ICCJ. Decizia nr. 752/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA l CIVILĂ
Decizia nr. 752/2015
Dosar nr. 8018/3/2010
Şedinţa publică din 17 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 12 februarie 2010, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâţii Statul român, prin M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat de primar general, SC R. SA, M.G. şi M.G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâţilor Statul român, prin M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R. SA să-i plătească suma stabilită ca preţ de piaţă al imobilului din Bucureşti, sector 1, obligarea pârâţilor M.G. şi M.G. la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, îmbunătăţiri evaluate provizoriu la suma de 130.000 lei; instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata tuturor despăgubirilor care-i sunt datorate de către pârâţi şi să se înscrie în cartea funciara interdicţia de înstrăinare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, până la plata despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată.
Pârâţii M.G. şi M.G. au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamau tei-pârâte la ridicarea, pe cheltuiala sa proprie, a amenajărilor, adăugirilor exterioare şi interioare aduse spaţiului sus~menţionat şi repunerea imobilului în starea anterioară efectuării de către aceasta a lucrărilor de "amenajare", sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în valoare de 100 lei/zi întârziere de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti până la data repunerii imobilului în situaţia anterioară.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul, din 22 decembrie 2010, tribunalul a constatat că pe capătul 1 de cerere are calitate doar M.F.P., prin D.G.F.P. Bucureşti, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC R. SA, Statul Român, prin M.F.P. şi C.G.M.B., a constatat ca pe capătul 2 de cerere pârâţii M. au calitate procesuală pasivă, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de aceştia, în raport de dispoziţiile an.48 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 1475 din 10 iulie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, SC R. SA, Statul Român, prin M.F.P. şi C.G.M.B., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă T.C., a obligat pârâtul M.F.P. prin D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T.C. a sumei de 80.406,12 lei, reprezentând valoarea de circulaţie a cotei de 29/32 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, fără îmbunătăţiri, precum şi pârâţii-reclamanţi M.G. şi M.G. la plata către reclamanta-pârâtă T.C. a sumei de 188.547,12 lei, reprezentând cota de 29/32 din valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile efectuate la imobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi, pe cale de consecinţă, a dispus instituirea în favoarea reci aman tei-pârâte T.C. a unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1 până la achitarea de către pârâţii-reclamanţi M.G. şi M.G. a sumei de 188.547,12 lei, respingând, ca neîntemeiate, atât cererea de înscriere în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare a imobilului, cât şi cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 19 iunie 1989, prin Decizia nr. 772, Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti a dispus, începând cu data de 21 ianuarie 1988 trecerea, fără plată, în proprietatea statului a cotei părţi indivize de 29/32 din construcţia situată în, sector 1 şi a aceleiaşi cote indivize din terenul aferent.
Reclamanta-pârâtă T.C. a dobândit imobilul din Bucureşti, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat cu SC R. SA în calitate de proprietar, reclamanta-pârâtă a întreprins o serie de lucrări la imobil ulterior cumpărării acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 772 din 19 aprilie 1989 a Consiliului Popular al Municipiulm Bucureşti, iar reclamanta-pârâtă T.C. a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 29/32 din imobilul din Bucureşti, sector 1, în favoarea lui M.G. şi M.G.
Sub aspectul capătului de cerere având ca obiect valoarea de circulaţie a cotei de 29/32 din imobil, tribunalul a reţinut că potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (l) se stabileşte prin expertiza.
În cauză a fost dispusă expertiză prin care s~a evaluat valoarea de circulaţie a imobilului în două variante: la starea tehnică iniţială, de la data cumpărării de către reclamantă a imobilului rezultând un preţ de piaţă de 88.724 lei (pentru întreg imobilul), dar şi la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii la imobil de către reclamantă finalizate în anul 2007, rezultând un preţ de piaţă de 296.776 lei (pentru întreg imobilul),
Având în vedere că în cauză s-a formulat şi un capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului, pentru a nu se realiza o dublă despăgubire, şi constatând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001, admiterea unei acţiuni în revendicare fiind asimilată ca efecte hotărârii de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare, Tribunalul a obligat pârâtul M.F.P., prin D.G.F.M.B. la plata către reclamanta T.C. a sumei de 80.406,12 lei reprezentând valoarea de circulaţie a cotei de 29/32 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, fără îmbunătăţiri.
Sub aspectul celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect sporul de valoare adus imobilului, tribunalul a avut în vedere valoarea de piaţă a lucrărilor de construcţii şi instalaţii executate de către reclamantă până la data introducerii acţiunii, reţinând că reclamanta nu poate spori artificial valoarea ce i se va restitui cu titlu de spor de valoare, efectuând lucrări de construcţie cu unicul cop de a majora valoarea sporului de valoare, în ciuda opoziţiei evidente a proprietarului imobilului, respectiv a persoanei căreia îi cade în sarcină să plătească reclamantei sporul de valoare adus imobilului, A pune în sarcina pârâţîlor-reclamanţi achitarea contravalorii lucrărilor de construire ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată ar echivala, astfel, cu validarea unui abuz de drept, motiv pentru care Tribunalul a exclus din calcul suma de 55,754 lei reprezentând, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză lucrările de construcţii şi instalaţii executate de către reclamantă după 12 februarie 2010.
Prin urmare, tribunalul a reţinut, de asemenea» potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, că investiţia reclamantei reprezentând valoarea lucrărilor executate a fost necesară întrucât imobilul era degradat şi prezenta un grad avansat de uzură, neasigurând condiţii corespunzătoare pentru locuit, încăperile demolate şi reconstruite de către reclamantă aveau sistem constructiv din paiantă şi din lemn cu o vechime de 77 de ani, care, pe lângă faptul că erau degradate şi improprii destinaţiei de locuinţă, potrivit prevederilor Normativului nr. 135/1/1996, la data demolării aveau o uzură de 100% şi durata normală de folosinţă expirată,
Deşi reclamata nu a prezentat autorizaţii sau avize pentru lucrările executate, Tribunalul a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă, întrucât textul aplicabil din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 48 nu condiţionează acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile de existenţa unor asemenea autorizaţii sau avize, aşa cum se întâmplă în alte ipoteze, cum este, de exemplu situaţia despăgubirilor solicitate de chiriaşi potrivit O.U.G. nr. 40/1999, pentru care se prevede expres în art. 43 alin. (1) faptul că chiriaşul are dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus locuinţei prin îmbunătăţirile necesare şi utile, efectuate cu aprobările prevăzute de lege, confirmate pe bază de acte justificative.
Ca atare, reţinând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 48 din Legea 10/2001, tribunalul a obligat pârâţit-reclamanţi M.G. şi M.G., în calitate de persoane îndreptăţite, la plata către reci aman ta-pârâtă T.C. a sumei de 188.547,12 lei reprezentând coia de 29/32 din valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile efectuate la imobilul situat în Bucureşti, sector 1, astfel cum acestea au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii efectuat în cauză de expert tehnic judiciar R.M.
Sub aspectul celui de-al treilea capăt de cerere, tribunalul a dispus instituirea în favoarea reclamantei-pârâte T.C. a unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1 până la achitarea de către pârâţii-reci amanţi M.G. şi M.G. a sumei de 188.547,12 iei, reţinând că în speţa sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru instituirea unui drept de retenţie, întrucât creanţa pe care reclamanta-pârâtă în calitate de deţinător a bunului o deţine derivă din sporul de valoare adus bunului în chestiune, fiind aşadar un debitum cum re iunctum.
Pe de altă parte, tribunalul a respins cererea de înscriere în cartea funciară a interdicţiei de înstrăinare a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, ca neîntemeiată, întrucât dreptul de retenţie astfel instituit nu conferă detentorului un drept de preferinţă şi nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deţinut şi nici nu împiedică înstrăinarea bunului grevat de dreptul de retenţie.
Tribunalul a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi, reţinând că prin concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză s-a reţinut caracterul necesar şi util pentru toate îmbunătăţirile efectuate de către reclamanta-pârâtă, respingerea cererii de obligare a pârâţilor-reclamanţi la contravaloarea lucrărilor efectuate ulterior introducerii cererii de chemare în judecată subsumându-se ideii de sancţionare a abuzului de drept şi nu lipsei caracterului necesar şi util al îmbunătăţirilor realizate.
În plus, tribunalul a reţinut că reclamanta-pârâtă continuă să deţină proprietatea asupra cotei de 3/32 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, fiind, ca atare, coproprietar alături de pârâţii-rectamanţi cu privire la bun, calitate ce îi permite să efectueze asupra bunului acte juridice sau materiale al căror regim este reglementat de regulile privind starea de coproprietate.
Ca atare, în calitatea acesteia de coproprietar, reclamanta-pârâtă poate efectua acte materiale ca cele de construire din speţă, tară a fi necesară obţinerea acordului celorlalţi coproprietari, iar, faţă de constatarea caracterului necesar şi util al acestora, cererea de ridicare, pe cheltuiala reclamantei, a amenajărilor, adăugirilor exterioare şi interioare aduse spaţiului şi repunerea imobilului în starea anterioara efectuării de către aceasta a lucrărilor de amenajare, se impune a fi respinsă ca neîntemeiată,
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii M.G., M.G. şi M.F.P.
În şedinţa publică din 1 septembrie 2014, apelanţii-pârâţi M.G. şi M.G. şi-au precizat motivele de apel în sensul că solicită excluderea din cuantumul despăgubirilor a sumei de 73.000 lei reprezentând contravaloarea terenului, această suma urmând a fi inclusă, eventual în despăgubirea pusă în sarcina apelantului M.F.P. Totodată, solicită excluderea din cuantumul despăgubirii a sumei de 55.000 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de către intimata-reclamantă după introducerea cererii de chemare în judecată.
Prin Decizia nr. 356/A din 15 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile, reţinând următoarele:
Instanţa de fond a fost investită în cauză cu soluţionarea cererii fostului chiriaş al unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, de restituire a preţului de piaţă al imobilului, precum şi a contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului în litigiu.
Pentru stabilirea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, precum şi pentru identificarea şi stabilirea contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse acestui imobil, instanţa de fond a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare specializarea construcţii,
Instanţa de fond a constatat nulitatea raportului de expertiză pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ. şi a dispus refacerea acestuia, încuviinţând participarea unui expert consilier parte, propus de apelanţii - pârâţi.
Din actele dosarului rezultă că raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 21 februarie 2012 (fila 231 şi următoarele), fiind depus şi un coraport de către expertul consilier F.F. (fila 210 şi următoarele dosar fond).
După depunerea raportului de expertiză, atât apelanţii-pârâţi persoane fizice, cât şi apelantul M.F.P. au formulat obiecţiuni care au fost încuviinţate de către instanţă, fiind depus un raport de expertiză modificat în urma răspunsului la obiecţiuni (fila 295 şi următoarele).
Împotriva acestui raport modificat au fost formulate, de asemenea, obiecţiuni de către apelanţii-pârâţi (fila 316 fond) al căror conţinut este identic cu motivele de apel.
Deşi apelanţii-pârâţi susţin că instanţa de fond a respins obiecţiunile formulate, din actele dosarului rezultă că instanţa de fond le-a încuviinţat încheierea din 23 mai 2012 (fila 319 dosar fond), iar răspunsul la obiecţiuni a fost depus la 19 septembrie 2012 (fila 322 şi următoarele dosar fond).
În şedinţa publică din 30 ianuarie 2013 (fila 347 dosar fond), instanţa de fond a încuviinţat suplimentarea obiecţiunilor expertizei, fiind depus la dosar raportul de expertiză varianta IV, care centralizează toate obiectivele şi obiecţiunile formulate de părţi (fila 352 şi următoarele dosar fond), raport cu privire la care părţile nu au mai formulat obiecţiuni, aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 26 iunie 2013 (fila 416 dosar fond).
Prin urmare, critica vizând nelegaiitatea raportului de expertiză tehnică este nefondată, în condiţiile în care părţile nu au formulat, obiecţiuni la raportul de expertiză în forma modificată în urma încuviinţării obiecţiunilor şi nu au solicitat efectuarea unei contraexpertize sau administrarea altor dovezi cu echivalenţă probatorie care să fie de natură a contrazice constatările cu caracter ştiinţific ale expertului desemnat.
Aşadar, curtea de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauza.
În ceea ce priveşte valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, expertul desemnat a calculat valoarea de piaţă la starea tehnica iniţială, rezultând un preţ de piaţă de 88.724 lei, precum şi la starea tehnică actuală, după executarea lucrărilor de construire şi instalaţii finalizate în 2007, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, rezultând o valoare de 296.776 lei.
Referitor la includerea în cuantumul contravalorii îmbunătăţirilor la care au fost obligaţi apelanţii-pârâţi, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, a preţului terenului pe care este edificată construcţia, instanţa de apel a constatai că valoarea terenului a fost exclusă din despăgubiri.
Totodată, instanţa de fond a scăzut din valoarea despăgubirilor la care au fost obligaţi apelanţii-pârâţi şi contravaloarea construcţiei evaluată la starea tehnică iniţială de la data cumpărării, respectivele sume fiind puse în sarcina apelantului-pârât M.F.P., respectiv 29/32 din 88.724 iei (valoarea de piaţă la data cumpărării imobilului în litigiu), în final apelantul -pârât M.F.P. fiind obligat la plata sumei de 80.406,12 lei.
Astfel, din valoarea de circulaţie a construcţiei după efectuarea îmbunătăţirilor necesare şi utile (296.776 lei), instanţa de fond a scăzut suma pusă In sarcina apelantului-pârât M.F.P., dispunând în final obligarea apelanţilor - pârâţi persoane fizice la plata sumei de 188.547,12 lei, ce reprezintă 29/32 din valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului în litigiu (29/32 din 296.776 - 80.406,12 lei).
Prin urmare, instanţa de fond nu a inclus în contravaloarea îmbunătăţirilor nici contravaloarea terenului şi nici contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate după introducerea cererii de chemare în judecată, subliniind faptul că includerea acestora din urmă în valoarea totală a despăgubirilor ar echivala cu contravaloarea unui abuz de drept.
În privinţa dreptului de retenţie instituit în favoarea intimatei-reclamante, instanţa de apel a reţinut că datoria pe care o pretinde intimata derivă din sporul de valoare adus imobilului în litigiu, dreptul de retenţie instituit de instanţa de fond fiind accesoriu obligaţiei pe care o garantează, instituită în sarcina apelanţilor persoane fizice.
Referitor la apelul declarat de pârâtul M.F.P., instanţa de apel a constatat reluarea criticilor care vizează lipsa calităţii procesuale pasive, motiv neîntemeiat, întrucât instanţa de fond a realizat o aplicare şi interpretare judicioasă a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform textului legal, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) (preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) şi alin. (2)1 (preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-eumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către M.E.F., în prezent M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Din interpretarea sistematică a normelor legale sus menţionate, rezultă că obligaţia M.F.P. de dezdăunare a cumpărătorului imobilelor, achiziţionate pe baza Legii nr. 112/1995 a fost. instituită ex lege, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează şi, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituţii în astfel de litigii.
Obligaţia de plată nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci în temeiul legii, legiuitorul stabilind expres obligaţia de desdăunare în sarcina M.F.P., în condiţiile arătate. în această situaţie, nu are relevanţă juridică apărarea pârâtului axată pe aspectul culpei la încheierea actului juridic şi nici pe principiul relativităţii efectelor actului juridic pentru a constitui temei al reţinerii lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. din moment ce nu relaţiile contractuale au stat la baza obligaţiei de dezdăunare a cumpărătorului.
Argumentele prezentate stau la baza înlăturării şi a susţinerilor apelantului privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun din materia evicţiunii înscrise în art. 3337 C. civ., deoarece M.F.P. nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 132/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii au caracter special faţă de normele de drept comun în materie de evicţiune, reglementate de art. 1337 şi următoarele C. civ. şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept "specialia generalibus derogam".
Or, faţă de dispoziţiilor legii speciale, aplicabilă în cauza, pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, potrivit considerentelor deja arătate.
Deşi apelantul susţine inaplicabilitatea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanta nu a fâcut dovada desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, curtea de apel a constatai nefondat acest motiv de apel, deoarece împotriva intimatei-reclamante a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 1998, contract ce a rămas tară eficienţă juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi.
Dispoziţiile art. 505 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât sa aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul român şi-a adaptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei C.E.D.O., astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 al art. 50 din Legea nr. 1/2009 se face de către M.F.P. prin direcţiile generale ale finanţelor publice şi a municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin H.G. nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M. Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010).
În ceea ce priveşte fondul cauzei, curtea de apel a constatat că sunt incidente prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, nefiind invocat sau probat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a realizat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cu reaua-credinţă a părţilor contractante,
Potrivit prevederilor art. 1899 alin. (2) C. civ., bună-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce invoca reaua-credinţă.
Aşadar, intimata-reclamanta este prezumată că a încheiat actul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 cu bună-credinţă, respectiv cu credinţa că cel cu care contractează^ respectiv statul, esîe adevăratul proprietar, sarcina dovedirii relei sale credinţe incumbând statului.
Cu toate acestea, nici în cadrul procesului de revendicare si nici ulterior nu s-a invocat reaua-credinţă a cumpărătorului imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici o altă cauză de anulare sau nulitate a actului, aspecte care rezultă şi din sentinţa civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 definitiva şi irevocabilă pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti,
Soluţia acordării de despăgubiri reprezentând preţul de piaţă al imobilului este, de altfel şi în concordanta cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a stabilit că „legislaţia ar trebui să permită sa se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care si-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care conflscase odinioară aceste bunuri" şi că în astfel de cazuri se impune acordarea unei despăgubiri care să fie rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a apartamentului de care a fost privată (cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006).
Pornind de la ideea reţinută în considerentele hotărârii în sensul că echilibrul care trebuie păstrat şi despre care s-a făcut vorbire mai sus va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătura specială şi exorbitantă, se constată ca intimata din prezenta cauză dispunea de un "bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. până în momentul lipsirii de eficienţă a contractului de vânzare-cumpărare - prin sentinţa nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, moment din care ea a fost privată de proprietatea asupra imobilului din litigiu.
Este neîndoios că rambursarea preţului plătit actualizat cu indicele de inflaţie nu ar acoperi prejudiciul încercat de intimaţi prin privarea lor de proprietate, ei neavând o altă cale care să le permită să compenseze diferenţa între preţul de cumpărare actualizat si valoarea apartamentelor din discuţie.
Într-adevăr, intimata nu a plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare preţul de pe piaţă a apartamentului în litigiu, dar odată cu încheierea acestuia ea dispunea de un bun, de care apoi a fost privată prin soluţia instanţei în urma căreia titlul său de proprietate a fost lipsit de eficienţă juridică, situaţie în care este îndrituită a obţine o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii M.G., M.G. şi pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. Bucureşti.
I). Pârâţii M.G. şi M.G. şi-au întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii în parte a apelului acestora, schimbării în parte a sentinţei instanţei de fond în ceea ce priveşte instituirea dreptului de retenţie în favoarea intimatei-reclamante şi obligarea la plata către intimata-reclamantă T.C. a contravalorii îmbunătăţiri lor reprezentând 29/32 din imobilul din Bucureşti, sector 1.
În motivarea recursului, pârâţii au susţinut că instanţele fondului au interpretat greşit din punct de vedere juridic actele care au stat ia baza pronunţării sentinţei civile nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, având ca obiect revendicarea imobilului şi chiar a dispozitivului acestei hotărâri judecătoreşti, reţinând în mod greşit că pârâţii M. s-ar afla în stare de indiviziune cu intimata-reclamantă T.C., ceea ce este nereal, întrucât aceasta nu este coproprietara imobilului.
Ca urmare, instanţele fondului au acordat îmbunătăţirile aduse imobilului aplicând în mod greşit legea şi în baza unor motive străine pricinii, întrucât pârâţii nu se afla în stare de indiviziune cu T.C., ci cu C.A. care are o cota de 3/32 pe care nu a înstrăinat-o, nu i-a fost naţionalizată, aşa cum reiese şi din decizia administrativă anulată de către instanţă în cadrul revendicării.
În acest context, motivarea instanţei privind obligarea pârâţilor la contravaloarea îmbunătăţirilor care au fost realizate fără acordul, acestora, acord necesar deoarece nu se aplică regimul coproprietăţii pe cote-părţi aşa cum susţine în mod greşit instanţa, precum şi faptul că nu au existat nici autorizaţii de construire, aşa cum reiese din raportul de expertiză depus la 29 mai 2013 la instanţa de fond - varianta IV, este străină de natura pricinii.
Această argumentare chiar intră în contradicţie cu motivarea instanţei de apel care consideră ca în mod corect instanţa de fond a dispus în final „obligarea apelanţilor-pârâţi persoane fizice la plata suinei de 188.547,12 lei ce reprezintă 29/32 din valoarea îmbunătăţirilor necesare şi utîle aduse imobilului (teren şi construcţie) în litigiu 29/32 din 296.776-80.406,12 lei."
Este evident faptul că instanţele fondului, considerând în mod eronat drept temei de drept al acestor cereri regimul de coproprietate pe cote-părţi, au realizat o motivare străină de natura pricinii şi, în acelaşi timp, greşită din punct de vedere juridic, neanalizând şi neaplicând temeiul de drept invocat de către reclamantă în ceea ce priveşte cererile sale care formează obiectul cererii de chemare în judecată.
Art. 1444 C. civ. indicat de către reclamanta se referă la "arendaşi şi locatari", deci la detentori precari şi arată clar calitatea în care reclamanta a formulat cererea sa de chemare în judecată, ea nefiind coproprietară a imobilului, deoarece cota de 3/32 din acesta, care nu a fost naţionalizată, revine lui C.A., iar nu reclamantei.
Pârâţii sunt coproprietari asupra imobilului cu o cotă de 29/32 din acesta împreună cu C.A., care are o cotă-parte de 3/32 din acesta.
Având în vedere toate aceste motive de nelegalitate, instanţele nu puteau acorda aceste îmbunătăţiri în baza aplicării regimului coproprietarii în cote-părţi ca şi motivare, ci eventual, a temeiului invocat de către reclamantă.
II). Pârâtul M.F.P. şi-a întemeiat recursiii pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului Bucureşti şi reclamanţi, este terţ faţă de acest contract.
În situaţia evingerii comparatoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deţinut în baza contractului de vânzare-eumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.337 C. civ.
Aceasta dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia M.F.P., care a devenit astfel un simplu depozitar a! acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea M.F.P. la achitarea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administraţi v-teritorială vânzătoare (in speţa Municipiul Bucureşti), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte valoarea reţinută în raportul de expertiza, recurentul-pârâî a arătat că în mod eronat a fost omologat de către instanţă, întrucât acesta nu reflecta preţul real al imobilului în discuţie.
Suma stabilită prin raport este exagerat de mare, reclamanţii achiziţionându-l la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii.
Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare şi pe cel referitor la ponderea dintre cerere şi oferta aferentă actualului blocaj al pieţei imobiliare, apreciată la: -30%.
Prin urmare, în speţă operează îmbogăţirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanta să încaseze în 2014 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de piaţă a imobilului pe piaţa imobiliară de la ora actuală.
Astfel, obligaţia de garanţie pentru evîcţiime nu presupune în niciun caz valoarea de piaţa a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, a căror situaţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Aşadar, pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici 3a preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare ta criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., aceasta ar fi îndreptăţită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit ia achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Prin urmare, această cauză se deosebeşte de alte situaţii, în care titlul chiriaşului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost confirmat şi consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, de respingere a acţiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulităţii contractului, fie în revendicare.
Pentru aceste din urmă situaţii, jurisprudenţa C.E.D.O. nu impune indemnlzarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fund considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Recurentui-pârât a invocat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2010, modificată prin Legea nr. 1/2009 şi ale art. 50 ind.l din Legea nr. 10/2010, în ceea ce priveşte acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Totodată, pârâtul-recurent a susţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă, ce rezida în faptul ca, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situaţia juridica a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credinţă determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existenţa unei cauze ilicite este afectată însăşi validitatea actului sub imperiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult decât atât, trebuie să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabila a contactului de vânzare cumpărare.
În consecinţă, având în vedere că reclamanta îşi invocă propria turpitudine şi anume, încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil, aceasta nu poate beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege, în speţa de faţă, deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare din 1998 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin urmare, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, admiţând cererea de chemare în judecata în contradictoriu cu M.F.P., întrucât această instituţie nu poate fi obligată la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare mai sus menţionat.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii-recursului declarat de pârâţii Minea Garoiiţa şi M.G., susţinând că recurenţii nu au formulat critici de nelegalitate, ci critici de netemelnicie a deciziei atacate, ce nu pot fi încadrate în art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, întrucât eriticile formulate de pârâţii M.G. şi M.G. prin motivele de recurs pot fi încadrate, formal, în dispoziţiile legale invocate de recurenţi, respectiv art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
l). Pârâţii M.G. şi M.G. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civila, criticând modul în care s-a dispus în cauză în ceea ce priveşte regimul cotelor deţinute asupra imobilului în litigiu din perspectiva cererii referitoare la contravaloarea îmbunătăţirilor.
Aceste motive exced cadrul procesual ce se poate constitui în faţa instanţei de recurs, cu aplicarea art. 299 alin. (1) şi art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., ţinând cont de critîcile formulate prin cererea de apel şi modul în care instanţa de apel le-a soluţionat.
Astfel, pârâţii nu au formulat aceste susţineri şi în apel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei de apel, mai sus redate.
Drept urmare, criticile sunt formulate omisso medio, direct în recurs şi nu pot fi primite.
Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, dar şi faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs. Aspectele necontestate în apel au intrat în puterea lucrului judecat, iar pârâţii nu mai au posibilitatea să le critice în caîe de atac a recursului.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, instanţa de apel l-a confirmat atât timp cât criticile referitoare Ia creanţa datorată deţinătorului imobilului nu au fost primite.
Prin cererea de recurs s-a reclamat schimbarea temeiului juridic invocat de către reclamantă în susţinerea acestei cereri, fără ca prin cererea de apel să se formuleze o asemenea critică - urmând a fi reţinute şi sub acest aspect cele mai sus arătate.
Constatând şi că instanţa de apel s-a pronunţat în limitele fixate prin cererea de apel - nefiind formulate de altfel critici sub acest aspect, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
II). În primul motiv de recurs, pârâtul M.F.P. a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti este reala, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumparare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate, nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia M.F.P. de a restitui preţui de piaţă ori preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a M.F.P. m litigiile decurgând din restituirea preţului.
Având în vedere ca imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de către Statul român, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialîa generalibus derogam, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar Ia dispoziţia M.F.P., conform art. 1, 3 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a M.F.P., acesta fiind titularul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii, în ce priveşte cererea de obligare la plata preţului de piaţă al imobilului.
Criticile privind efectuarea defectuoasă a expertizei - modul de evaluare a imobilului în litigiu de către expert nu pot fi reanalizate, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care nu permite reformarea unei hotărâri pentru motive de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele (aşa cum solicită recurentul-pârât), ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
În motivarea recursului, pârâtul a formulat apărări prin care a solicitat aplicarea criteriilor de simetrie şi de echitate în stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a susţinut teza îmbogăţirii Iară justă cauză a reclamanţilor.
Sub aceste aspecte, este de reţinut că instanţele fondului în mod legal au concluzionat că reclamanta îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, după modificarea adoptată prin Legea nr. 1/2009, în vederea acordării preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu.
Premisele art. 501 din Legea nr. 10/2001 (care se verifică în speţa de faţă) presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, adică existenţa valabilităţii contractului, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.
Astfel, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, vocaţie la obţinerea preţului de piaţă al imobilului au doar „proprietarii" în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost „desfiinţate" ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiţie.
Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)1, din interpretarea căruia reiese că prin „desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Ca urmare, prin art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001s legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desfiinţat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, prin sentinţa civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, a fost admisă în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamantul M.G. şi a fost obligată intervenienta T.C. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 29/32 din imobilul din Bucureşti, sector 1, în favoarea reclamantului. Din considerentele acestei sentinţe rezultă ca la termenul din 1 octombrie 2007, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere formulat de reclamant având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care intervenienta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat.
Aşa fiind, intimata-reclamantă T.C. se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50! din Legea nr. 10/2001, republicată şi are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Determinarea acestui preţ s-a realizat în mod legal, prin expertiză tehnică judiciară, iar obligaţia de plata în sarcina recurentului-pârât a fost stabilită de către instanţă în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale incidente, aşa încât nu poate fi susţinută cu temeinicie teza îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantei şi nu pot fi aplicabile nici criteriile de simetrie şi de echitate, astfel cum sunt invocate de către recurentul-pârât.
În ceea ce priveşte criticile formulate de pârât privind nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acestea nu pot ti reanalizate în prezenta cauză.
În speţă, sentinţa civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte modul de soluţionare al cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul deţinut de reclamanta din prezenta cauză. Analizând acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor deţinute de părţi, instanţa a dat preferinţă titlului reclamantului, reţinând ca vânzarea bunului către intervenienta nu este lovită de nulitate şi că buna-credinţă la încheierea actului de vânzare-cumpărare, invocată în apărare de către intervenienta nu valorează proprietate.
Pe cale de consecinţă, dând eficienţă aspectelor reţinute în considerentele sentinţei nr. 14095 din 15 octombrie 200 şi soluţiei pronunţate cu privire la cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare prin raportare la junsprudenţa C.E.D.O., instanţa de apel din prezenta cauză a constatat că reclamanta este deţinătoarea unui bun în sensul Convenţiei, a cărui proprietate a pierdut-o prin efectul admiterii revendicării, astfel că se impune despăgubirea acesteia în condiţii legale, ceea ce obligă instanţa sesizată cu prezenta acţiune să se pronunţe cu respectarea acestor statuări.
Efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât şi ale considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt şi în drept date problemelor soluţionate. Dacă s~ar reţine contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea aceloraşi aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanţelor de judecată.
Or, este de esenţa puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor Intre hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conţinut însăşi instituţia juridică în discuţie.
Respectarea principiului puterii de lucru judecat se desprinde şi din jurisprudenţa C.E.D.O. care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriţei contra României" că instanţele sunt obligate să ţină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aşadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecata într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate.
Aşadar, în cauză, având în vedere principiului puterii de lucra judecat nu se pot ignora efectele soluţiei pronunţate prin sentinţa civilă nr. 14095 din 15 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă.
Faţă de cele ce preced, reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată şi are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului. Pârâtul-recurent a invocat decizii ale Curţii Europene care nu au relevanţă în speţa de faţă, fiind aplicabile unor alte ipoteze legale, după cum chiar recurentul afirmă prin motivele de recurs.
Având în vedere toate considerentele reţinute, recursurile declarate de pârâţii M.G., M.G. şi de pârâtul M.F.P. vor fi respinse, ca nefondate şi cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii M.G. şi M.G., invocată de intimata T.C.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii M.G., M.G. şi de pârâtul M.F.P., prin D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 356/A din data de 15 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2015,
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 93/2015. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
