Din moment ce recurenta reclamantă se plânge de interpretarea eronată a menţiunilor din cartea funciară, respectiv în ordine cronologică, ci nu de interpretarea eronată a unor dispoziţii legale relative la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, ceea ce este cu totul altceva, instanţa de control judiciar apreciază că această critică vizează greşita interpretare şi apreciere a probelor administrate, ceea ce a dus la stabilirea greşită a situaţiei de fapt, aspect de netemeinicie a hotărârii atacate care nu poate face obiectul prezentei analize a instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs bazat pe incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta reclamantă invocă contradicţii între ceea ce a reţinut instanţa de apel în considerente, în sensul că ceea ce trebuie verificat este obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuţie, şi dispozitivul hotărârii pronunţate, din care rezultă, în opinia recurentei reclamante, că instanţa a respins acţiunea în revendicare în întregime.

În primul rând, această susţinere nu se încadrează în nici-o ipoteză a motivului de recurs invocat, care consacră nemotivarea hotărârii judecătoreşti, deoarece astfel trebuie calificată o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Argumentele recurentei reclamante, astfel cum au fost dezvoltate, vizează în mod cert nerespectarea deciziei de casare în sensul menţionat de aceasta, ceea ce nu atrage incidenţa motivului de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din considerentele deciziei atacate rezultă că ceea ce a verificat instanţa de apel, în rejudecare, în acord cu recomandarea instanţei de casare, este obiectul preluării, cu referire la topograficul nr. 15, singurul rămas în discuţie. Concluzia din finalul hotărârii privind respingerea cererii de revendicare formulată de reclamantă vizează exclusiv imobilul cu nr. top. 15, ci nu toate topograficele, aşa cum în mod eronat a înţeles recurenta reclamanta, şi acest lucru rezultă cu evidenţă din considerentele care explicitează dispozitivul hotărârii.

Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.G.C. Blăjel împotriva Deciziei civile nr. 59 din 24 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 877/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 751/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 680/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 680/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs