ICCJ. Decizia nr. 686/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 686/2015

Dosar nr. 3086/1285/2011

Şedinţa publică din 27 februarie 2015

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Judecata în faţa primei instanţe.

Sentinţa Tribunalului Specializat Cluj.

Prin cererea înregistrată la data de 04 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Comercial Cluj (reorganizat ca Tribunalul Specializat Cluj) astfel cum a fost completată, reclamantul B.V. a chemat în judecată pe pârâţii SC V.T.S. SRL şi G.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că reclamantul s-a retras din SC V.T.S. SRL, în baza acordului asociaţilor exprimat în cadrul A.G.A. din data de 12 aprilie 2011, să dispună asupra structurii capitalului social, să stabilească întinderea drepturilor care i se cuvin în urma retragerii, aferente părţilor sociale şi cotei de participare deţinute la acel moment, prin raportare şi la valoarea reală a activelor la data de referinţă, 12 aprilie 2011 şi să dispună obligarea pârâţilor la plata valorii actualizate a acestor drepturi, la care să se adauge dobânda legală, calculată de la data pronunţării hotărârii primei instanţe până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

La data de 27 septembrie 2011, pârâta SC V.T.S. SRL a depus la dosar întâmpinare, în cadrul căreia a invocat o serie de excepţii şi cerere reconvenţionala, prin cea din urmă solicitând ca plata sumei ce va fi stabilită drept contravaloare a drepturilor reclamantului-pârât retras să fie eşalonată.

Prin încheierea de la 03 octombrie 2011, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere prin care reclamantul-pârât a solicitat să se constate că s-a retras din SC V.T.S. SRL, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind stabilirea structurii capitalului social şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G.I..

În practicaua aceleiaşi încheieri, prima instanţă a apreciat că "cererea reconvenţionala nu este de fapt o acţiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală, pârâtul dorind să i se dea eficienţă unei clauze ce susţine a fi contractuală". în continuare, a mai subliniat că "la momentul în care va da soluţia finală, dacă acţiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcţie şi de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eşalonat şi dacă există vreo convenţie a părţilor cu privire la acest aspect.

Prin sentinţa civilă nr. 244 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, reprezentând contravaloarea părţilor sociale datorate în urma retragerii acestuia din societate, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei, la sfârşitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013; totodată, pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantului şi suma de 13.720 lei, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în mod prioritar, că din analiza măsurilor dispuse la termenul de la 03 octombrie 2011 rezultă că cererea reconvenţională "nu are un astfel de caracter, ea putând fi foarte bine soluţionată la momentul pronunţării hotărârii asupra cererii principale, legea permiţând eşalonarea sumei ce trebuie plătită".

Pe fond, a notat că la 12 aprilie 2011 asociaţii societăţii pârâte au hotărât retragerea reclamantului din cadrul SC V.T.S. SRL, drepturile cuvenite urmând a se stabili ulterior, prin acord sau în urma unei evaluări făcute de experţi. Potrivit hotărârii adunării generale, eşalonarea sumelor datorate urma a se face potrivit evaluării concrete, acceptată de asociaţi, în funcţie de posibilitatea previzionată a societăţii de a face plăţile către asociatul retras, fără a-şi întrerupe activitatea curentă.

Părţile nu s-au înţeles asupra cuantumului drepturilor care i se cuvin reclamantului.

În continuare, instanţa de fond a evocat dispoziţiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi a notat că, în urma expertizei tehnice contabile care a fost administrată, s-a calculat valoarea societăţii în funcţie de cinci criterii: metoda fluxurilor financiare actualizate, abordarea bazată pe active, metoda activului net de lichidare, metoda activului net în situaţia în care se materializează riscul neîncasării de către societate a creanţelor deţinute asupra terţilor şi metoda fluxurilor de numerar în situaţia în care se vor materializa nu numai riscul neîncasării de către societate a creanţelor deţinute asupra terţilor, ci şi riscul obligării societăţii la plata propriilor sale datorii. Dintre aceste metode, prima instanţă a apreciat că cea care reflectă cel mai bine valoarea societăţii la momentul retragerii reclamantului este aceea bazată pe metoda fluxurilor financiare actualizate - care a stabilit o valoare de 4.995.384 lei, întrucât o asemenea evaluare are în vedere valoarea societăţii în prezent şi în viitor. Celelalte variante de calcul avute în vedere de expert au fost înlăturate, judecătorul fondului apreciind că metoda bazată pe active este irelevantă, deoarece valoarea unei societăţi este dată nu doar de bunurile pe care le deţine, ci şi de perspectivele sale; a mai apreciat că nici metoda activului net de lichidare nu poate fi aplicată, pentru că în urma retragerii reclamantului, societatea va continua să funcţioneze cu asociatul rămas, dar şi că celelelalte metode sunt bazate doar pe supoziţii şi nu pot fundamenta stabilirea drepturilor reclamantului.

În considerarea acestor argumente, văzând şi dispoziţiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, tribunalul a admis acţiunea în parte şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, drepturi reprezentând contravaloarea părţilor sociale datorate acestuia în urma retragerii, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei la sfârşitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013.

În acest context, prima instanţă a apreciat că eşalonarea sumei de bani pe care pârâta o datorează reclamantului se impune, întrucât o soluţie în sens contrar ar determina blocarea activităţii persoanei juridice, notând că înseşi părţile au prevăzut, la momentul retragerii reclamantului, o astfel de posibilitate; totodată, eşalonarea a fost făcută pe o perioadă de 5 ani, începând cu sfârşitul anului 2013, tocmai în considerarea faptului că litigiul a demarat la mijlocul anului 2011, când pârâta cunoştea deja că va trebui să plătească sume de bani însemnate reclamantului, putând să constituie provizioane în acest sens.

În schimb, instanţa de fond nu a procedat la actualizarea sumei cu rata inflaţiei la data pronunţării hotărârii, nici nu a acordat dobânda legală, pentru perioada ulterioară pronunţării, reţinând că pârâta nu este în culpă pentru situaţia creată, dar şi că datoria va deveni exigibilă, şi doar în parte, de abia la sfârşitul anului 2013.

A făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ., obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 13.720 lei, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Pârâţii au formulat o cerere de completare a acestei sentinţei civile, care a fost însă respinsă, prin încheierea dată în şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj; în esenţă, trebuie notat că petenţii-pârâţi au pretins completarea dispozitivului, în sensul consemnării consecinţelor admiterii celor trei excepţii expuse mai sus şi a soluţionării explicite a cererii reconventionale, însă prima instanţă a apreciat că toate excepţiile invocate şi toate cererile formulate au primit o rezolvare prin încheieri pronunţate în cursul judecăţii, care pot fi atacate o dată cu fondul, aşa încât o reiterare a lor în dispozitivul sentinţei a fost privită ca inutilă.

Apelurile. Decizia instanţei de prim control judiciar împotriva sentinţei civile nr. 244 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Specializat Cluj, au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta SC V.T.S. SRL.

Prin apelul său, apelantul-reclamant a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul stabilirii în mod just a drepturilor ce i se cuvin ca efect al retragerii sale din societate şi obligării pârâtei la plata imediată şi integrală a valorii actualizate a acestora, fără acordarea vreunui termen de plată, precum şi a dobânzii legale, începând cu data pronunţării hotărârii de către prima instanţă şi până la plata efectivă.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă SC V.T.S. SRL, care a depus motivele de apel la primul termen de judecată stabilit, 27 noiembrie 2013, a solicitat în principal modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii reconvenţionale pe care a promovat-o, admiterii în parte a cererii principale, obligării sale la plata sumei de 2.027.914 lei către reclamant, începând cu anul 2014 şi respingerii cererii de obligare a sa la suportarea onorariului expertului principal; în subsidiar, a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe.

În urma pronunţării de către prima instanţă a încheierii din 18 noiembrie 2013 prin care a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 244/2013, apelanţii-pârâţi au formulat o cerere de apel şi împotriva acestei din urmă încheieri, susţinând în esenţă că ea încalcă dispoziţiile art. 261 şi art. 2812 C. proc. civ., întrucât subzistă în continuare neconcordanţele precizate în cererea de completare.

Prin Decizia civilă nr. 71 din 26 februarie 2014, astfel cum a fost îndreptată, Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitului G.I. în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, a respins excepţia tardivităţii apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 a Tribunalului Specializat Cluj, a admis apelurile declarate de B.V. şi SC V.T.S. SRL împotriva sentinţei civile nr. 244 din 28 ianuarie 2013, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte cererea principală şi cererea reconvenţională şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.497.692 lei, reprezentând contravaloarea părţilor sociale, pe o perioadă de 5 ani, respectiv câte 499.538,4 lei, la sfârşitul fiecărui an calendaristic, începând cu anul 2013, sume actualizate cu rata inflaţiei pentru fiecare tranşă de plată stabilită conform celor de mai sus, calculată de la data de 12 aprilie 2011 şi până la scadenţa fiecăreia; de asemenea, a mai obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de drepturi de retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, de la data exigibilităţii fiecărei tranşe şi până la achitarea integrală; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins apelurile declarate de pârâţi împotriva încheierii din 18 noiembrie 2013, l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtei SC V.T.S. SRL suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli parţiale în apel, a dispus darea în debit a SC V.T.S. SRL cu suma de 8 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru şi cu 0,3 lei - timbru judiciar, datorate la fond şi a apelantului-reclamant cu suma de 33.769,5 lei - taxă judiciară de timbru şi 5 lei, timbru judiciar, datorate la fond.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a numitului G.I. în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi a respins demersul judiciar promovat în contradictoriu cu acest pârât, prin încheierea de la 03 octombrie 2011. Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 244 din 28 ianuarie 2013 prima instanţă a stabilit drepturile ce i se cuvin reclamantului, ca urmare a retragerii sale din societate, însă doar în contradictoriu cu pârâta persoană juridică, aceasta fiind singura parte obligată la plata sumelor datorate. Cum apelul reclamantului nu s-a îndreptat şi împotriva soluţiei date de tribunal excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului G.I., instanţa de prim control judiciar a apreciat că excepţia este întemeiată, aşa încât a admis-o.

În continuare, examinând excepţia tardivităţii apelului promovat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, curtea de apel a reţinut că la termenul respectiv, prima instanţă a apreciat că pretenţiile formulate pe calea cererii reconvenţionale reprezintă apărări de fond (aspect care ar contura o inadmisibilitate a cererii reconvenţionale, greşit soluţionată cât timp legea nu impune o admisibilitate în principiu similar intervenţiei), dar şi că, ulterior, prin sentinţă, tribunalul a dat eficienţă fondului respectivei cereri, acordând eşalonarea pretinsă de autoarea sa. Aşadar, a considerat că în acest mod, prima instanţă a revenit asupra celor dispuse la termenul din data de la 03 octombrie 2011, reconsiderându-se învestită cu cererea reconvenţională, cu atât mai mult cu cât nu există niciun text de lege care să prevadă pronunţarea prin încheiere asupra admisibilităţii sale. Notând, prin urmare, că prima instanţă a intrat în analiza fondului cererii reconvenţionale, iar criticile vizează inclusiv soluţia dată în urma acestei examinări, instanţa de apel a apreciat că, din această perspectivă, nu poate fi reţinută tardivitatea, iar acceptarea tezei induse de autorul excepţiei ar nega însuşi dreptul la acces la o cale de atac, în condiţiile în care probele relevă că tribunalul, după ce a revenit asupra statuării iniţiale, s-a pronunţat pe fondul cererii reconvenţionale.

Examinând în continuare criticile apelanţilor, curtea de apel a reţinut că prin acordul asociaţilor exprimat prin hotărârea adunării generale, s-au aprobat retragerea din societatea pârâtă a reclamantului B.V., evaluarea drepturilor acestuia fie prin bună învoială, fie de către un expert desemnat la o întrunire ce urma a se tine la 29 aprilie 2011, dar si eşalonarea plăţii de către societate a sumelor cuvenite asociatului retras, în funcţie de posibilitatea sa previzionată, astfel încât să nu-şi întrerupă activitatea.

Cum demersurile părţilor pentru stabilirea sumelor au eşuat, instanţa de apel a notat că în faţa tribunalului a fost administrată o expertiză, care a calculat valoarea societăţii în funcţie de cinci criterii, aşa cum ele au fost prezentate mai sus.

Achiesând la poziţia exprimată în expertiză, instanţa de prim control judiciar a apreciat că metoda care reflectă cel mai bine valoarea societăţii la momentul retragerii reclamantului este aceea bazată pe metoda fluxurilor financiare actualizate - care a stabilit o valoare de 4.995.384 lei, întrucât aceasta se bazează pe o afacere fundamentată pe un marketing comun al asociaţilor şi pe indicatori tehnico-economici în decursul unei perioade deja desfăşurate şi apropiate de data de referinţă, reflectând astfel percepţia pieţei la acel moment.

În acest context, curtea de apel a înlăturat susţinerea apelantei SC V.T.S. SRL potrivit căreia metoda care ar reflecta cel mai bine valoarea reală este cea a fluxului în numerar, apreciind că o atare abordare are în vedere o afacere care urmează a se derula în condiţiile unui alt marketing, iar investiţiile şi cheltuielile includ o strategie bazată pe sinergia creată în urma achiziţiei şi nu pot fi un indiciu în condiţiile actualei instabilităţi economice, implicând previziuni ce nu pot reflecta potenţialul firmei.

Tot în această ordine de idei, a înlăturat şi susţinerea apelantului-reclamant, care a apreciat că, deşi metoda fluxului financiar actualizat este cea corectă, evaluarea ar fi trebuit să includă şi creanţa recunoscută prin hotărâre judecătorească faţă de SC E.F. SRL, instanţa de apel notând caracterul incert al posibilităţii de recuperare a acesteia, în condiţiile unei datorii bugetare ridicate a societăţii respective.

Mai departe, a înlăturat susţinerea aceluiaşi apelant, potrivit căruia suma nu ar putea fi eşalonată, reţinând, pe de o parte, că cererea prin care societatea pârâtă a urmărit să obţină eşalonarea plăţii a îmbrăcat forma uneia reconvenţionale, aflată în strânsă legătură cu dreptul pretins pe calea acţiunii principale şi, pe de altă parte, că este şi justificată, în condiţiile în care prin hotărârea adunării generale din 12 aprilie 2011 părţile au agreat o asemenea măsură, ca fiind dictată de posibilitatea previzionată a societăţii de a face plăţile către asociatul retras fără a-şi întrerupe activitatea curentă.

De aceea, instanţa de prim control judiciar a apreciat că eşalonarea se impune a fi acordată, începând cu anul 2013, iar nu 2014, aşa cum a pretins apelanta-pârâtă SC V.T.S. SRL, acesta fiind momentul scadenţei în urma demersului promovat în justiţie, iar eşalonarea să se întindă pe parcursul a cinci ani, chiar dacă evidenţele contabile ale societăţii nu relevă o situaţie precară.

În ceea ce priveşte actualizarea sumei astfel stabilite cu rata inflaţiei, instanţa de apel a apreciat că în mod eronat a reţinut prima instanţă caracterul nefondat al acestui petit, în considerarea lipsei culpei vreuneia dintre părţi, întrucât menţinerea valorii creanţei până la momentul plăţii efective nu se analizează în raport de culpă. Corecţiile cu rata inflaţiei au ca scop numai asigurarea valorii unei creanţe, căreia îi compensează deprecierea cauzată de procesul inflaţionist între data recunoaşterii sale judiciare şi ziua plăţii efective.

Prin urmare, pentru a preîntâmpina procesul de devalorizare a sumei şi a asigura menţinerea echilibrului economic, curtea de apel a apreciat că este justificată pretenţia apelantului-reclamant de a fi despăgubit, în sensul actualizării creanţei în raport cu rata inflaţiei, tocmai ca acesta să îşi poată recupera suma la valoarea ei reală.

În altă ordine de idei, a luat act de susţinerea aceluiaşi apelant, care a pretins să fie despăgubit integral prin obligarea părţii adverse la plata de dobânzi şi, în acest sens, a evocat prevederile art. 43 C. com. şi cele ale art. 1088 C. civ., reţinând că reclamantul este îndrituit să obţină obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente capitalului, de la data exigibilităţii fiecărei tranşe şi până la plata efectivă, înlăturând, în considerarea naturii diferite a celor două instituţii, apărarea pârâtei, potrivit căreia în condiţiile actualizării sumei datorate cu rata inflaţiei, este exclusă şi plata dobânzii.

Criticile referitoare la cheltuielile de judecată au fost înlăturate, faţă de prevederile art. 276 C. proc. civ. şi de împrejurarea dovedirii acestora.

Apelurile declarate de pârâţi împotriva încheierii din 18 noiembrie 2013 au fost respinse, curtea de apel notând că în speţă nu se regăseşte ipoteza nepronunţării asupra unor cereri, întrucât prima instanţă a prezentat în mod amplu argumentele care au determinat-o să acorde eşalonarea sumei, iar pârâtul G.I. nu a mai fost menţionat în dispozitivul sentinţei atacate, de vreme ce prin încheierea de la 03 octombrie 2011 a fost admisă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

În final, a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ. şi a art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Pe calea procedurii reglementate de art. 2811 C. proc. civ., SC V.T.S. SRL a solicitat lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 71/2014, în sensul că nu datorează dobândă legală aferentă actualizării primei tranşe din suma care i se cuvine intimatului-reclamant.

Cererea a fost respinsă, prin încheierea dată în şedinţa din Camera de Consiliu de la 21 mai 2014 de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, a reţinut că prin Decizia civilă nr. 71/2014, a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de drepturi de retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, respectiv de la data exigibilităţii fiecărei tranşe până la achitarea ei integrală.

Prin urmare, a apreciat că dispozitivul deciziei este clar, în sensul că doar în măsura în care nu respectă termenele de plată, debitorul obligaţiei datorează dobândă legală, aşa încât a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2811 alin. (1) C. proc. civ.

Recursurile.

Motivele de nelegalitate invocate împotriva acestei decizii, atât B.V., cât şi SC V.T.S. SRL au declarat recurs; aceasta din urmă a recurat şi încheierea din 21 mai 2014.

Prin calea de atac exercitată, recurentul-reclamant B.V. a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii apelului declarat de către SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, respingerii apelului declarat de aceeaşi parte, cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale, obligării pârâtei la plata imediată a sumelor stabilite în sarcina ei fără acordarea niciunui termen de plată, obligării pârâtei la plata dobânzii legale remuneratorii de la data pronunţării instanţei de fond până la data exigibilităţii ratelor (în cazul menţinerii dispoziţiilor instanţei de apel privind cererea reconvenţională) şi înlăturării din dispozitiv a măsurii de obligare a sa la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea pârâtei.

În motivare, după ce a expus pe larg litigiul dintre părţi şi fazele procesuale anterioare, recurentul-reclamant a arătat că în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei tardivităţii apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea, aceasta fiind dată şi cu greşita aplicare a legii; recurentul a invocat, aşadar, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Dezvoltând primul motiv de recurs circumscris acestei critici, a arătat că argumentele care au condus instanţa de apel spre respingerea excepţiei relevă lipsa cercetării chestiunilor de drept care ar fi trebuit examinate.

Astfel, recurentul a precizat că instanţa nu a analizat momentul de la care a început să curgă termenul de apel şi nici data la care SC V.T.S. SRL a promovat efectiv apelul împotriva încheierii din 03 octombrie 2011, ci a procedat la un examen al temeiniciei şi legalităţii încheierii respective, deşi o atare analiză trebuia să succeadă dezlegării excepţiei, iar nu să o preceadă. De asemenea, a mai apreciat ca fiind străin de problematica exercitării în termen a apelului, deşi corect în esenţă, considerentul reţinut de curtea de apel, potrivit cu care calea de atac împotriva încheierii ar fi putut fi promovată doar o dată cu cea împotriva sentinţei, deoarece susţinerea sa se întemeia pe faptul că în 15 zile de la comunicarea hotărârii de fond, partea adversă nu a formulat, în mod efectiv şi manifest, apel şi împotriva încheierii din 03 octombrie 2011.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., circumscris aceleiaşi prime critici, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 282, 284, 287 şi 103 C. proc. civ.

Astfel, a precizat că deşi SC V.T.S. SRL a declarat apel la data de 06 februarie 2013 împotriva sentinţei civile nr. 244/2013, nici cu acel prilej, nici în cel mult 15 zile de la data comunicării hotărârii primei instanţe, partea adversă nu a promovat apel împotriva încheierii din 03 octombrie 2011. Doar prin motivele de apel depuse la data de 27 noiembrie 2013, SC V.T.S. SRL a supus dezbaterii în calea ordinară de atac temeinicia şi legalitatea încheierii din 03 octombrie 2011, acest moment fiind, prin urmare, cel la care poate fi reţinută ca fiind manifestată voinţa sa de a exercita apelul împotriva încheierii respective.

Cum termenul pentru promovarea apelului împotriva încheierii curge de la data comunicării sentinţei, deoarece ea putea fi atacată doar o dată cu fondul, recurentul-reclamant apreciază că acesta era deja împlinit la momentul la care SC V.T.S. SRL si-a manifestat în mod expres voinţa de a o apela.

În acest sens, autorul căii de atac a precizat că o dată cu abrogarea art. 282 alin. (3) C. proc. civ. prin Legea nr. 219/2005, a fost înlăturată prezumţia care opera în favoarea celui ce declară apel împotriva sentinţei

În sensul voinţei de a apela şi încheierile premergătoare, părţile fiind ţinute a-şi manifesta expres intenţia într-un asemenea sens.

Afirmând că achiesează pe deplin la consideraţiile exprimate în doctrină şi confirmate pe cale jurisprudenţială, potrivit cărora nu este necesară indicarea în mod expres a încheierii atacate, ci doar a prezentării motivelor care să permită identificarea hotărârii apelate, recurentul B.V. a susţinut că, în speţă, niciunul dintre actele de procedură efectuate de SC V.T.S. SRL înlăuntrul termenului de apel nu îngăduie concluzia că aceasta ar fi urmărit să atace şi încheierea de la data de 03 octombrie 2011.

În concluzie, recurentul-reclamant a apreciat că nu s-a declarat apel împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 în termen, aşa încât dispoziţiile cuprinse în respectiva încheiere trebuiau să fie avute în vedere de către instanţa de apel ca fiind definitive.

În altă ordine de idei, autorul căii de atac a mai subliniat că prima instanţă nu a soluţionat o inadmisibilitate a cererii reconventionale, ci doar a calificat natura juridică a respectivului act de procedură al pârâtei ca fiind o apărare. Reţinând însă apoi că prin sentinţă tribunalul s-a pronunţat în sensul cerut prin cererea reconvenţională, instanţa de apel s-a aflat într-o gravă confuzie - a apreciat recurentul -, de vreme ce dispozitivul hotărârii primei instanţe relevă lipsa pronunţării asupra cererii reconventionale, tocmai motivat de faptul că în urma încheierii din 03 octombrie 2011 s-a stabilit că obiectul învestirii sale nu cuprinde şi o cerere reconvenţională, ci doar o cerere de obligare a pârâtei la plată şi o apărare, care susţine necesitatea eşalonării plăţii.

Criticând soluţia de admitere a apelului pârâtei, care a avut drept consecinţă schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii reconventionale, recurentul-reclamant a arătat, cu prioritate, că nu a fost stabilit obiectul acestei cereri, dar şi că atât timp cât prima instanţă nu s-a considerat legal învestită cu soluţionarea unei cereri reconventionale, nici cea de apel nu putea să schimbe sentinţa atacată, în sensul judecării unei asemenea cereri fără să încalce dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

În opinia acestui recurent, consecinţele astfel produse sunt unele majore, ele constând în nesocotirea dreptului său la apărare şi la echilibrul părţilor într-un proces echitabil.

Sintetizând, autorul acestei căi de atac a susţinut că atât timp cât prin decizia atacată instanţa de apel nu a schimbat încheierea din 03 octombrie 2011, ar fi trebuit să constate că obiect al procesului rămânea doar cererea reclamantului, fără să existe şi unul supus dezlegării pe calea unei cereri reconventionale.

Cu toate acestea, recurentul-reclamant a criticat şi pe fond păstrarea dispoziţiei de eşalonare a plăţii, apreciind că instanţa de apel a reţinut că elementul determinat avut în vedere l-a constituit neîntreruperea activităţii pârâtei - criteriu care nu se bazează însă pe niciuna dintre probele care au fost administrate. în acest context, a indicat în detaliu datele financiare ale societăţii pârâte, probele prin care părţile au susţinut, respectiv combătut pretinsa stare de blocaj a SC V.T.S. SRL şi a susţinut că eşalonarea ce i-a fost acordată acesteia este o măsură nejustificată, adoptată fără examinarea dovezilor prezentate de reclamant.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de prim control judiciar nu a expus niciun raţionament pentru care a dispus ca eşalonarea să fie acordată cu începere din 31 decembrie 2013, cu toate că acordul părţilor fusese semnat în anul 2011, ceea ce relevă caracterul pur arbitrar şi părtinitor al deciziei.

Referindu-se, în această ordine de idei, la hotărârea A.G.A. din data de 12 aprilie 2011, autorul căii de atac a mai arătat că ea nu are valoarea unui contract, căci nu cuprinde elementele esenţiale ale unei convenţii, ci are numai semnificaţia unui angajament al părţilor de a purta negocieri pentru stabilirea amiabilă a drepturilor cuvenite şi a condiţiilor de plată. Cum însă negocierile nu s-au concretizat într-o convenţie, a apreciat că judecătorul nu putea să se subroge voinţei părţilor. Cu toate acestea, recurentul a mai considerat că instanţa de apel a calificat acordul părţilor într-un mod greşit -invocând astfel motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -, în sensul în care acesta ar viza negocierea sumei, dar şi stabilirea eşalonării plăţii, pentru evitarea întreruperii activităţii. Recurentul a precizat că art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 cuprinde două ipoteze ale modalităţii de stabilire a drepturilor cuvenite asociatului retras - fie cea convenţională, fie cea judiciară - şi, în condiţiile în care părţile nu au ajuns la un acord cu privire la valoarea drepturilor de retragere, cu atât mai puţin nu puteau conveni asupra chestiunii subsecvente şi accesorii a stabilirii unor condiţii sau termene ale plăţii. De altfel, a susţinut că, dacă instanţa de apel ar fi cercetat probele, ar fi putut observa că în perioda în care între părţi se purta litigiul, situaţia financiară a societăţii i-ar fi permis acesteia să facă plăţile dintr-o dată, amânarea acestui moment fiind provocată tocmai de conduita sa abuzivă, care a refuzat numirea de comun acord a unui expert care să determine creanţa. Mai mult, a mai afirmat că în această perioadă, SC V.T.S. SRL era obligată să constituie provizioane pentru acoperirea sumei datorate.

De aceea, recurentul-reclamant a susţinut că termenul acordat de instanţa de apel este în realitate unul de graţie, care nu doar că nu este aplicabil în materie comercială, dar încalcă şi principiul indivizibilităţii plăţii, consacrat de art. 1101 C. civ.

Criticând decizia din apel sub aspectul neacordării dobânzii legale remuneratorii pe perioada cuprinsă între data pronunţării primei instanţe şi cea a scadenţei debitului, acest recurent a invocat prevederile art. 1 din O.G. nr. 13/2011 şi a arătat că, deşi este îndreptăţit la primirea unei astfel de dobânzi, niciun considerent nu a fost prezentat în înlăturarea cererii sale.

Ultima critică se îndreaptă împotriva modalităţii în care au fost stabilite cheltuielile de judecată, recurentul-reclamant apreciind că mod lipsit de temei juridic şi nemotivat a fost obligat să plătească părţii adverse suma de 2.000 lei.

Prin recursul său îndreptat împotriva Deciziei civile nr. 71 din 26 februarie 2014 a Curţii de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscali, recurenta-pârâtă SC V.T.S. SRL a solicitat, în principal, modificarea sa, în sensul schimbării sentinţei apelate, admiterii în parte a acţiunii, obligării sale la plata către reclamant a sumei de 2.027.914 lei şi respingerii cererii de obligare la plata onorariului expertului principal, iar în subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre rejudecare.

În motivare, această recurentă a apreciat că decizia atacată este parţial nelegală, sub următoarele trei aspecte: stabilirea sumei ce se cuvine reclamantului, actualizarea ei şi cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa de prima instanţă.

Astfel, în ceea ce priveşte stabilirea sumei ce se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile circumscrise primului motiv de nelegalitate, a arătat că decizia instanţei de apel a încălcat S.I.E., aprobate prin Hotărârea adoptată de C.N.U.N.E.A.R., obligatorii pentru toţi experţii evaluatori şi care reprezintă legea ce trebuie respectată de aceştia, dar şi de instanţe, atunci când examinează raportul de expertiză. Astfel, a apreciat că instanţa de prim control judiciar a încălcat legea - respectiv S.I.E. - atunci când a menţinut dispoziţia tribunalului, în sensul că metoda fluxurilor financiare actualizate determină cel mai bine valoarea societăţii. în opinia recurentei-pârâte, valoarea care trebuia avută în vedere la stabilirea drepturilor asociatului retras era de 4.055.828 lei, ce a rezultat din aplicarea metodei fluxurilor de numerar, ca aplicaţie particulară a metodei fluxurilor financiare actualizate, care ia în considerare şi afacerile în care era antrenată societatea la data retragerii, cu atât mai mult cu cât asociatul retras răspunde de pierderi şi rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile societăţii făcute până la data retragerii.

În cadrul criticării aceluiaşi aspect, al stabilirii sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă a susţinut şi incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că modalitatea în care curtea de apel i-a înlăturat afirmaţiile denotă o motivare superficială, care nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi care atrage, astfel, soluţia casării în sensul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Sub aspectul actualizării sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia a arătat că decizia atacată încalcă dispoziţiile art. 1082 C. civ.

Astfel, recurenta-pârâtă a arătat că actualizarea cu rata inflaţiei este expresia daunelor interese compensatorii, temeiul său constituindu-l art. 1082 C. civ., text legal care se aplică fie în caz de neexecutare a obligaţiei, fie în caz de întârziere în executare.

În speţă, autoarea acestui recurs a susţinut că niciuna dintre ipoteze nu este incidenţă, deoarece obligaţia de plată a sumei nu era scadentă la data pronunţării sentinţei primei instanţe, iar la data deciziei de apel, prima tranşă fusese deja plătită.

A mai afirmat că şi dacă s-ar reţine o neexecutare sau o executare cu întârziere a obligaţiei, aceasta nu i-ar fi imputabilă, întrucât singura parte în sarcina căreia s-ar putea reţine o culpă în acest sens este reclamantul care a refuzat să-şi indice pretenţiile şi a ignorat ofertele societăţii.

Criticând dispoziţia primei instanţe de obligare a sa la plata integrală a onorariului expertului principal, menţinută în apel, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. în susţinerea cărora a arătat, pe de o parte, că a fost nesocotit art. 274 C. proc. civ., deoarece nu se află în culpă procesuală - intimatul fiind cel care, prin atitudinea sa, a provocat demararea şi continuarea litigiului, dar şi că o justă aplicare a art. 276 C. proc. civ. ar fi presupus ca fiecare parte să suporte o jumătate din onorariul expertului principal; pe de altă parte, a mai considerat că modalitatea în care curtea de apel a răspuns acestor critici este una superficială, pur formală, care nu permite realizarea controlului judiciar.

Recurenta-pârâtă SC V.T.S. SRL a atacat şi încheierea din 21 mai 2014, solicitând modificarea sa şi admiterea cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 71/2014, în sensul că societatea nu datorează dobândă legală aferentă actualizării primei tranşe din suma care i se cuvine intimatului-reclamant.

În motivare, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în susţinerea căruia a arătat că argumentaţia curţii de apel, extrem de succintă, nu a răspuns tuturor aspectelor ridicate şi astfel, nu corespunde cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu permite realizarea controlului judiciar, dar şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în susţinerea căruia a arătat că au fost nesocotite dispoziţiile procedurale ale art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce nu a fost lămurită chestiunea referitoare la curgerea dobânzii legale aferente actualizării primei tranşe.

Părţile au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea căilor de atac promovate, ca nefondate.

Analizând actele dosarului şi hotărârile recurate, în limita controlului de legalitate, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie notat că atât timp cât prin recursul său, SC V.T.S. SRL a criticat dezlegările date cererii principale, logica juridică impune ca acesta se impune a fi examinat în mod prioritar.

Această recurentă a înţeles să supună decizia atacată controlului de legalitate sub aspectele stabilirii sumei cuvenite reclamantului, actualizării ei şi al cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa de prima instanţă.

În ce priveşte stabilirea sumei ce se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., în această ordine.

Prima critică subsumată primului motiv de nelegalitate porneşte de la afirmaţia că, păstrând concluzia tribunalului, în sensul că metoda fluxurilor financiare actualizate determină cel mai bine valoarea societăţii, decizia instanţei de apel încalcă S.I.E., aprobate prin Hotărârea adoptată de C.N.U.N.E.A.R., obligatorii pentru experţii evaluatori şi care reprezintă legea ce trebuie respectată de aceştia, dar şi de instanţă, atunci când examinează raportul de expertiză. în opinia recurentei-pârâte, valoarea care trebuia avută în vedere la stabilirea drepturilor asociatului retras era de 4.055.828 lei, ce a rezultat din aplicarea metodei fluxurilor de numerar, ca aplicaţie particulară a metodei fluxurilor financiare actualizate, care ia în considerare şi afacerile în care era antrenată societatea la data retragerii.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată, când este lipsită de temei legal sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a legii.

Criticile recurentei-pârâte vizând o pretinsă încălcare a Standardelor internaţionale de evaluare relevă însă intenţia sa de a readuce în discuţie chestiuni ce ţin de analizarea în recurs a raportului de expertiză, urmărind stabilirea, astfel, a unei noi valori a societăţii, prin aplicarea altei metode decât cea agreată de instanţele devolutive.

Însă, părţilor trebuie să li se atragă atenţia că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării instanţei supreme, a cărei analiză este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Combătând aceeaşi temă, a stabilirii sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, recurenta-pârâtă a susţinut şi incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că modalitatea în care curtea de apel i-a înlăturat afirmaţiile denotă o motivare superficială, care nu respectă exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi care atrage, astfel, soluţia casării în sensul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Nici această critică nu este fondată.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, cele care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Examenul deciziei recurate relevă că instanţa de prim control judiciar a avut în vedere susţinerile apelantei-pârâte şi Ie-a înlăturat, explicând de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa creează transparenţa asupra silogismului judiciar care justifică dispozitivul.

Criticând dispoziţia de actualizare a sumei ce i se cuvine intimatului-reclamant, autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia a arătat că decizia atacată încalcă art. 1082 C. civ., actualizarea cu rata inflaţiei fiind o expresie a daunelor interese compensatorii.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

Acest text de lege consacră, într-adevăr, instituţia daunelor-interese compensatorii, însă actualizarea cu rata inflaţiei nu se confundă cu acest tip de daune.

Dacă daunele-interese compensatorii reprezintă despăgubiri pentru repararea prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere a obligaţiilor asumate de debitor, având astfel rolul de a asigura repararea integrală a acestuia, funcţia actualizării creanţei cu rata inflaţiei este cu totul diferită: ea urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti, prin punerea sa la adăpost de fluctuaţiile monedei într-un interval de timp.

Din această perspectivă, sunt irelevente referirile recurentei-pârâte fie la lipsa incidenţei vreunui caz de neexecutare a obligaţiei ori de întârziere în executare - care ar atrage inaplicabilitatea art. 1082 C. civ. - fie la lipsa culpei sale pentru o eventuală neexecutare sau executare cu întârziere.

Ultima critică a recurentei-pârâte se îndreaptă împotriva dispoziţiei instanţei de apel care a păstrat măsura tribunalului de obligare a sa la plata integrală a onorariului expertului principal, fiind astfel invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

Dispozitivul sentinţei primei instanţe nu relevă o nesocotire a art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâta este partea căzută în pretenţii, de vreme ce acţiunea pornită împotriva sa a fost admisă în parte.

De aceea, ea se află în culpă procesuală, aşa încât în mod legal a fost obligată la plata integrală a onorariului expertului principal; totodată, Înalta Curte notează că instanţa de apel a răspuns acestor critici într-o modalitate care permite realizarea controlului judiciar, niciunul dintre motivele de recurs circumscrise acestei critici nefiind, astfel, fondat.

Considerentele expuse mai sus relevă că recursul declarat de către recurenta-pârâtă împotriva deciziei curţii de apel este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul promovat de recurentul-reclamant, Înalta Curte ia act că prima critică vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei tardivităţii apelului declarat de SC V.T.S. SRL împotriva încheierii din 03 octombrie 2011 a primei instanţe.

Sub acest aspect, autorul acestui recurs a susţinut că decizia atacată este nelegală, deoarece instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea, aceasta fiind dată şi cu greşita aplicare a legii; au fost invocate, aşadar, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Examinarea acestei critici va începe cu evocarea art. 282 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

După cum judicios a observat şi recurentul-reclamant, prin abrogarea art. 282 alin. (3) C. proc. civ., a fost înlăturată prezumţia care opera în favoarea celui ce declara apel împotriva sentinţei în sensul voinţei de a ataca şi încheierile premergătoare, în prezent părţile fiind ţinute să îşi manifeste expres intenţia într-un asemenea sens.

Sentinţa primei instanţe a fost comunicată pârâtei SC V.T.S. SRL la data de 16 septembrie 2013, după cum atestă dovada de predare şi procesul-verbal de primire de la fila 319 din dosarul tribunalului, aşa încât termenul de 15 zile reglementat de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. s-a împlinit la 02 octombrie 2013.

Pârâta SC V.T.S. SRL a declarat apel împotriva sentinţei la data de 06 februarie 2013, fără să-l motiveze.

