ICCJ. Decizia nr. 800/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 800/2015
Dosar nr. 58766/3/2011
Şedinţa publică de la 12 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 1 septembrie 2011, completată la data de 28 mai 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 58766/3/2011, reclamanta A.C. a chemat în judecată pe pârâţii AATT, D.B. şi C.G.V., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 550.000 RON reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a afirmaţiilor calomniatoare şi defăimătoare făcute de pârâţi la adresa sa, la publicarea pe cheltuială proprie a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa în cauză, în două numere consecutive a două cotidiene şi la plata cheltuielilor de judecată.
În şedinţa publică din 19 noiembrie 2012, pârâtul D.B. a solicitat instanţei rectificarea citativului, învederând că numele său este D.GH.B. şi a invocat, atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al pârâtei AATT, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin încheierea pronunţată la acel termen de judecată, prima instanţă a dispus rectificarea citativului în sensul celor invocate de către pârât şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AATT şi a pârâtul D.GH.B.
Prin Sentinţa civilă nr. 729 din 2 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor AATT şi D.B., ca nefondată, a admis, în parte, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, a obligat pârâta AATT la plata către reclamantă a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale, a respins, în rest, acţiunea, în contradictoriu cu D.GH.B. şi C.G.V., ca nefondată, a obligat reclamanta la plata către pârâtul C.G.V. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta A.C. şi pârâtul C.G.V. au fost căsătoriţi, iar prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. 6798/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a soluţionat cererea de divorţ formulată de reclamantă.
În timpul soluţionării acestui proces, pârâta AATT a fost contactată de pârâtul C.G.V. pentru a-i acorda asistenţă în ceea ce priveşte încredinţarea minorei şi stabilirea unui program de vizită mai extins, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu luat de reclamantă pârâtului C.G.V.
În cadrul dosarului de divorţ, s-a depus un înscris intitulat „notificare" adresată TCT M.E. SAS din Franţa de către pârâta AATT, iar din actele depuse la dosar s-a reţinut că această notificare a fost trimisă de pârâta AATT în limba franceză, cu ştampila acestei asociaţii.
În cuprinsul notificării, reclamanta era acuzată că are un comportament intolerabil în cadrul dosarului de divorţ, prin aceea că refuză dreptul tatălui de a o vedea pe minoră, că face obiectul unui scandal media care o arată ca fiind beţivă şi având cu comportament sexual aberant. Reclamanta este caracterizată ca fiind manipulatoare, vicleană, cu studii medii, fără specializare, în legătură cu agenţi ai serviciilor secrete române, ruse etc., că oferă informaţii legate de operaţiunile companiei la care lucrează către KGB. Se afirmă, totodată, că reclamanta este o mamă depravată, imorală, lăudându-se cu bani mulţi, murdari şi nemeritaţi şi se solicită trimiterea din partea companiei notificate către instanţa de divorţ din România a unei adrese din care să rezulte încetarea colaborării acestei societăţi cu reclamanta, în caz contrar, urmând a fi informată opinia publică despre corupţia din companie şi colaborarea acesteia cu serviciile secrete ruse şi române.
La data de 19 aprilie 2011, TCT M.E. SAS a răspuns pârâtei AATT, în sensul că cele sesizate în legătură cu reclamanta nu au legătură cu compania, că această companie se bucură de relaţia profesională cu reclamanta şi nu doreşte să fie implicată în viaţa personală a acesteia.
Din probele administrate s-a mai reţinut că reclamanta a formulat şi plângere la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a pronunţat o hotărâre, ce a fost ulterior contestată la Curtea de Apel Bucureşti.
Deşi pârâtul D.GH.B., personal şi în calitate de preşedinte al AATT, a afirmat constant pe parcursul soluţionării cauzei că nu a trimis înscrisul denumit „notificare" către TCT M.E. SAS, prima instanţă a respins această apărare, reţinând că, din probele administrate, a rezultat trimiterea către TCT M.E. SAS a unei notificări ce purta ştampila asociaţiei pârâte, pârâtul nu a putut explica de ce nu a trimis nici un răspuns companiei franceze în condiţiile în care nu a trimis notificarea, iar prin adresa întocmită de TCT M.E. SAS la 19 aprilie 2011 şi trimisă asociaţiei pârâte, se făcea referire expresă la această notificare. În plus, s-a reţinut şi refuzul pârâtei AATT de a răspunde la interogatoriu, situaţie în care au devenit incidente dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., refuzul fiind un început de dovadă, care, coroborat cu celelalte probe administrate, conduc la concluzia că pârâta AATT a trimis notificarea către compania franceză.
Analizând în continuare răspunderea civilă delictuală a pârâtei AATT, pentru această faptă, prima instanţă a apreciat că prin trimiterea înscrisului către compania cu care reclamanta colabora, s-a adus atingere onoarei şi demnităţii acesteia, prin caracterizările făcute cu privire la comportamentul în familie şi societate şi la pregătirea profesională a reclamantei.
Colaboratorii reclamantei şi reprezentanţii firmei franceze au luat cunoştinţă despre cele afirmate în înscris, astfel că s-a adus atingere dreptului reclamantei la onoare, demnitate şi reputaţie, ca atribute ale personalităţii umane, iar faptul că reprezentanţii firmei au arătat printr-un răspuns că nu doresc să fie implicaţi în viaţa personală a reclamantei nu înseamnă că aceştia nu au luat cunoştinţă despre afirmaţiile jignitoare făcute în cuprinsul notificării şi că nu ar exista un prejudiciu moral pentru reclamantă.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, s-a apreciat de prima instanţă că este dovedit prin faptul că pârâta AATT, trimiţând notificarea companiei franceze, a determinat prejudiciul moral mai sus menţionat, reflectat prin atingerea adusei onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei.
Cu privire la vinovăţia celui ce a produs prejudiciul, prima instanţă a constatat că aceasta se poate manifesta atât în forma intenţiei, cât şi în forma neglijenţei sau imprudenţei, astfel încât, indiferent de intenţia cu care a acţionat, pârâta AATT se face vinovată de prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Referitor la cuantificarea daunelor morale, prima instanţă a constatat că, deşi nu există criterii precise pentru determinarea acestora, despăgubirea acordată pentru repararea unui prejudiciu moral nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe baza probelor administrate şi judecând în echitate, prima instanţă a apreciat că plata sumei de 15.000 RON către reclamantă de către pârâta AATT este de natură să asigure reparaţia prejudiciului moral suferit de aceasta prin trimiterea de către pârâtă a înscrisului invocat în acţiune.
În finalul considerentelor, prima instanţă a reţinut că are calitate procesuală pasivă în cauză doar pârâta AATT, pentru care s-a probat faptul că este persoana juridică ce a trimis înscrisul intitulat „notificare", ceilalţi doi pârâţi fiind lipsiţi de legitimare procesuală pasivă, deoarece nu s-a dovedit că ar fi acţionat în sensul trimiterii acestui înscris.
Faţă de soluţia pronunţată şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a apreciat că se impune obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârâtul C.G.V.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel pârâta AATT, reprezentată de D.Gh.B., apel pe care nu I-a motivat.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod legal răspunderea civilă delictuală a apelantei pârâte, în raport de probatoriile administrate în cauză care dovedeau că înscrisul defăimător ce poartă ştampila acesteia a fost comunicat de apelantă companiei străine la care intimata lucra.
Prin Decizia nr. 85/A din 17 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă AATT prin D.GH.B., împotriva Sentinţei civile nr. 729 din 2 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A.C. şi intimaţii pârâţi D.GH.B. şi C.G.V.
A respins cererea intimatei privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin acţiune, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor AATT, D.GH.B. şi C.G.V. pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în urma înaintării de pârâţi a unui înscris, intitulat notificare, către compania străină la care aceasta era angajată, prin care se susţineau stări de fapt neadevărate şi defăimătoare la adresa reclamantei, de natură ai afecta grav onoarea şi reputaţia profesională.
Prin sentinţa primei instanţe s-a admis în parte acţiunea, numai faţă de pârâta AATT, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, faţă de ceilalţi pârâţi acţiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată.
Pârâta-apelantă AATT a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, pe care nu l-a motivat, astfel cum impuneau dispoziţiile art. 287 C. proc. civ., situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de control judiciar analizând apelul, pe baza celor invocate de apelanta pârâtă la prima instanţă.
În faţa primei instanţe, apelanta pârâtă AATT a fost reprezentată de intimatul-pârât D.GH.B., care nu a înţeles să formuleze în cauză întâmpinare prin care să invoce, în numele său sau al apelantei pârâte, excepţii sau să prezinte răspunsul acesteia la capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 115 C. proc. civ.
Singurele apărări făcute de apelanta pârâtă la fond sunt cele ce rezultă din încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2012, când aceasta a fost prezentă pentru prima dată în faţa instanţei, prin reprezentant.
La acest termen a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat suspendarea judecării cauzei, susţinând că între părţi există şi alte acţiuni.
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la aceeaşi dată, prima instanţă a respins cererea de suspendare, reţinând că dosarul la care se face referire, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 60306/3/2011 are ca obiect o contestaţie împotriva unui act administrativ, iar prin acţiunea formulată de reclamantă se solicită acordarea de daune morale, nefiind îndeplinite condiţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. şi a unit cu fondul excepţia invocată, pe care ulterior a respins-o, ca neîntemeiată, prin hotărârea pronunţată în cauză, la data de 2 aprilie 2013.
S-a apreciat că cele invocate de apelanta pârâtă la prima instanţă au fost în mod corect respinse de aceasta, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Aşadar, trebuie să existe o judecată pe rolul unei instanţe, având ca obiect un drept litigios, iar soluţia ce se va pronunţa să atârne, în totul sau în parte, sub aspectul existenţei sau inexistenţei dreptului, de soluţia ce se va pronunţa în acea cauză.
Expresia "poate suspenda judecata" nu înseamnă că instanţa dispune această măsură oricând şi oricum, ci numai dacă sunt îndeplinite cerinţele legale analizate mai sus, motivarea întreruperii cursului judecăţii fiind obligatorie, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
A proceda altfel înseamnă a pronunţa o hotărâre nelegală, care are drept consecinţă împiedicarea accesului liber la justiţie, drept fundamental prevăzut de art. 21 din Constituţia României.
Invocând aceste dispoziţii legale, apelanta-pârâtă, prin reprezentat, a solicitat la prima instanţă suspendarea judecării cauzei susţinând că mai există pe rolul instanţelor alte acţiuni având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.
Nu a indicat sub ce numere sunt înregistrate aceste dosare şi pe rolul căror instanţe se află, care este dreptul litigios ce face obiectul acestor judecăţi şi de a cărui existenţă sau inexistenţă, atârnă, în tot sau în parte, soluţia ce urma să se pronunţe în cauză.
Prima instanţă, dând dovadă de rol activ, a soluţionat această cerere prin raportare la existenţa dosarului înregistrat sub nr. 60306/3/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, ce avea ca obiect, potrivit actelor depuse la dosar, contestaţia împotriva unui act administrativ, respectiv împotriva Hotărârii nr. 325 din 3 august 2011 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care pârâtul D.G.V. a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 400 RON pentru săvârşirea contravenţiei de discriminare prin hărţuire.
În condiţiile în care acest proces nu avea ca obiect un drept litigios de a cărui existenţă sau inexistenţă să depindă soluţionarea prezentei cauze, ce avea ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pentru faptele menţionate în acţiune, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. şi a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de apelanta-pârâtă, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat corect, atât atunci când a unit această excepţie cu fondul, cât şi atunci când a respins excepţia, prin raportare atât la obiectul cererii de chemare în judecată, cât şi la dovezile administrate în cauză.
Art. 137 C. proc. civ. reglementează procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, stabilind o regulă şi o excepţie.
Regula este că „excepţiile procesuale se rezolvă înainte de cercetarea fondului, iar excepţia constă în judecarea concomitentă a excepţiilor şi a fondului, în cazul în care probele necesare rezolvării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai cu o parte dintre acestea) necesare rezolvării fondului, când instanţa poate dispune unirea excepţiei cu fondul.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic şi se dovedeşte în toate situaţiile de către reclamant.
Prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor AATT, D.GH.B. şi C.G.V. pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în urma înaintării unui înscris, intitulat notificare, către TCT M.E. SAS, cu care reclamanta colabora, prin care se susţineau stări de fapt neadevărate şi defăimătoare la adresa reclamantei, de natură a-i afecta grav onoarea şi reputaţia profesională.
Invocând lipsa calităţii procesuale pasive, apelanta-pârâtă a susţinut că nu este autoarea înscrisului invocat în acţiune de reclamantă şi nici nu este persoana care a expediat acest înscris către TCT M.E. SAS.
Pentru verificarea legitimării procesuale pasive a apelantei pârâte, era necesară administrarea de probe, aceleaşi ca şi cele necesare pentru soluţionarea fondului, mai exact pentru stabilirea faptei ilicite a pârâtei ca şi condiţie de angajare a răspunderii civile delictuale a acesteia, situaţie în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect prima instanţă a unit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă, prin reprezentant, cu fondul cauzei.
Din probele administrate de reclamantă a rezultat că înscrisul invocat în acţiune, depus la dosar, poartă ştampila apelantei-pârâte şi a fost înaintat companiei franceze TCT M.E. SAS, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosarul de fond, ce emană de la această companie, prin care se confirmă primirea notificării.
Deşi a negat expedierea acestui înscris către TCT M.E. SAS, apelanta pârâtă nu a putut explica de ce nu a ripostat în nici un fel atunci când a primit înscrisul mai sus menţionat, prin care TCT M.E. SAS confirma primirea notificării de la aceasta şi nu a administrat probe prin care să combată susţinerile reclamantei din acţiune privind conceperea şi expedierea notificării.
Coroborând aceste aspecte cu faptul că pârâta, fără motive temeinice, a refuzat să răspundă la interogatoriu, situaţie în care sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., s-a reţinut că prima instanţă a apreciat corect că pârâta are legitimare procesuală pasivă în cauză şi a respins excepţia invocată de pârâtă, ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta AATT - prin D.GH.B., aducându-i următoarele critici:
Instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, faptul că apelul nu a fost motivat, în condiţiile în care apelul a fost comunicat acestei instanţe.
Totodată, instanţa de apel l-a privat de dreptul de a se apăra şi de a fi reprezentat de un apărător ales, în condiţiile în care el formulase o cerere de amânare motivată de probleme de sănătate, dovedite cu un act medical.
S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare probele administrate, care demonstrau faptul că cererea reclamantei era nefondată, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale civile.
În opinia recurentei-pârâte, fapta ilicită nu există, deoarece în Dosarul nr. 60306/3/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 2045 din 19 iunie 2013 prin care a fost anulată Hotărârea nr. 325/2011 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în Dosarul nr. 191/2011, hotărâre prin care se constatase că recurenta-pârâtă săvârşise fapta discriminatorie, imputată şi în cauza de faţă.
Prin această sentinţă s-a constatat că CNCD a încălcat Ordinul nr. 144/2008 privind procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, strângând probe în dosar după soluţionarea acestuia.
Recurenta-pârâtă a făcut o amplă expunere a probatoriului administrat în cauză, susţinând că intimata-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că nu a dovedit existenţa unei discriminări directe sau indirecte a pârâtei.
De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că nu există prejudiciu, cât timp chiar angajatorul intimatei-reclamante a afirmat că nu doreşte să fie implicat în viaţa personală a reclamantei-intimate.
În recurs, recurenta-pârâtă a mai depus la dosarul cauzei următoarele acte:
Extras privind soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 60306/3/2011, cu referire la recursul declarat de CNCD şi C.E.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2045 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, o copie a Adresei nr. 13467 din 25 august 2014 din Dosarul nr. 787/2014 al BEJ Bucur Ş.C. şi D.N., o copie a încheierii din 25 august 2014 emisă de acelaşi BEJ, copie a încheierii din 8 mai 2014 a Judecătoriei Sectorului 3 - Biroul de executare silită, copie a Adresei nr. 13466 din 25 august 2014 emisă de acelaşi BEJ în acelaşi dosar de executare, copii de pe mai multe traducerii legalizate ale unor acte, Sentinţa civilă nr. 2045 din 19 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 60306/3/2011, Hotărârea nr. 325 din 3 august 2011 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
În recurs, recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei un înscris, din care rezultă că prin Decizia nr. 3663 din 8 octombrie 2014 a ICCJ - secţia de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse recursurile declarate de către CNCD şi C.E.A.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2045 din 19 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţă prin care fusese anulată Hotărârea nr. 325 din 3 august 2011 a CNCD.
Cum instanţa de apel nu a putut să analizeze şi acest înscris, aceasta echivalează cu o nedeplină cercetare a stării de fapt, astfel încât se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Or, prin această hotărâre, CNCD constatase că fapta care face şi obiectul cauzei de faţă, constituie discriminare prin hărţuire, potrivit art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000.
Cum prin Decizia 3663/2014 a ICCJ - secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit, în mod irevocabil, că fapta imputată recurentei-pârâte nu constituie faptă de discriminare, această constatare capătă putere de lucru judecat şi în cauza de faţă, deoarece fapta ilicită pe care şi-a întemeiat cererea reclamanta-intimată, este aceeaşi faptă ce a făcut obiectul analizei în dosarul de contencios administrativ.
Prin urmare, instanţa de apel va avea în vedere, în rejudecare, şi aspectele arătate în precedent.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta AATT - prin D.GH.B. împotriva Deciziei civile nr. 85 A din 17 martie 2014, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 93/2015. Civil. Succesiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 92/2015. Civil. Obligatia de a face. Revizuire... → |
|---|
