ICCJ. Decizia nr. 685/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 685/2015
Dosar nr. 5237/3/2012
Şedinţa publică din 12 martie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 22 februarie 2012, reclamanţii C.G. şi C.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în temeiul art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului să le plătească preţul de piaţă pentru apartamentul nr. 2, din Bucureşti, sectorul 2, estimat la 150.000 euro.
În motivarea cererii, au arătat că reclamantul C.G., căsătorit fiind cu C.V., a cumpărat conform Legii nr. 112/1995, apartamentul de la adresa menţionată, în calitatea sa de titular al contractului de închiriere privind acest bun imobil.
Dobândirea dreptului de proprietate s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, preţul vânzării fiind integral achitat de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi prin Decizia civilă nr. 1546 din 07 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse acţiunea civilă, prin care C.A. a solicitat anularea contractului mai sus menţionat şi respectiv apelul formulat de aceeaşi reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă, a fost admis recursul declarat de C.A., a fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul şi schimbată sentinţa civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, iar, pe fond, a fost admisă acţiunea şi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA şi C.G.
Prin sentinţa civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 11153/2003, a fost admisă acţiunea reclamantului C.G. şi s-a constatat că el şi soţia sa C.V. sunt cumpărători de buna-credinţă, în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu, respectiv apartamentul nr. 2 din Bucureşti, sectorul 2.
Prin Decizia civila nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9965/300/2006, reclamanţii C.G. şi C.V. au fost obligaţi să predea proprietarei C.A. acest apartament.
Prin procesul-verbal încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. 266/2010, s-a luat act de predarea imobilului mai sus menţionat, către C.A.
Reclamanţii au apreciat că se încadrează în normele legii speciale reparatorii, Legea nr. 10/2001, care acordă protecţie chiriaşilor-cumpărători din imobilele preluate abuziv, ale căror contracte au fost desfiinţate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (2)1, alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 2 pct. 1 lit. b) şi art. 112 şi urm. C. proc. civ.
La data de 14 septembrie 2012, pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, reprezentat prin M.F.P.
Astfel, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art. 501, a reglementat şi dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Acest act normativ a fost publicat în M. Of., Partea I nr. 63 din 03 februarie 2009 şi a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009.
Ca urmare, dreptul cumpărătorilor evinşi de a cere restituirea valorii de circulaţie pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 06 februarie 2009, de la acest moment începând sa curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, reprezentat prin M.F.P., a arătat că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aşadar, textul de lege enunţat mai sus conferă în mod expres calitate procesuală pasivă în astfel de litigii (atât în privinţa restituirii preţului de piaţă, cât şi a preţului actualizat) M.F.P., acesta fiind titularul obligaţiei în raportul dedus judecaţii, iar nu Statului Român, reprezentat de M.F.P.
A susţinut lipsa legitimării procesuale pasive şi din perspectiva faptului că M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Roman, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 23 octombrie 1996 dintre reclamantul C.G. şi Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi următoarele din C. civ., pârâtul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Roman, reprezentat de M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cat timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţa.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii formulată de reclamanţii C.G. şi C.V., ca neîntemeiată, motivat de faptul că art. 501 din Legea nr. 10/2001, temei de drept al acţiunii invocat de reclamanţi, impun îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În speţă niciuna dintre cele doua condiţii prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită.
A susţinut şi că în speţă a operat îmbogăţirea fără justă cauză, fiind excesiv ca reclamanţii să încaseze în 2012 o diferenţă de sumă în plus faţă de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare, valoare care depăşeşte cu mult însăşi valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară la zi.
Prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O., reclamanta avea obligaţia să dovedească faptul ca au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie (abuz de putere).
A invocat jurisprudenţa C.E.D.O., conform căreia nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulaţie a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
Situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piaţa, aşadar, la valoarea de circulaţie.
La termenul din data de 16 noiembrie 2012, reclamanţii au învederat că înţeleg să formuleze acţiunea în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.
La termenul din data de 18 ianuarie 2013, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Statul Român prin M.F.P., reţinând că, prin raportare la momentul admiterii în mod irevocabil a acţiunii în revendicare, acţiunea civilă a fost introdusă în termen precum şi faptul că, prin precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul că pârât este M.F.P. în nume propriu, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive rămâne fără obiect.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 234 din 28 februarie 2014 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii C.G. şi C.V., în contradictoriu cu M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în temeiul Legii nr. 112/1995, între reclamantul C.G. şi Primăria Municipiului Bucureşti - prin SC A. SA a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat calitatea reclamantului de cumpărător de bună - credinţă a apartamentului menţionat.
Prin Decizia nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 3947/2000, irevocabilă, la solicitarea numitei C.A. a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 încheiat între SC A. SA şi reclamantul din prezenta cauză, C.G.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut cu putere de lucru judecat împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut nu intra sub incidenţa acestei legi speciale, dar şi faptul că eventuala bună - credinţă a cumpărătorului C.G. nu este de natură să asaneze nulitatea de care este lovit contractul, întrucât statul vânzător nu avea un titlu valabil asupra bunului.
Prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 9965/300/2006, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, reclamanţii au fost obligaţi să predea numitei C.A. imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.
În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti, s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 este una totală, întemeiată pe fraudă la lege, contractul fiind încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În ceea priveşte limitele învestirii instanţei de judecată, Tribunalul a reţinut că determinarea cadrului procesual din punct de vedere subiectiv (al părţilor), cât şi a obiectului cererii de chemare în judecată este prerogativa reclamantului, judecătorul fiind ţinut de limitele în care acesta înţelege să se judece, iar prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata valorii de piaţă a apartamentului nr. 2 din Bucureşti, sector 2.
În exercitarea rolului activ, la termenul din data de 15 noiembrie 2013, Tribunalul a solicitat reclamanţilor, reprezentaţi la acel termen de avocatul ales să specifice dacă înţeleg să-şi completeze acţiunea şi cu un capăt de cerere subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului la plata preţului plătit actualizat al apartamentului în discuţie.
Întrucât răspunsul la interpelarea instanţei a fost la acel moment afirmativ, Tribunalul le-a pus acestora în vedere să formuleze cererea completatoare şi în scris.
La termenul din data de 13 decembrie 2013, reclamanţii au învederat instanţei că nu înţeleg să susţină şi un astfel de capăt de cerere şi că îşi menţin cererea exclusiv în forma introductivă de instanţă, asumându-şi eventualele consecinţe juridice ale opţiunii lor, consecinţe explicate acestora de avocatul ales.
Cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul din data de 14 februarie 2014, reclamanţii au reiterat că îşi menţin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, apreciind însă că judecătorul ar putea trece peste voinţa părţilor, fără a încălca principiul disponibilităţii. În acest context, tribunalul şi-a circumscris analiza pretenţiei deduse judecăţii din perspectiva prevederilor art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 indicat de reclamanţi şi care reprezintă cauza juridică a acţiunii, care deschid calea restituirii preţului de piaţă chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Astfel, pentru a fi îndreptăţiţi la acordarea valorii de piaţă a imobilului, reclamanţii trebuiau să facă dovada că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a reţinut că probatoriul administrat relevă teza contrară, stabilindu-se prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile că actul de dobândire este lovit de nulitate absolută deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege, statul neavând un titlu valabil asupra imobilului, aşa încât a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a reţinut că instanţa nu poate trece peste voinţa părţii şi nici nu poate examina pretenţia din perspectiva art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care face vorbire despre preţul plătit actualizat.
Împotriva sentinţei civile nr. 234 din 28 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat apel reclamanţii C.G. şi C.V., înregistrat administrativ pe rolul Curţii de apel ca fiind recurs.
Au criticat faptul că tribunalul nu a motivat de ce a înlăturat sentinţa civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, hotărâre definitivă şi irevocabilă, învestita cu putere de lucru judecat, prin care s-a constatat calitatea de cumpărător de bună - credinţă a recurentului C.G.. În virtutea efectelor legale ale acestei hotărâri judecătoreşti, reclamanţii au susţinut că este şi legal şi echitabil să fie despăgubiţi prin plata de către pârât a valorii de piaţă a imobilului.
Tribunalul a reţinut greşit că s-ar fi stabilit prin doua hotărâri judecătoreşti irevocabile că actul de dobândire este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege.
Prin respingerea în tot a acţiunii, tribunalul a încălcat normele art. 481 din vechiul C. civ., pe cele ale art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (3), art. 53 din Constituţia României, art. 45 alin. (2) şi (2)1 din Legea nr. 10/2001, ca şi pe cele ale art. 129 alin. (5) - teza I C. proc. civ.
Reclamanţii se afla în situaţia unor proprietari evinşi, iar normele anterior menţionate ale C. civ. şi ale Constituţiei, ca şi cele ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, impun obligaţia unei despăgubiri.
Tribunalul, respectând principiul despăgubirii chiriaşilor-cumpărători evinşi, instituit prin alin. (2) şi (2)1 din art. 50 al Legii nr. 10/2001, putea şi avea obligaţia legală de admitere a acţiunii reclamanţilor, fie şi în parte, în ipoteza pentru care a optat, că nu sunt incidente normele art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, ci acelea ale art. 50 alin. (2) din aceeaşi Lege.
Aceasta modalitate de soluţionare constituie doar o chestiune de stabilire a legii incidente în speţă, în virtutea atributului suveran al judecătorului.
Tribunalul, punând în balanţă normele art. 45 alin. (2) şi (2)1 din Legea nr. 10/2001, legea specială potrivit căreia în speţă se determina îndreptăţirea reclamanţilor de a primi despăgubiri şi hotărârea judecătorească anterioară acestei legi speciale, pronunţată în aplicarea unui alt regim al nulităţii, urma să observe că nu se încălca efectele legale ale acelei hotărâri irevocabile, dacă se acorda reclamanţilor, cu titlu de despăgubire, valoarea actuală de piaţă a imobilului, întrucât constituie o vădita discriminare aplicarea unei sancţiuni prevăzute de o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătoreşti care nu a fost dată în aplicarea acestei legi speciale.
Totodată, au susţinut şi că decizia de constatare a nulităţii titlului de proprietate nu are autoritate de lucru judecat în speţă, ci constituie doar un înscris cu valoarea probatorie prevăzută de lege, care nu poate prevala legii, iar decizia prin care s-a constatat buna - credinţă a chiriaşului-cumpărător C.G., este la rândul sau irevocabilă şi se bucură de putere de lucru judecat.
Prin acordarea despăgubirilor în raport cu valoarea de piaţă a imobilului nu se contravine efectelor legale ale deciziei prin care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate în discuţie. Reclamanţii au avut un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar prejudiciul a cărui acoperire este solicitată prin acţiunea dedusă judecăţii, constă în pierderea iremediabilă a dreptului de proprietate şi a singurei locuinţe proprii, fără a avea în proprietate o casă, deci nu se poate pune problema unei îmbogăţiri fără justă cauză.
În calea de atac, pârâtul M.F.P. nu a formulat întâmpinare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 4 noiembrie 2014 Curtea de Apel a calificat calea de atac ca fiind apel şi a dispus efectuarea modificărilor în sistemul informatic Ecris, având drept consecinţă judecarea cauzei în complet format din doi judecători.
În apel, Curtea a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de reclamantul C.G., a respins proba cu expertiza tehnică în construcţii şi expertiza contabilă.
Prin Decizia civilă nr. 430/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2.366,6766 lei, reprezentând preţ de piaţă achitat în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 00393 din 23 octombrie 1996, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective, a menţinut soluţia din sentinţă cu privire la respingerea cererii pentru diferenţă până la preţul de piaţă.
Curtea a reţinut, ca situaţie de fapt, că prin sentinţa civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi prin Decizia civila nr. 1546 din 07 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă acţiunea civilă, prin care reclamanta C.A. a solicitat anularea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu reclamanţii şi respectiv apelul său; prin Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis recursul declarat de C.A., a fost casată decizia tribunalului, pe fond a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată sentinţa civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, a fost admisă acţiunea reclamantei şi a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA şi reclamantul C.G.; prin sentinţa civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 11153/2003, definitivă şi irevocabila, a fost admisă acţiunea reclamantului C.G. şi s-a constatat că sunt cumpărători de buna-credinţă, în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu; prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9965/300/2006, reclamanţii C.G. şi C.V. au fost obligaţi să predea reclamantei-parate C.A. apartamentul 2, situat în Bucureşti, sectorul 2; prin procesul-verbal încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. 266/2010, s-a luat act de predarea imobilului mai sus menţionat, către C.A.
În raport de această situaţie de fapt, Curtea a reţinut că articolului 501 din Lege se referă la contracte de vânzare cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând, astfel, că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
Din acest punct de vedere, a apreciat instanţa de apel, Legea nr. 10/2001, distinge între două situaţii:
1) ipoteza în care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente disp. art. 50 alin. (2), chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat, şi,
2) ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desfiinţat, de exemplu în situaţia admiterii acţiunii în revendicare, caz in care sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2)1 din Lege.
Deşi în textele menţionate, care vizează ipotezele arătate mai sus se foloseşte termenul „desfiinţat” în privinţa contractelor de vânzare - cumpărare, este evident ca înţelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică şi literală a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
De altfel, înţelesul juridic al „desfiinţării”, a reţinut instanţa de apel, se deduce din însăşi litera legii, în cuprinsul căreia la art. 20 alin. (2)1 se prevede în mod expres că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de M.D.L.P.L.
Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desfiinţat şi, deşi textul legal menţionat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noţiunii de desfiinţare analizată în speţă şi care a fost dată de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci şi în privinţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 50 alin. (2)1.
Curtea a constatat că, în raport de Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea reclamantei şi a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA şi reclamantul C.G., sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului plătit pentru imobil, actualizat.
Valoarea de circulaţie a imobilul poate fi obţinută în condiţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În cauza de faţă, sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), nu şi dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că s-a reţinut cu putere de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească anterioară că imobilul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
În considerentele hotărârilor menţionate, s-a reţinut că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului, că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 112/1995 şi că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înlăturată nici de luarea în considerare a eventualei bunei-credinţe.
Instanţa de apel a constatat că hotărârile menţionate se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte considerentele, întrucât acestea explică şi lămuresc dispozitivul hotărârii pronunţate. Aceste considerente nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta cauză, aşa cum susţin reclamanţii.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile legale menţionate, atunci când nu a acordat apelanţilor-reclamanţi valoarea de circulaţie a imobilului, şi, prin urmare, criticile pe acest aspect nu sunt fondate.
Prima instanţă trebuia să analizeze, însă, cererea dedusă judecăţii din prisma dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere scopul promovării cererii de chemare în judecată, respectiv obţinerea despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca efect al pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Curtea a apreciat că nu era necesar să existe un capăt de cerere distinct în sensul posibilităţii acordării preţului de cumpărare actualizat, deoarece valoarea de circulaţie se compune din preţul de cumpărare şi sporul de valoare, ca efect al îmbunătăţirilor efectuate.
Astfel, în ipoteza în care reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea preţului de piaţă, ci doar la restituirea preţului actualizat, se impunea admiterea în parte a pretenţiilor, făcându-se din oficiu, de către instanţa de judecată, aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Instanţa de apel a considerat că acţiunea nu trebuia respinsă, întrucât se îngreuna situaţia părţii care nu ar mai putea solicita ulterior preţul actualizat, acţiunea fiind supusă unui termen de prescripţie.
În viziunea instanţei de apel, această soluţie nu relevă o încălcare a principiului disponibilităţii, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei, întrucât obiectul cererii, în sensul de pretenţie concretă dedusă judecăţii este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nu de însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Indicarea, prin cererea de chemare în judecată, a preţului de piaţă al imobilului, reflectă opţiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare pentru pierderea dreptului de proprietate, interesând sub aspectul întinderii despăgubirii cuvenite reclamantului care este reglementată diferit prin art. 50 alin. (2) și art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată. Aşadar, diferenţa dintre cele doua ipoteze rezidă în cuantumul pretenţiilor şi nu priveşte pretenţia în sine.
În aceste condiţii, acordarea preţului actualizat, cu toate că reclamantul a solicitat preţul de piaţă, nu echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puţin decât s-a cerut, respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat, ca valoare a obiectului litigiului, ceea ce justifică admiterea în parte a pretenţiilor.
Această soluţie, a considerat instanţa de apel, nu aduce atingere principiului disponibilităţii, întrucât instanţa nu este ţinută de temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, potrivit art. 84 C. proc. civ., iar în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) din acelaşi cod, instanţa trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt deduse judecaţii.
Prin această interpretare se asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât, in oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 50 alin. (2) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, cumpărătorul dintr-un contract desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptăţit la despăgubiri, soluţia diferită, preconizată de legiuitor, vizând doar întinderea acestora.
Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziţii. Noţiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate, ce nu poate fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei - Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (M.C.), nr. 42.527/98, fila 82 şi 83, C.E.D.O. 2001-VIII, cauza Păduraru împotriva României, paragraful 64.
În jurisprudenţa sa, instanţa europeană a apreciat că, pentru a analiza încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, este necesar să se verifice dacă există un bun, dacă există o ingerinţă, dacă este justificată ingerinţa şi dacă această ingerinţă este proporţională, dacă există un just echilibru între interesele generale şi cele particulare.
Curtea de Apel a constatat că decizia irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apelanţilor, reprezintă o ingerinţă în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată cu respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul roman.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că pentru privarea bunului, partea obţine o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză.
Cu privire la caracterul proporţional al despăgubirii, instanţa a decis că este respectat principiul proporţionalităţii, deoarece partea poate obţine preţul actualizat, adică preţul de cumpărare, actualizat cu rata inflaţiei.
Chiar dacă preţul de cumpărare actualizat este mai mic decât valoarea de circulaţie, pe care ar fi putut-o obţine partea, dacă ar fi fost incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, acest aspect nu semnifică încălcarea principiului proporţionalităţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul M.F.P.
I. Reclamanţii C.G. şi C.V. au formulat următoarele critici:
Decizia recurată este pronunţată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a normelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a dreptului la un proces echitabil, consfinţit prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Au susţinut că instanţa de apel nu a răspuns motivat criticii potrivit căreia în conţinutul Legii nr. 10/2001 buna - credinţă este reglementată ca o excepţie de la aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 45, respectiv sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, buna-credinţă funcţionează ca o adevărată cauză de asanare a nulităţii contractelor. În cauză, nulitatea titlului de proprietate al reclamanţilor s-a pronunţat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul, punând în balanţa normele art. 45 alin. (2) și (2)1 din Legea nr. 10/2001, legea specială potrivit căreia în speţă se determina îndreptăţirea reclamanţilor de a primi despăgubiri şi hotărârea judecătorească anterioară acestei legi speciale, pronunţată în aplicarea unui alt regim al nulităţii, urma să observe că nu se încalcă efectele legale ale acelei hotărâri irevocabile, dacă se acordă reclamanţilor, cu titlu de despăgubire, valoarea actuală de piaţă a imobilului.
Curtea de Apel Bucureşti a conferit o valoare absolută hotărârii de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu pe numele lui C.G., nulitate care nu se raportează la criteriile instituite prin legea specială - Legea nr. 10/2001.
Decizia nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea titlului de vânzare-cumpărare al chiriaşului-cumpărător, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001, situaţie în care sancţiunea nulităţii a fost aplicată în temeiul art. 966 - 968 C. civ. 1864, care nu reglementează, ca o cauză de asanare, buna - credinţă, spre deosebire de legea specială - Legea nr. 10/2001.
Constituie o vădită discriminare, contrară normelor imperative ale art. 53 din Constituţia României şi principiului egalităţii în faţa legii aplicarea unei sancţiuni prevăzută de o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătoreşti care nu a fost dată în aplicarea acestei legi speciale (fiind anterioară intrării ei în vigoare), fără a da eficienţă bunei-credinţe a reclamantului.
Reclamanţii susţin şi că decizia de constatare a nulităţii titlului de proprietate nu are autoritate de lucru judecat în speţă, nefiind întrunită cerinţa triplei identităţi (cauza juridică, părţile şi obiectul nu sunt aceleaşi - art. 1201 C. civ.), ci constituie un înscris cu valoarea probatorie prevăzută de lege. Totodată, decizia prin care s-a constatat buna - credinţă a reclamantului C.G., este la rândul său irevocabilă şi probează cu putere de lucru judecat buna sa credinţă.
Prin acordarea despăgubirilor în raport cu valoarea de piaţă a imobilului nu se contravine efectelor legale ale deciziei prin care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate în discuţie, întrucât proprietatea şi posesia bunului rămân în continuare persoanei care i-a evins pe reclamanţi.
Recurenţii au susţinut că, în virtutea art. 45 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, text legal în vigoare la momentul investirii tribunalului prin acţiunea dedusă judecăţii în speţă, au avut un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deci este legal şi echitabil ca despăgubirea pentru acest bun, dobândit cu bună-credinţă, să fie suma reprezentând valoarea actuală de piaţă a acestui bun, singura în măsură să compenseze, fie şi parţial, scoaterea din patrimoniul lor a casei de locuit.
Prejudiciul a cărui acoperire este solicitată prin acţiunea dedusă judecăţii constă în pierderea iremediabilă a dreptului de proprietate şi a singurei locuinţe proprii, fără a avea în proprietate o casă, deci nu se poate pune problema unei îmbogăţiri fără justă cauză.
În procesul privind anularea contractului de vânzare-cumpărare care a constituit titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, două instanţe de judecată (la fond şi în apel) au apreciat că acest contract este încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar, printr-o decizie cel puţin discutabilă, intrată în puterea lucrului judecat, instanţa de recurs a schimbat în tot această soluţie. Tribunalul a reţinut greşit că şi prin Decizia civilă 1061 din 25 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-ar fi constatat încheierea contractului prin frauda la lege. În această din urmă decizie s-a reprodus, în esenţă, motivarea Deciziei civile nr. 3567/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, dar nu s-a reţinut că s-ar fi probat existenţa niciunei situaţii care s-ar fi constituit într-o încălcarea a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, respectiv faptul că unul din cei doi soţi ar mai fi deţinut în proprietate un alt imobil sau ar fi înstrăinat un alt imobil.
Instanţa de apel nu a răspuns la această critică, încălcând astfel şi normele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi creând un prejudiciu, ce trebuie raportat la faptul că reclamanţii au deţinut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În realitate, pierderea nu poate fi apreciată prin raportare la preţul plătit, care era unul de protecţie socială, ci la posibilitatea de a achiziţiona, la respectivul preţ, cel puţin o garsonieră, adică o locuinţă, pentru că acesta este bunul pe care l-au pierdut în urma procedurilor naţionale reflectate în cauză.
Reclamanţii au apelat la toate remediile intern, iar ingerinţa în cauză este contrară normelor art. 53 din Constituţia României şi atinge însăşi substanţa dreptului. Din această perspectivă există o contrarietate între normele legii naţionale - art. 50 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţie.
Reclamanţii critică şi faptul că decizia atacată oferă o motivare contradictorie, sub aspectul interpretării noţiunii legale de „desfiinţare” a titlului chiriaşului - cumpărător, fie că se referă doar la preferabilitatea titlului proprietarului iniţial, care conduce la înlăturarea titlului chiriaşului - cumpărător, ceea ce echivalează cu o desfiinţare a lui, fie că se referă şi la ipoteza desfiinţării în urma admiteri unei acţiuni în anularea titlului.
Convingerea instanţei de apel se regăseşte în prima teză, fără a putea susţine concordant cu textele de lege puse în discuţie de ce desfiinţarea titlului nu vizează, în speţă, decât evingerea, prin efectul admiterii unei acţiuni în revendicare.
Au invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
II. Pârâtul M.F.P. a invocat ca motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 6 (instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut) şi pct. 9 (hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii) C. proc. civ. şi a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care acţiunea formulată de către reclamanţi avea un singur capăt de cerere prin care se solicita acordarea preţului de piaţă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Curtea de Apel a modificat obiectului prezentei acţiuni, încălcând dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., deşi, pe parcursul judecării fondului cauzei, reclamanţii nu au înţeles să solicite şi să învestească instanţa cu altă cerere decât cea iniţială, respectiv restituirea preţului de piaţă.
Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a dispus obligarea M.F.P. la plata preţului actualizat al imobilului în discuţie, având în vedere faptul că acţiunea formulată de către reclamanţi a avut pe tot parcursul judecării fondului un singur capăt de cerere, respectiv acordarea preţului de piaţă.
Considerentele reţinute de instanţa de apel in cuprinsul deciziei recurate, în sensul că valoarea de circulaţie se compune din preţul de cumpărare şi sporul de valoare, ca efect al îmbunătăţirilor efectuate nu sunt conforme cu dispoziţiile legale.
Astfel, sporul de valoare adus imobilului ca efect al îmbunătăţirilor reprezintă o despăgubire separată de preţul de circulaţie, acest aspect rezultând cu claritate din dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege care prevede distinct posibilitatea acordării celor două categorii de despăgubiri, mai exact la art. 48 şi art. 501 din actul normativ precizat, de către entităţi diferite (unitatea deţinătoare si M.F.P.).
Având în vedere voinţa legiuitorului, reflectată în economia dispoziţiilor de lege menţionate, rezultă că sporul de valoare adus unei locuinţe prin îmbunătăţiri şi preţul de piaţă sunt două categorii de despăgubiri, ce se acordă în condiţii distincte, astfel că este evident că una nu o poate include pe cealaltă.
De altfel, sporul de valoare nu poate acoperi diferenţa dintre preţul actualizat şi preţul de piaţă, fiind de notorietate faptul că la stabilirea preţului de piaţă al unui imobil se au în vedere mai multe criterii (evidenţiate de experţii de specialitate în rapoartele de expertiză), criterii ce vizează vechimea imobilului, locaţia, structura de rezistenţă, suprafaţa, etc.
2. O altă critică priveşte obiectul cererii reclamanţilor, instanţa de apel reţinând în mod eronat că acesta este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate şi nu de însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat, există texte de lege diferite care reglementează separat preţul actualizat şi preţul de piaţă.
Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea acordării celor două categorii de despăgubiri în mod distinct. Astfel, dispoziţiile art. 501 şi art. 50 alin. (2) din actul normativ menţionat, stabilesc condiţii deosebite pentru fiecare formă de despăgubire.
Or, de vreme ce legiuitorul a înţeles să prevadă şi să stabilească condiţii diferite pentru acordarea fiecăreia dintre despăgubirile precizate, nu se poate susţine faptul că solicitarea uneia o include automat şi pe cealaltă. Reclamanţii au avut aceeaşi opinie, devreme ce au refuzat să-şi precizeze acţiunea în sensul solicitării şi a preţului actualizat, insistând în menţinerea solicitării acordării preţului de piaţă ca obiect al cererii lor.
Instanţa de apel a apreciat eronat că acordarea preţului actualizat nu echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecaţii, atât timp cât reclamanţii, reprezentaţi convenţional de avocat, la interpelarea instanţei de fond, au precizat că nu înţeleg să formuleze un capăt de cerere subsidiară prin care să solicite obligarea pârâtului la plata preţului achitat pentru apartamentul cumpărat.
În concluzie, instanţa de apel, transformând obiectului cererii, fără ca reclamanţii să solicite aşa ceva, a încălcat dispoziţiile exprese ale art. 294 C. proc. civ.
Astfel, cererea de chemare în judecată stabileşte cadrul procesual în limitele căruia se va desfăşura judecata, atât din punctul de vedere al pârâţilor cât şi din punctul de vedere al obiectului cererii, iar potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta Curte prin decizia nr. 469 din 18 ianuarie 2006, a reţinut că este inadmisibil a modifica în apel elementele esenţiale ale acţiunii civile şi judecăţii în primă instanţă, cum sunt calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.
O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ. se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel. Această precizare legislativă ridică problema determinării conţinutului sintagmei „cereri noi”. Doctrina şi jurisprudenţa sunt în mare măsură de acord că prin conţinutul conceptului de „cereri noi” în apel se înţeleg toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia conceptului de „cerere nouă" este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acţiune”.
Prin urmare, conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel. Soluţia decurge din funcţia fundamentală a instanţei de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.
Aşadar, în speţă, Curtea nu s-a mărginit, conform C. proc. civ., la examinarea legalităţii hotărârii instanţei de fond, ci, din contră, din oficiu a admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil, cadrul judecăţii dedus primei instanţe.
3. Î n mod eronat Curtea de Apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul ca preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P.
Astfel, în conformitate cu art. 1337 C. civ., instanţa ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Aceasta tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
În raport de dispoziţiile art. 1344 C. civ., în mod eronat Curtea a reţinut în considerentele hotărârii recurate faptul că preţul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamanţilor:
O primă critică a vizat faptul că instanţa de apel nu a cercetat şi răspuns motivat criticii din apel privitoare la buna lor credinţă la momentul achiziţionării bunului în litigiu, constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, învestită cu putere de lucru judecat, respectiv sentinţa civilă nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, ale cărei consecinţe juridice ar fi condus să fie despăgubiţi la plata valorii de piaţă a imobilului. Totodată, au susţinut că buna-credinţă, astfel recunoscută, le asigură existenţa în patrimoniul lor a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit dispoziţiilor art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Rezultă că, legiuitorul a condiţionat restituirea preţului de piaţă al imobilelor, astfel cum au solicitat reclamanţii prin cererea introductivă, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia cererilor sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Spre deosebire de dispoziţiile de drept comun, unde reaua-credinţă înlătură garanţia pentru evicţiune, dispoziţiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata preţului reactualizat, obligaţie ce îi incumbă, potrivit legii, M.F.P.
Faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, distincţie ce se raportează la modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, a achiziţionat acest bun prin eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, din această perspectivă critica reclamanţilor se priveşte ca fiind fondată, întrucât instanţa de apel nu a verificat dacă la data cumpărării imobilului de către reclamanţi au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, inclusiv din perspectiva conduitei cumpărătorilor, a atitudinii subiective a părţilor la încheierea contractului, respectiv a existenţei bunei-credinţe a reclamanţilor la data încheierii contractului.
În raport de cadrul procesual care a învestit instanţa în prezenta cauză, instanţele de fond aveau a cerceta dacă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu chiriaşii-reclamanţi C.G. şi C.V. au fost respectate sau, dimpotrivă, eludate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale, inclusiv din perspectiva verificării argumentului bunei-credinţe de care s-au prevalat reclamanţii.
În speţă, instanţa de apel s-a raportat strict la Decizia civilă nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea fostei proprietare în detrimentul chiriaşilor-cumpărători (reclamanţii din prezenta speţă) şi a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA şi reclamantul C.G. Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 501,ci ale art. 50 alin. (2) dinLegea nr. 10/2001, contractul fiind încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul litigios a fost preluat fără titlul valabil în proprietatea statului.
Instanţa de apel nu a răspuns criticilor formulate de către reclamanţi, referitoare la relevanţa bunei-credinţe în aplicarea art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi la existenţa în patrimoniul lor a unui bun şi a unei speranţe legitime protejate de art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O., argumente ce se sprijineau pe existenţa, cu putere de lucru judecat, a sentinţei civile nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat că aceştia au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Instanţa de apel nu a verificat relevanţa în speţa dedusă judecăţii a hotărârii prin care s-a statuat că reclamanţii au fost de bună - credinţă la data cumpărării imobilului în litigiu, reţinând doar că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a reţinut cu putere de lucru judecat nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, acesta fiind constatat nul, pe motiv că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului.
În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe în care s-a arătat că instanţa europeană acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate şi că în acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine in mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat si in cauza Raicu contra României).
În consecinţă, pe acest aspect, reţinând că instanţa de apel nu a cenzurat toate criticile cu care a fost învestită prin motivele de apel, respectiv argumentele referitoare la speranţa legitimă a reclamanţilor cărora li s-a recunoscut buna - credinţă printr-o hotărâre irevocabilă şi nu s-a pronunţat pe ele prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţă, instanţa de apel a pronunţat o decizie supusă casării în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Critica referitoare la motivarea contradictorie sub aspectul interpretării noţiunii legale de „desfiinţare” a titlului chiriaşului - cumpărător nu se încadrează, însă, în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât nu relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat, ci constituie critici de nelegalitate care vor fi examinate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Legea specială deschide calea la despăgubiri în cazul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, prin desfiinţare înţelegându-se atât constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească, cât şi ineficacitatea sa urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Că este aşa rezultă şi din dispoziţiile art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile,.”. Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este relevant în stabilirea sensului noţiunii de „desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare”, deoarece prevede expres că „desfiinţarea” poate fi atât urmarea unei acţiuni în anularea contractului, cât şi a unei acţiuni în revendicare.
Prin urmare, art. 501 din lege, care deschide calea cumpărătorilor evinşi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, se referă la contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ipoteza textului legal nelimitând desfiinţarea doar la ineficacitatea contractului în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus.
Instanţa de apel trebuia, deci, să verifice dacă au fost respectate sau nu prevederile Legii nr. 112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a constatat în litigiul anterior, pentru a putea verifica incidenţa dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 în cauza dedusă judecăţii.
II. Cu privire la recursul pârâtului M.F.P.:
Pârâtul a adus critici deciziei recurate pe aspectul încălcării principiului disponibilităţii şi, legat de aceasta, pe aspectul obiectului cererii reclamanţilor, respectiv faptul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acesta este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate şi nu de însăşi restituirea preţului de piaţă al imobilului. Astfel, a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea M.F.P. la plata preţului actualizat al imobilului în discuţie, având în vedere că acţiunea formulată de către reclamanţi a avut pe tot parcursul judecării fondului un singur capăt de cerere prin care se solicita doar acordarea preţului de piaţă, poziţia reclamanţilor pe acest aspect fiind constantă în decursul derulării litigiului.
Înalta Curte reţine caracterul fondat al acestei critici, întrucât instanţa de apel, soluţionând cauza, a constatat ca fiind incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanţii au precizat expres că doresc să fie dezdăunaţi cu preţul de piaţă al apartamentului de care au fost evinşi şi nu au cerut, în subsidiar, preţul actualizat, fiind incident, în acest context, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Ignorând obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acordarea preţului de piaţă al imobilului şi acordând preţul actualizat, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii.
Sub aspectul elementelor de fapt, care să atragă o anumită încadrare juridică, instanţele de fond s-au limitat să constate că prin hotărâre judecătorească irevocabilă a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei, deşi textele de lege fac o importantă distincţie - raportat la care există şi o anumită formă a despăgubirii (respectiv, preţ reactualizat sau preţ de piaţă al imobilului) - după cum lipsirea de efecte juridice a privit contracte încheiate cu respectarea sau dimpotrivă, cu eludarea legii.
Or, în situaţia în care partea a pretins restituirea preţului de piaţă, instanţa nu ar putea, decât nesocotind principiul disponibilităţii şi obiectul învestirii sale, să acorde preţul actualizat plătit, atunci când constată că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru obligarea la valoarea de piaţă a imobilului, cu motivarea că ar fi vorba despre o pretenţie în sine de a fi dezdăunat şi nu despre valoarea pretenţiilor, cuantum ce depinde de incidenţa unuia sau altuia din textele legale anterior menţionate - art. 50 alin. (2) sau art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Contrar considerentelor reţinute de instanţa de apel pe acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, soluţionând un recurs în interesul legii, că nu se poate afirma că diferenţa între cele două modalităţi de dezdăunare rezidă doar în cuantumul pretenţiilor şi nu priveşte pretenţia în sine şi că, în aceste condiţii, acordarea preţului actualizat, deşi reclamantul a solicitat preţul de piaţă, echivalează cu depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii şi, prin urmare, cu încălcarea principiului disponibilităţii.
Astfel, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015 publicată în M. Of. Partea I nr. 197 din 25 martie 2015, Înalta Curte a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri în plata preţului de piaţă, întemeiată pe prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate acorda reclamantului preţul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens.
Aşa fiind, critica formulată de pârât pe acest aspect este fondată, ceea ce impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, având în vedere că nu se poate tranşa direct în recurs această chestiune şi nici pe cea a verificării eludării sau nu a Legii nr. 112/1995 şi din perspectiva argumentelor reclamanţilor privind buna lor credinţă.
Pârâtul a formulat critică în recurs şi pe aspectul lipsei calităţii sale procesuale pasive din perspectiva faptului că răspunderea contractuală pentru evicţiune totală aparţine Municipiului Bucureşti, parte în contractul de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu.
Se reţine că prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2013 prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de M.F.P., reţinând doar că reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece cu pârâtul M.F.P. în nume propriu, fără a dezlega legitimarea procesuală a acestei părţi şi raportat la argumentul privind instituirea răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA pentru evicţiune totală prin fapta unui terţ în conformitate cu art. 1337 şi 1341 C. civ., invocat prin întâmpinare (fila 25 dosar tribunal).
Instanţa de recurs nu poate analiza această critică având în vedere că pârâtul nu a criticat în apel nici temeiul juridic al cererii introductive şi nici legitimarea sa procesuală.
Cu toate acestea, întrucât recursul se va admite şi pentru un alt motiv formulat de pârât, respectiv cel al încălcării principiului disponibilităţii, analizat anterior, iar soluţia ce se va pronunţa, în rejudecare, necesită reexaminarea apelului, soluţionarea acestei căi de atac nu se poate realiza în două trepte, şi anume de Înalta Curte, prin prezenta decizie şi de către instanţa de apel, în rejudecare, pe criticile recurentului-pârât.
Întrucât există un singur petit al cererii introductive, respectiv doar acordarea preţului de piaţă şi doar o cerere de apel, respectiv cererea de apel a reclamanţilor, instanţa de recurs nu poate dispune casarea până la fond, revenind instanţei de apel sarcina de a lămuri, în rejudecare, aspectele neelucidate potrivit considerentelor precedente.
În rejudecare, instanţa va analiza în raport de principiul disponibilităţii şi în limitele cadrului procesual trasat de reclamanţi dacă au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, apreciind asupra relevanţei în speţă a sentinţei civile nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, urmând a răspunde, sub formă de apărări, şi celorlalte critici formulate prin motivele de recurs, inclusiv lipsa legitimării procesuale pasive a pârâtului M.F.P. din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 C. civ.
Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3), Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanţii C.G., C.V. şi de pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P. Bucureşti, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.G., C.V. şi de pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 430/A din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 678/2015. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 689/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
