ICCJ. Decizia nr. 682/2015. Civil. Obligatia de a face. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 682/2015
Dosar nr. 4392/1/2014
Şedinţa publică din 27 februarie 2015
Asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 46/ C din 17 ianuarie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis acţiunea precizată, extinsă şi completată formulată de reclamantul A.V. (decedat) şi continuată de moştenitorii A.E., A.S.L. şi A.C.M. împotriva pârâţilor SC T.C. SA, B.M.G. şi B.I.M. şi, în consecinţă:
- a obligat pârâta SC T.C. SA, în calitate de antreprenor şi pârâţii B.M.G. şi B.I.M., în calitate de posesori de fapt, să predea reclamanţilor obiectul contractului global nr. x/1993, respectiv spaţiul comercial nr. 6, situat în Cluj-Napoca;
- a obligat pârâta SC T.C. SA să finalizeze lucrarea menţionată pe cheltuiala sa, iar în caz de neexecutare, au fost autorizaţi reclamanţii să efectueze lucrările restante prin mijloace proprii, dar pe cheltuiala pârâtei, constând în contravaloarea manoperei necesare;
- a obligat pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanţilor suma de 350.000.000 ROL, cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale, de 5% pe zi de întârziere, calculate la suma de 13.529.015 ROL, cu începere de la 01 ianuarie 1995;
- a constatat că a operat compensarea legală între creanţa reclamanţilor în sumă de 350.000.0000 ROL, reprezentând penalităţile de întârziere şi creanţa pârâtei SC T.C. SA în sumă de 190.546.299 ROL, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la spaţiul comercial menţionat, până la sfârşitul lunii mai 1998;
- a constatat stinse de drept creanţele reciproce ale părţilor până la cotitatea celei mai mici, respectiv până la limita sumei de 190.546.299 ROL;
- a obligat pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanţilor doar suma de 159.453.701 ROL cu titlu de penalităţi de întârziere contractuale, calculate până la sfârşitul lunii mai 1998, din totalul sumei reprezentând penalităţile la plata cărora a fost obligată;
- a constatat că adresa din 18 ianuarie 1995, emisă de Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca nu constituie mandat valabil dat pârâtei SC T.C. SA, pentru organizarea licitaţiei din 09 ianuarie 1996, cu privire la spaţiul în cauză;
- a constatat nulitatea absolută a licitaţiei din 09 ianuarie 1996, organizată de pârâta SC T.C. SA pentru vânzarea spaţiului comercial, conform proiectului de execuţie nr. y/1993, întocmit de SC I.P.C. SA;
- a constatat nulitatea absolută a contractului preliminar de vânzare-cumpărare nr. X/1996, încheiat între SC T.C. SA şi pârâţii B.M.G. şi B.I.M.
- a obligat pârâta SC T.C. SA să plătească reclamanţilor suma de 875,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;
- a obligat în solidar pârâţii să plătească părţii reclamanţilor suma de 21.781,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată;
- a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC T.C. SA;
- a admis excepţiile invocate de reclamanţi şi a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de SC T.C. SA în baza art. 57 C. proc. civ. împotriva Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca şi a Municipiului Cluj-Napoca, prin Primar, pentru lipsa calităţii procesuale active/ pasive a acestora;
- a admis excepţia invocată de reclamanţi cu privire la lipsa calităţii procesuale active a intervenienţilor în interes propriu B.M.G. şi B.I.M. pentru a formula cererea în constatarea calităţii de actuali beneficiari ai lucrărilor executate de pârâta SC T.C. SA la spaţiul în cauză.
- a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de către intervenienţii B.M.G. şi B.I.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantului A.V. i s-a repartizat spre cumpărare un spaţiu comercial în suprafaţă de 128 m.p., situat la parterul unui bloc în construcţie identificat drept B.1 Mănăştur.
A mai notat că între acest reclamant, în calitate de investitor şi pârâta SC T.C. SA, în calitate de antreprenor general, s-a încheiat contractul global de antrepriză nr. X/1993, împreună cu trei anexe, care îmbracă forma unui veritabil contract de adeziune.
Examinând susţinerea pârâtei potrivit căreia acest contract este nul absolut pentru neîndeplinirea condiţiei prealabile a existenţei unei repartiţii, prima instanţă a înlăturat-o, apreciind că probele relevă că reclamantul a fost înştiinţat în scris asupra admiterii cererii de repartizare a spaţiului comercial în discuţie, iar un asemenea script constituie un început de dovadă scrisă cu privire la existenţa actului administrativ individual de autoritate, care se coroborează cu prezumţia de legalitate de care se bucură aceste acte în general.
În considerarea acestor argumente, tribunalul a apreciat că cererea reconvenţională, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de antrepriză, este nefondată, motiv pentru care a respins-o.
În continuare, prima instanţă a analizat modul în care părţile şi-au executat obligaţiile contractuale şi a subliniat că la data declaraţiei unilaterale de reziliere emisă de pârâtă, reclamantul nu era în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor care îi reveneau, dar şi că pârâta era de drept în întârziere pentru nerespectarea propriilor sale angajamente, aşa încât a reţinut că rezilierea nu a operat în baza pactului comisoriu de gradul II.
În ceea ce priveşte contractul de concesiune din 17 august 1998, tribunalul a constatat că acesta s-a încheiat având la bază H.C.L. din 14 iulie 1998, reclamantului fiindu-i concesionat pentru o perioadă de 99 de ani terenul în suprafaţă de 15 m.p., aferent spaţiului comercial în discuţie. în urma demersurilor pârâtei şi ale intervenienților, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a emis H.C.L. din 22 aprilie 1999, prin care a revocat H.C.L. din 14 iulie 1998.
Din această perspectivă, a examinat capătul de cerere reconvenţional prin care pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de concesiune şi l-a respins, notând că deşi H.C.L. din 14 iulie 1998 a fost revocată, ea a existat şi a produs efecte la data încheierii contractului de concesiune. De aceea, tribunalul a considerat că revocarea actului administrativ de autoritate, deşi legală, este lipsită de efecte juridice.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a altor persoane, prima instanţă a respins-o ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală, motivat de faptul că nici Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi nici Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, nu invocă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Sub aspectul cererii de intervenţie în interes propriu, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienților B.M.G. şi B.I.M. pentru a pretinde să li se constate calitatea de actuali beneficiari ai lucrărilor executate de pârâtă la spaţiul comercial în cauză, reţinând că la data încheierii antecontractului intervenienților era valabil încheiat şi în derulare contractul global de antrepriză nr. x/1993, aşa încât cei doi intervenienţi nu pot să opună reclamantului niciun drept asupra lucrărilor executate.
Cât priveşte solicitarea de reziliere a contractului nr. x/1993, formulată pe calea acţiunii oblice, tribunalul a reţinut că nu sunt împlinite cerinţele art. 974 C. civ., respectiv nu există starea de insolvabilitate a pârâtei debitoare; mai mult decât atât, efectul eventualei admiterii a unei acţiuni oblice este readucerea bunului în patrimoniul debitoarei, iar în acest context, prima instanţă a apreciat că spaţiul nu s-a aflat niciodată în patrimoniul pârâtei debitoare.
În ceea ce priveşte acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, completată şi extinsă, tribunalul a subliniat că principala obligaţie care revine antreprenorului este aceea de a executa lucrarea în termenul contractual şi de a o preda beneficiarului.
De aceea, a obligat pârâta, dar şi pe numiţii B.M.G. şi B.I.M. - faţă de care acţiunea principală a fost extinsă -, care se află în posesia de fapt a lucrării, să predea spaţiul comercial către reclamant. în acest context, a subliniat că posesia pârâţilor persoane fizice nu a mai fost exercitată în mod util de când aceştia au cunoscut viciul titlului lor.
Dând eficienţă clauzei penale stipulate în art. 15 alin. (3) din Anexa 2 la contractul global nr. x/1993, prima instanţă a obligat pârâta să plătească reclamanţilor penalităţi în sumă de 350.000.000 ROL, calculate cu începere de la 01 ianuarie 1995.
În temeiul art. 1143 - 1144 C. civ., a compensat această creanţă cu cea în cuantum de 190.546.299 ROL, reprezentând creanţa pârâtei persoană juridică derivată din contravaloarea lucrărilor executate la spaţiul comercial până la sfârşitul lunii mai 1998.
Faţă de dispoziţiile art. 1073, art. 1075 şi art. 1077 C. civ., instanţa de fond a obligat pârâta să finalizeze lucrarea pe cheltuiala sa, iar în caz de neexecutare, a autorizat reclamanţii să o execute, prin mijloace proprii, dar pe cheltuiala pârâtei.
În ceea ce priveşte licitaţia organizată de către pârâta antreprenor la data de 09 ianuarie 1996 pentru vânzarea spaţiului comercial în cauză, prima instanţă a examinat cu prioritate problema dreptului de proprietate asupra lucrărilor executate până la acel moment şi, în raport de prevederile art. 1482 C. civ., a apreciat că dreptul real de proprietate îi revenea deja reclamantului la data organizării licitaţiei, aşa încât pârâta a oferit spre vânzare un bun asupra căruia nu deţinea nici un titlu; de aceea a constatat nulitatea absolută a licitaţiei din 09 ianuarie 1996, notând şi că adresa nr. 1060/18 ianuarie 1995 emisă de către Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca nu reprezintă un mandat special dat pârâtei pentru organizarea licitaţiei, întrucât lipseşte o hotărâre de Consiliu Local sau vreun titlu executoriu pentru vânzarea spaţiului.
Ca o consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare preliminar nr. 7/1996 încheiat între pârâţi, pentru cauză ilicită, constând în fraudarea intereselor proprietarului spaţiului, toate părţile contractante cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că titlul invocat de promitentul vânzător este cel puţin discutabil.
A făcut aplicarea prevederilor art. 274 şi 277 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâta SC T.C. SA si intervenienții B.M.G. şi B.I.M., ambele apeluri fiind respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 140 din 28 septembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a răspuns detaliat fiecăreia dintre criticile formulate de pârâtă şi de intervenienţi, înlăturându-le motivat şi reţinând, în esenţă, că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situaţia de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat.
Prin Decizia nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Comercială a respins recursul declarat de reclamanţii A.C.M., A.E. şi A.S.L. împotriva Deciziei nr. 140 din 28 septembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal; a admis recursul declarat de pârâta SC T.C. SA şi de intervenientul B.M.G., împotriva aceleiaşi decizii, pe care a modificat-o, în sensul admiterii apelurilor formulate de pârâta SC T.C. SA şi de intervenienţii B.M.G. şi B.I.M. împotriva Sentinţei nr. 46 din 17 ianuarie 2006 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii acţiunii principale şi admiterii cererii reconvenţionale şi a cererilor de intervenţie şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 33310 din 17 august 1998 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi A.V. şi a contractului de antrepriză nr. x/1993, a constatat că beneficiarii lucrărilor executate de pârâtă sunt intervenienţii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, Municipiul Cluj Napoca prin Primar şi intervenienţilor B.M.G. şi B.I.M. şi i-a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 14.275,6 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel şi recurs către recurenta-pârâtă şi recurentul-intervenient.
Pentru a decide în acest sens, instanţa supremă a reţinut, referitor la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, că autorii căii de atac au criticat decizia recurată exclusiv sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiilor nulităţii declaraţiilor de apel formulate de pârâtă şi intervenienţii în interes propriu şi tardivităţii declarării apelului de către intervenienţi şi sub aspectul netimbrării apelului declarat de intervenienţi.
Astfel, verificând actele dosarului din perspectiva acestor critici a reţinut că instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 18 cu aplicarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 cu modificările şi completările ulterioare, stabilind în sarcina apelanţilor obligaţia solidară de a achita suma de 3.017,10 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi 5,75 lei, timbru judiciar.
De asemenea, a apreciat că instanţa de apel a verificat regularitatea declarării, depunerii, înregistrării apelului şi a motivelor de apel din perspectiva condiţiilor impuse de art. 287 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. art. 133 alin. (2) şi art. 69 alin. (2) C. proc. civ. şi că în mod corect a respins prin încheierea de şedinţă din data de 07 septembrie 2006 excepţiile nulităţii cererilor de apel formulate de pârâtă şi intervenienţii în interes propriu şi tardivităţii declarării apelului de către intervenienţi ca neîntemeiate.
Referitor la recursul declarat de pârâta SC T.C. SA şi intervenientul B.M.G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a apreciat că este fondat sub aspectul criticilor formulate subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa supremă a cenzurat legalitatea deciziei recurate prin prisma existenţei cererii reconvenţionale formulată în rejudecare după casare, care a fost ignorată în aprecierea cadrului procesual în cauză, şi a îndrumărilor deciziei de casare.
În acest sens, a reţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care a menţinut hotărârea primei instanţe, care în rejudecare după casarea cu trimitere nu a respectat indicaţiile instanţei de recurs, referitoare la stabilirea temeiului legal care a stat la baza raporturilor juridice dintre reclamant şi pârâta antreprenoare, la stabilirea drepturilor reclamantului asupra construcţiei născute din contract, la verificarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor asumate, a termenului în care reclamantul trebuia să prezinte autorizaţia de construire pe numele său şi a plăţilor efectuate, motivul refuzului de plată, concesiunea terenului şi analiza probelor în întregime.
De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 50/1991, a art. 1478-1479 C. civ., care statuează că lucrarea executată este proprietatea antreprenorului până la predarea ei, precum şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că s-a acordat reclamanţilor mai mult decât au cerut.
În considerarea acestor argumente, instanţa supremă a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune din 17 august 1998 intervenit între Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca şi A.V., a contractului de antrepriză nr. x/1993 încheiat între pârâta SC T.C. SA şi A.V., privitor la spaţiul în litigiu, a constatat că beneficiarii lucrării executate de pârâtă sunt intervenienţii B.M.G. şi B.I.M. şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca, prin Primar şi a intervenienţilor B.M.G. şi B.I.M.
La 05 decembrie 2014, revizuenţii A.C.M., A.E. şi A.S.L. au formulat, în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., o cerere de revizuire a deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 2413/33/2006.
În motivare, autorii căii de atac au susţinut că împotriva lor, numiţii B.M.G. şi B.I.M. au formulat în luna noiembrie 2011 o plângere penală, înregistrată sub nr. 475/P/2011 pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în cadrul căruia au tins să obţină anularea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect spaţiul comercial ce constituie obiectul litigiului finalizat prin decizia a cărei revizuire se cere.
În continuare, au arătat că la 18 noiembrie 2014, revizuienta A.S.L., studiind dosarul nr. 475/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, a descoperit adresele din 17 octombrie 2014 şi din 04 noiembrie 2014, transmise de SC T.C. SA, în cuprinsul cărora aceasta afirma că: „Nu am fost, nu suntem şi nu am pretins cu nici un prilej dreptul de proprietate asupra imobilului apartament arătat de către dvs. Nu l-am avut înscris în contabilitate şi nu îl avem înscris nici în prezent,", precum şi că „La data prezentei, precum şi încă din anul 1999, în evidenţele contabile ale societăţii, nu a fost şi nu este înregistrat imobilul în litigiu şi nici nu este înregistrată o creanţă faţă de părţile din dosar şi nici nu apare această înregistrare în Registrul de mijloace (s.n. Registrul Inventar). ”
În raport de conţinutul acestor înscrisuri, revizuenţii au susţinut că în considerentele deciziei a cărei revizuire o solicită, instanţa de recurs a reţinut în mod eronat că imobilul spaţiu comercial nr. 6, situat în municipiul Cluj-Napoca, str. Primăverii, tronson D, având nr. top 23404/2/VI se regăsea în patrimoniul intimatei-antreprenoare SC T.C. SA şi că aceasta era îndreptăţită să transfere dreptul de proprietate asupra acestuia prin contractul de vânzare-cumpărare preliminar nr. y/1996, încheiat între SC T.C. SA, în calitate de antreprenor, şi pârâţii B.M.G. şi B.I.M., în calitate de beneficiari.
Astfel, autorii căii de atac au arătat că Registrul de mijloace fixe, respectiv Registrul Inventar, la care se face trimitere în cele două adrese anterior menţionate constituie un înscris doveditor esenţial, reţinut cu rea-credintă de reprezentanţii legali şi convenţionali ai intimatei-antreprenoare SC T.C. SA, fiind astfel îndeplinite condiţiile statuate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. pentru admisibilitatea cererii de revizuire.
Pentru aceste argumente, revizuenţii au solicitat revizuirea Deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, şi, în rejudecare, respingerea recursului declarat de pârâta SC T.C. SA şi intervenientul B.M.G. împotriva deciziei nr. 140 din 28 septembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, cu cheltuieli de judecată.
La 17 februarie 2015 şi la 19 februarie 2015, intimaţii SC T.C. SA, B.I.M. şi B.M.G. au depus la dosar întâmpinări, prin care au invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire iar, în subsidiar au solicitat respingerea acesteia ca nefondată.
În motivarea tardivităţii formulării cererii de revizuire, intimaţii au susţinut că în raport cu data pronunţării deciziei irevocabile atacate, 21 noiembrie 2007, declararea căii extraordinare de retractare la 05 decembrie 2014 a fost făcută la depăşirea termenului de o lună de la data descoperirii înscrisurile invocate, reglementat de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, intimatul B.M.G. a arătat că decizia atacată, deşi este irevocabilă, pronunţată fiind în faza procesuală a recursului, nu evocă fondul, prin aceea că nu reţine o schimbare a stării de fapt în cauză, modificarea deciziei instanţei de apel fiind consecinţa reevaluării cadrului juridic aplicabil în speţă.
De asemenea, toţi intimaţii au susţinut că adresele nr. 830 din 17 octombrie 2014 şi nr. 971 din 04 noiembrie 2014, nu constituie înscrisuri doveditoare în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fiind ulterioare deciziei atacate, iar Registrul mijloace fixe nu a fost depus la dosar şi nici nu s-a dovedit a fi fost reţinut de societatea-antreprenor sau de către intervenienţi sau neprezentat instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa reclamanţilor, revizuenţii din calea de atac pendinte.
Înalta Curte, analizând cu prioritate admisibilitatea căii de atac de retractare, în baza art. 326 alin. 3 teza I C. proc. civ., reţine următoarele:
Revizuenţii şi-au fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, revizuirea unei hotărâri pronunţate de o instanţă de recurs, care evocă fondul, poate fi cerută dacă după darea hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Ca atare, pentru admisibilitatea căii de atac de retractare, legiuitorul a impus îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, între care: hotărârea instanţei de recurs a cărei revizuire se cere să evoce fondul, înscrisul invocat să fi existat în momentul judecării procesului finalizat prin hotărârea atacată; el să nu fi fost cunoscut de instanţă şi să fi fost determinant pentru soluţionarea litigiului, iar partea care îl invocă să fi fost împiedicată a-l prezenta instanţei care a pronunţat hotărârea atacată din motive mai presus de voinţa ei sau pentru că a fost reţinut de partea potrivnică.
În speţă, Decizia nr. 3786 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, este o hotărâre pronunţată în recurs, care evocă fondul, de vreme ce se critică doar soluţia de admitere a recursului pârâtei şi intervenientului B.M.G., care a avut drept consecinţă modificarea deciziei instanţei de apel.
În ceea ce priveşte înscrisul nou invocat, respectiv Registrul mijloace fixe (Registrul Inventar), revizuenţii au susţinut că dintr-o împrejurare mai presus de voinţa lor ca părţi în proces, nu au avut acces la acesta, fiind reţinut de partea potrivnică SC T.C. SA, şi, în consecinţă nu l-au putut prezenta instanţei de recurs, neputând astfel dovedi cele susţinute în mod constant, respectiv faptul că spaţiul în litigiu nu se regăsea în patrimoniul societăţii antreprenoare.
Însă, simpla împrejurare că revizuenţii afirmă că au descoperit înscrisurile noi după pronunţarea hotărârii atacate nu justifică, prin ea însăşi, revizuirea, fiind absolut necesar ca partea care promovează aceasta cale extraordinară de atac să facă dovada imposibilităţii prezentării înscrisurilor respective în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea, a cărei revizuire se cere, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa ori din cauza reţinerii lui de părţile potrivnice.
În cauză, revizuenţii nu au făcut dovada împiedicării de a prezenta registrul în faţa instanţei de recurs din împrejurări insurmontabile şi nici că intimata-pârâtă ar fi reţinut înscrisul, în condiţiile în care aceştia aveau posibilitatea ca, în temeiul art. 305 raportat la art. 172 C. proc. civ., să solicite instanţei să-i pună în vedere pârâtei antreprenor să-l depună la dosar, dar nu au iniţiat acest demers.
Se impune în acest context concluzia că în cauză nu există nici o dovadă cu privire la existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa revizuenţilor de a-şi procura acest înscris pe parcursul procesului sau care să ateste reţinerea lui de către intimata-pârâtă.
În considerarea celor ce preced, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea cererii de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., text de lege pe care revizuenţii şi-au întemeiat calea extraordinară de atac exercitată, Înalta Curte, în baza art. 326 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
Totodată, având în vedere că revizuenţii au căzut în pretenţii, iar intimaţii B.M.G. şi SC T.C. SA au solicitat şi au făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga autorii căii de atac la plata către intimatul B.M.G. a sumei de 1.671 lei şi către intimata SC T.C. SA a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte cererea de plată a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B.I.M., Înalta Curte o va respinge, reţinând că acesta nu a făcut dovada efectuării lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A.C.M., A.E. şi A.S.L. împotriva Deciziei nr. 3786 din 21 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în Dosarul nr. 2413/33/2006.
Obligă pe revizuenţi la plata către intimatul B.M.G. a sumei de 1.671 lei şi către intimata SC T.C. SA a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge ca nefondată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul B.I.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 681/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 683/2015. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