Doar după împlinirea termenului de apel, respectiv la primul termen fixat în faţa instanţei de prim control judiciar, 27 noiembrie 2013, această parte şi-a motivat calea ordinară de atac, analiza criticilor relevând că apelul vizează şi încheierea primei instanţe din data de 03 octombrie 2011.

Este real că nu este necesară indicarea în mod expres a hotărârii atacate, fiind suficient doar să fie prezentate motivele care să permită identificarea sa, însă Înalta Curte notează că niciunul dintre actele de procedură efectuate de SC V.T.S. SRL înlăuntrul termenului, în faţa curţii de apel, nu îngăduie concluzia că aceasta ar fi urmărit să atace si încheierea din data de 03 octombrie 2011.

Din cele expuse mai sus, rezultă, aşadar, că în cele 15 zile care s-au scurs de la comunicarea sentinţei, SC V.T.S. SRL nu a promovat, în mod efectiv şi manifest, apel şi împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2011, sub acest aspect criticile recurentului-reclamant părând să fie fondate.

Cu toate acestea, ele nu sunt suficiente pentru o soluţie de admitere a acestui recurs.

Deşi, de principiu, este real că un examen al legalităţii încheierii respective trebuie să succeadă dezlegării excepţiei tardivităţii, iar nu să o preceadă, instanţa supremă a analizat consecinţele pe care o eventuală admitere a recursului le-ar produce, punând astăzi, în şedinţă publică, în discuţia părţilor interesul recurentului-reclamant în invocarea acestei critici.

Astfel, notează că în practicaua încheierii din 03 octombrie 2011, tribunalul a apreciat că "cererea reconvenţională nu este de fapt o acţiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală, pârâtul dorind să i se dea eficienţă unei clauze ce susţine a fi contractuală". în continuare, a mai subliniat că "la momentul în care va da soluţia finală, dacă acţiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcţie şi de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eşalonat şi dacă există vreo convenţie a părţilor cu privire la acest aspect.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant a apreciat că atât timp cât încheierea din 03 octombrie 2011 nu a fost atacată în termen, dispoziţiile pe care le conţine trebuiau să fie avute în vedere de către instanţa de apel ca fiind definitive, iar tribunalul - care nu a admis vreo excepţie de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale, ci doar i-a calificat natura juridică drept o apărare -nu se mai putea pronunţa în sensul cerut prin cererea reconvenţională, tocmai motivat de faptul că în urma încheierii din 03 octombrie 2011 s-a stabilit că obiectul învestirii sale nu cuprinde şi o cerere reconvenţională, ci doar o cerere de obligare a pârâtei la plată şi o apărare, care susţine necesitatea eşalonării plăţii.

Acest raţionament este interesant, însă, în egală măsură, este şi speculativ, după cum rezultă din cele ce succed.

Astfel, considerentele tribunalului cuprinse în practicaua încheierii din 03 octombrie 2011, potrivit cărora "cererea reconvenţională nu este de fapt o acţiune propriu-zisă, nu are caracterul unei solicitări care să fie formulată pe cale principală" sunt corecte; într-adevăr, actul de procedură prin care pârâta formulează pretenţii proprii faţă de reclamant nu este o acţiune propriu-zisă, nu poate să aibă caracterul unei solicitări formulate pe cale principală, tocmai pentru că în cadrul unui proces început, el nu poate să îmbrace decât forma unei cereri reconvenţionale.

Aspectele reţinute de tribunal nu echivalează unei soluţii de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale, însuşi recurentul B.V. fiind de acord cu acest fapt.

Mai departe însă, susţinerea că cererea reconvenţională este doar o apărare este una speculativă, care depăşeşte considerentele expuse de prima instanţă în încheierea atacată.

Niciun argument din cuprinsul acesteia nu îngăduie a se trage concluzia că judecătorul fondului urma să nu dea eficienţă, prin dispozitiv, solicitărilor formulate de pârâtă prin actul de procedură intitulat cerere reconvenţională, ci doar să le analizeze ca pe apărări, însuşindu-şi-le sau înlăturându-le; dimpotrivă, chiar examinarea considerentelor încheierii de la 03 octombrie 2011 relevă, după cum s-a reţinut mai sus deja, că prima instanţă a subliniat că "la momentul în care va da soluţia finală, dacă acţiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcţie şi de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eşalonat (...)".

De altfel, o dezlegare în sensul eşalonării a şi fost dată de tribunal, prin dispozitivul sentinţei; numai considerente care ţin de o consecvenţă a raţionamentului - deficitar, de altfel - au împiedicat judecătorul fondului să pronunţe, în mod expres, şi admiterea cererii reconvenţionale.

Tocmai de aceea, după pronunţarea sentinţei, SC V.T.S. SRL şi G.I. au învestit prima instanţă cu o cerere de completare a dispozitivului, în care au solicitat, printre altele, menţionarea explicită a soluţiei date cererii reconvenţionale, dar aceasta a fost respinsă, prin încheierea din data de 18 noiembrie 2013, la rândul său atacată cu apel.

În aceste condiţii, la primul termen stabilit în faţa curţii de apel, 27 noiembrie 2013, SC V.T.S. SRL a formulat expres critici şi împotriva încheierii din data de 03 octombrie 2011.

Cum însă prin chiar cuprinsul respectivei încheieri, prima instanţă a precizat că "la momentul în care va da soluţia finală, dacă acţiunea va fi admisă, în totalitate sau în parte, va aprecia, în funcţie şi de suma ce urmează ca societatea să o plătească asociatului retras, dacă nu se poate face plata ei decât în mod eşalonat (...)", o soluţie de admitere a excepţiei tardivităţii apelului împotriva acestei încheieri, ca o consecinţă a eventualei admiteri a recursului, nu ar aduce niciun folos practic autorului acestei căi de atac, pentru că tocmai efectul rămânerii definitive şi irevocabile a încheierii ar fi legitimat judecarea cererii de eşalonare, chiar şi în lipsa pronunţării explicite - şi, desigur, nelegale, în condiţiile în care art. 129 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererilor deduse judecăţii - a unei soluţii date cererii reconvenţionale.

Această fractură a raţionamentului primei instanţe a fost îndreptată însă în apel, prin indicarea expresă în dispozitiv a menţiunii admiterii cererii reconvenţionale.

De aceea, pentru riguroasa soluţionare a cauzei, în acord cu logica juridică şi cu tehnicile de redactare a hotărârilor judecătoreşti, se impune ca prima critică a recurentului-reclamant să fie înlăturată.

Ca o consecinţă a celor expuse anterior, nu este fondată nici critica soluţiei de admitere a apelului declarat de SC V.T.S. SRL care a avut drept consecinţă schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii reconvenţionale, deoarece prima instanţă a fost legal învestită cu soluţionarea unei cereri reconvenţionale, aşa că prin schimbarea sentinţei atacate, curtea de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

În continuare, criticile recurentului-reclamant se îndreaptă împotriva fondului dispoziţiei de eşalonare a plăţii şi au ca temei greşita interpretare a probatoriului - respectiv o eronată apreciere asupra posibilităţii întreruperii activităţii intimatei-pârâte, nesusţinută de probele care au fost administrate, prin indicarea în detaliu a datelor financiare ale societăţii pârâte, care ar fi de natură să combată pretinsa stare de blocaj a SC V.T.S. SRL, eventuala conduită abuzivă a părţii adverse, care ar fi refuzat numirea de comun acord a unui expert care să determine creanţa, dar şi obligaţia societăţii de a constitui provizioane pentru acoperirea sumei datorate; recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de prim control judiciar nu a expus niciun raţionament pentru care a dispus ca eşalonarea să fie acordată cu începere din 31 decembrie 2013, cu toate că acordul părţilor fusese semnat în anul 2011.

Toate aceste argumente nu pot fi însă cenzurate în calea de atac a recursului, deoarece ele presupun o evaluare de temeinicie a deciziei din apel şi, după cum s-a arătat mai sus, aspectele legate de interpretarea probatoriului nu pot face obiect al examinării Înaltei Curţi, a cărei judecată nu este una devolutivă.

În această ordine de idei, recurentul-reclamant a mai susţinut şi că hotărârea A.G.A. din data de 12 aprilie 2011 nu are valoarea unui contract, căci nu cuprinde elementele esenţiale ale unei convenţii, ci are semnificaţia unui angajament al părţilor de a purta negocieri pentru stabilirea amiabilă a drepturilor cuvenite şi a condiţiilor de plată. Cum însă instanţele anterioare au apreciat că aceasta se constituie într-o convenţie, autorul căii de atac a afirmat că greşita calificare a acordului părţilor atrage incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit acestui text de lege, hotărârea atacată va fi modificată atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, i-a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.

Prin hotărârea A.G.A., SC V.T.S. SRL din data de 12 aprilie 2011, ambii asociaţi, B.V. şi G.I., au decis în unanimitate aprobarea retragerii din societate a celui dintâi şi au prevăzut că eşalonarea plăţii de către societate a sumelor cuvenite asociatului retras se va face în conformitate cu evaluarea concretă şi acceptată de asociaţi şi în funcţie de posibilitatea previzionată ca plăţile să fie făcute fără întreruperea activităţii curente.

Prima observaţie care trebuie făcută este că recurentul și-a întemeiat acest motiv de recurs pe împrejurarea că instanţa de apel ar fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, calificând respectiva hotărâre A.G.A. ca pe un contract.

În acest context, Înalta Curte subliniază că exclusiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii - chiar reală dacă ar fi fost - nu se circumscrie ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancţionează nu interpretarea greşită, în sine, ci schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia. Această concluzie rezultă cu evidenţă din interpretarea gramaticală a textului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din utilizarea de către legiuitor a verbului "a interpreta" la modul gerunziu; prin urmare, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii trebuie înţeleasă doar în dependenţă cu verbul la modul personal, care în textul legii are în vedere schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Distinct de aceasta, este lipsit de echivoc faptul că în cadrul hotărârii adoptate la 12 aprilie 2011 ambii asociaţi au agreat ca plata drepturilor ce i se cuvin asociatului retras să fie eşalonată; în acest mod s-a întrunit acordul de voinţă al părţilor, care a dat naştere unei convenţii de eşalonare, căreia i s-a dat eficienţă prin decizia atacată; prin urmare, instanţa supremă reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Aceleaşi argumente relevă caracterul nefondat al criticii care susţine că termenul acordat de instanţa de apel ar fi fost în realitate unul de graţie, inaplicabil în materie comercială şi care încalcă principiul indivizibilităţii plăţii consacrat de art. 1101 C. civ.

Recurentul B.V. a criticat decizia de apel şi sub aspectul neacordării dobânzii legale remuneratorii pe perioada cuprinsă între data pronunţării primei instanţe şi cea a scadenţei debitului.

Nici această critică nu este fondată.

După cum rezultă din art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, dobânda remuneratorie se datorează de către debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani, pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei.

Analiza actelor de procedură depuse de acest recurent în faţa primei instanţe nu relevă formularea vreunei cereri de obligare a intimatei-pârâte la plata dobânzii remuneratorii, ci doar la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunţării hotărârii primei instanţe până la plata efectivă.

De aceea, Înalta Curte apreciază că o critică vizând acest aspect nu poate fi susţinută în mod valabil, pentru că ea ar fi expusă omisso medio.

Însă, instanţa de apel a indicat temeiul juridic al măsurii de obligare a acestei părţi la plata cheltuielilor parţiale de judecată, respectiv art. 276 C. proc. civ., iar argumentele, care lipsesc, într-adevăr, pot fi deduse din interpretarea coroborată a art. 274 şi a art. 276 C. proc. civ., prin prisma soluţiei adoptate, de admitere a ambelor apeluri.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva încheierii din 21 mai 2014, Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea a fost respinsă, prin încheierea atacată prin prezentul recurs.

În esenţă, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în susţinerea căruia a arătat că argumentaţia curţii de apel, extrem de succintă, nu a răspuns tuturor aspectelor ridicate şi astfel, nu corespunde cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu permite realizarea controlului judiciar, dar şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - în susţinerea căruia a arătat că au fost nesocotite dispoziţiile procedurale ale art. 2811 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce nu a fost lămurită chestiunea referitoare la curgerea dobânzii legale aferente actualizării primei tranşe.

Instanţa supremă notează că prin Decizia civilă nr. 71/2014, curtea de apel a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor stabilite cu titlu de drepturi de retragere, în cazul nerespectării termenelor de plată, respectiv de la data exigibilităţii fiecărei tranşe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant B.V. și G.A., împotriva Deciziei nr. 71/2014 a Curții de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 685/2015. Civil		ICCJ. Decizia nr. 13/2015. Civil. Pretenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 686/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 686/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs