ICCJ. Decizia nr. 681/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 681/2015
Dosar nr. 5605/2/2014
Şedinţa publică din 27 februarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca primă instanţă.
1.1. Prin acţiunea înregistrată la 30 decembrie 2011 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA Bucureşti a solicitat obligarea pârâtului M.T.T.I. Bucureşti la plata sumei de 756.168,95 lei reprezentând dobânda legală datorată societăţii pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate de reclamanta în baza legitimaţiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000, în perioada decembrie 2008 - mai 2009.
Potrivit susţinerilor reclamantei în perioada decembrie 2008 - mai 2009 a prestat servicii de transport pe calea ferată în baza legitimaţiilor de călătorie cu reducere de 50% din tariful de călătorie şi pentru recuperarea diferenţelor dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau trenuri rapide, clasa a ll-a şi suma încasată de la pensionari, care se suportă din bugetul de stat, a urmat procedura de recuperare prevăzută de Norma Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi O.U.G. nr. 71/2004.
Susţine reclamanta că, în acest sens a întocmit deconturile lunare centralizatoare pe care Ie-a transmis Direcţiei generale economice şi buget din cadrul M.T.T.I. Bucureşti a emis facturile fiscale pentru achitarea diferenţelor de tarif, sumele fiind achitate de pârât cu întârziere, astfel că aceasta datorează cu titlu de dobândă legală suma de 756.168,95 lei calculate conform art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000.
Prin întâmpinarea din 25 septembrie 2012 pârâtul M.T.T.I. Bucureşti s-a apărat invocând excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilitatea acţiunii.
Totodată pârâtul a formulat în temeiul art. 60 C. proc. civ. cerere de chemare în garanţie a M.F.P. solicitând, ca în situaţia admiterii pretenţiilor reclamantei, să fie obligată chemata în garanţie la creditarea bugetului M.T.T.I. Bucureşti cu valoarea pretenţiilor deduse judecăţii.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 19.627 din 18 decembrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, reţinând că raporturile juridice deduse judecăţii nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ, respectiv prin refuzul de plată şi plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativ şi fiscal, astfel învestită şi-a declinat la rândul său competenţele de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1289 din 10 aprilie 2013 şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă în sensul art. 20 alin. (12) C. proc. civ. a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
1.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 6758 din 17 octombrie 2014 a stabilit competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a constatat că cererea reclamantei, în raport de obiectul pretenţiei şi temeiul juridic invocat Legea nr. 147/2000 are natura unei cereri în despăgubiri, suma pretinsă fiind egală cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.
S-a mai reţinut că repararea pagubei cauzate, solicitată pe cale separată, în situaţia inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti a instanţei de contencios administrativ prin care să se stabilească culpa autorităţii, nu mai poate fi obţinută pe calea contenciosului administrativ, context în care se aplică regulile procesuale de drept comun şi nu cele speciale, din materia contenciosului administrativ.
1.5. Prin sentinţa civilă nr. 3112 din 17 iunie 2014 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârât respectiv, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii, iar pe fond a admis cererea principală formulată de reclamanta şi a obligat pârâtul M.T.T.I. Bucureşti la plata sumei de 756.168,95 lei reprezentând dobânda legală; cererea de chemare în garanţie a M.F.P. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune instanţa a constatat că susţinerea pârâtului privind nerespectarea de către reclamantă a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, este neîntemeiată, deoarece decontul întocmit de reclamanta în cauză este distinct de actul administrativ individual sub aspectul regimului juridic aplicabil.
Privitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul notează că reclamanta a parcurs procedura concilierii directe prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată fiind introdusă după îndeplinirea procedurii prealabile şi cu respectarea dispoziţiilor art. 1091 alin. (2) C. proc. civ., context în care excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, prima instanţă constată că procedura de recuperare a diferenţelor de tarif a fost urmată de reclamantă cu respectarea prevederilor din Norma Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aplicarea Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004 prin întocmirea deconturilor şi transmiterea lor pârâtului care avea obligaţia solicitării şi obţinerii creditor bugetare aferente, obligaţie pe care şi-a îndeplinit-o cu întârziere, ceea ce impune concluzia admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
2. Apelul. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Împotriva sentinţei fondului a declarat apel M.T.T. pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că prima instanţă nu a motivat în fapt şi în drept soluţia de respingere a excepţiilor invocate prin întâmpinare, iar pe fond, invocând lipsa de fundament legal a obligaţiei de plată a penalităţilor acordate, deoarece obligaţia principală nu este purtătoare de dobânzi prin voinţa părţilor sau în temeiul legii; precizează că datoria pentru anii 2008-2009 a fost achitată reclamantei la data la care bugetul său a fost credit în acest scop de către M.F.P., entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, respectiv sursa de finanţare pentru a se efectua plata pretenţiilor reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 988 din 11 noiembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a constatat că excepţiile invocate în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu au suport legal, deoarece în cauză s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea secţiei civile a tribunalului, astfel că nu se aplică termenul de prescripţie şi procedura prealabilă reglementate de legea contenciosului administrativ, fiind incidente dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. referitoare la concilierea directă, procedură care a fost efectuată de către reclamantă.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel apreciază că, deşi motivarea sentinţei fondului este sumară, rezultă din considerentele sale mecanismul de decontare a biletelor e transport pe calea ferată potrivit cu dispoziţiile legale în materie, precum şi faptul că nerespectarea termenelor de plată a condus la calcularea dobânzilor legale, conform înscrisurilor aflate la filele 11-19 (dosar fond), probe neinfirmate de pârâta-apelantă.
În continuare, instanţa notează că potrivit dispoziţiile Legii nr. 147/2000 M.T.T. are rolul medierii realizării drepturilor reglementate de actele normative în materie, obligaţia sa de plată născându-se la data bugetarii instituţiei cu contravaloarea serviciilor pe calea ferată subvenţionate.
Astfel, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 500/2002 proiectul bugetului de stat este întocmit de M.F.P. pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, pârâtul M.T.T. având obligaţia să prevadă sumele reprezentând contravaloarea serviciilor de transport subvenţionate în bugetul propriu la cap. 68 ianuarie
Sub acest aspect, instanţa de apel constată că probele administrate nu relevă că M.F.P. a refuzat să aprobe deschiderile de credite bugetare solicitate de M.T.T. reprezentând deconturi aferente biletelor speciale de călătorie gratuită, în termen, în schimb atestă că pârâtul nu a respectat procedura de decontare prevăzută de art. 28-33 din Normele Metodologice anexă la H.G. nr. 2403/2004.
Sub un ultim aspect, instanţa de apel constată că dobânda legală acordată s-a calculat în temeiul O.G. nr. 9/2000 având un alt regim juridic decât cel al penalităţilor de întârziere la care se referă pârâtul, scadenţa obligaţiei de plată cu întârziere fiind relevată de art. 43 C. com., în cauză, rezultând din înscrisurile depuse în faţa primei instanţe.
3. Recursul - Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.T.T. solicitând, în temeiul art. 312 alin. (3) ultima teză, modificarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanta, iar, în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanţie a M.F.P.
Recurentul a invocat în susţinerea recursului motivele de nelegalitate vizând încălcarea competenţei de ordine publică, motivarea străină de natura cauzei şi aplicarea greşită a normelor de drept material, pe care Ie-a încadrat în drept în ipotezele reglementate de art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate recurentul a arătat, sub un prim aspect, că instanţa de apel în mod greşit a respins ca nefondate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii ca fiind lipsite de fundament legal, deoarece în opinia sa actele şi operaţiunile inerente asigurării sumelor necesare plăţii contravalorii tichetelor de călătorie pe calea ferată, utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate. în executarea unor dispoziţii legale, astfel că devin aplicabile prevederile art. 1 şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ.
Potrivit susţinerilor recurentului caracterul administrativ al raporturilor dintre M.T.T. şi reclamantă rezultă din procedura de decontare prevăzută în Norma Metodologică anexă la H.G. nr. 2403/2004 context care impunea concluzia că nesoluţionarea în termen de 30 zile a cererii de decontare obliga reclamanta să se adreseze instanţei de contencios administrativ în termenul maxim de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, termen pe care acesta nu l-a respectat.
Cu privire la motivele contradictorii pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, în opinia sa, autorul recursului susţine că, pe de o parte instanţa a reţinut rolul său de intermediar în realizarea drepturilor prevăzute de actele normative în materie, iar pe de altă parte a confirma culpa sa pentru plata cu întârziere a facturilor, deşi M.T.T. nu poate fi ţinut responsabil câtă vreme plata deconturilor este prevăzută de lege a fi suportată de la bugetul de stat, M.F.P. fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanţare pentru plata pretenţiilor reclamantei.
Totodată, recurentul subliniază că a virat către operatorii de transport, inclusiv către reclamantă, toate sumele primite cu această destinaţie de la M.F.P., pe baza deconturilor depuse.
Sub un alt motiv de nelegalitate recurentul arată că dispoziţiile art. 43 C. com. invocate de instanţa de apel sunt inaplicabile în cauză, neexistând nici un fundament legal pentru ca obligaţia principală să fie calificată ca purtătoare de dobânzi, deoarece activitatea M.T.T. este finanţată exclusiv de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării fondurilor necesare, ministerul se află în imposibilitatea onorării obligaţiilor statului ce se derulează prin bugetul instituţiei.
Subsumat acestui aspect recurentul susţine că nu a încheiat nici un contract cu reclamanta, astfel că nici prin voinţa părţilor şi nici prin puterea legii obligaţia principală nu poate fi calificată ca purtătoare de dobânzi.
Prin ultim motiv de recurs, recurentul critică soluţia de respingerea a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., al cărui rol constă în aprobarea deschiderilor de credite bugetare la solicitarea M.T.T., obligaţia de plată care incumbă M.T.T. fiind condiţionată de alocarea de la bugetul de stat a sumelor necesare. De aceea, susţine recurentul, în cauză nu poate fi angajată răspunderea sa, întrucât suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a fost aprobată în bugetul instituţiei.
Concluzionând pe acest motiv, recurenta susţine că M.F.P. este instituţia care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele necesare, în lipsa alocării acestor sume, M.T.T. se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţiile, astfel că se impune admiterea cererii de chemare în garanţie a M.F.P. care devine astfel debitor al obligaţiei de a face, respectiv de a efectua demersurile necesare în vederea alocării de fonduri deoarece M.T.T. nu poate solicita deschiderea de credite bugetare fără să existe disponibil în bugetul cap. 68.01 la nivelul trimestrului şi lunii, chiar dacă deconturile depuse de societatea de transport sunt corect întocmite fiind necesară viza C.F.P. propriu al M.T.C.F.P. de la M.F.P.
Intimata reclamantă prin întâmpinarea formulată la 20 februarie 2015 a solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.
Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
3.1. Critica vizând soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum a fost argumentată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ este neavenită în condiţiile în care, în cauză, s-a stabilit printr-o decizie irevocabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ natura civilă, a raporturilor juridice stabilite de părţi în temeiul Legii nr. 147/2000, raporturi în cadrul cărora pârâtul M.T.T. nu acţionează în regim de putere publică, deoarece obligaţia sa legală de a deconta diferenţele de tarif pentru serviciile de transport prestate de reclamantă, agent economic, în temeiul Legii nr. 147/2000 nu implică emiterea unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, ci aplicarea regulilor procesuale de drept comun.
De aceea Înalta Curte constată că reiterarea de către pârâtul recurent a unei chestiuni prejudiciale tranşate irevocabil la debutul litigiului este pur formală, distinct de faptul că între reclamanta SN T.F.C.C.F.R.C. SA şi pârâtul M.T.T. s-au purtat anterior o serie de alte litigii similare, soluţionate de instanţele civile, aşa cum rezultă din jurisprudenţa relevantă ataşată la dosarul cauzei.
3.2. Pornind de la o premisă greşită, în sensul că actele şi operaţiunile necesare asigurării sumelor pentru plata contravalorii tichetelor de călătorie utilizate de beneficiarii Legii nr. 147/2000 sunt emise în regim de autoritate, argumentele recurentei cu privire la soluţionarea pe fond a litigiului, sunt nerelevante.
Instanţele devolutive au stabilit corect că raporturile dintre părţi îşi au izvorul în lege respectiv Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pe transportul intern pe calea ferată şi normele metodologice de aplicare, potrivit cărora diferenţele de tarif se suportă de la bugetul de stat şi se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, în condiţiile art. 29-30 din norme, prin întocmirea de deconturi lunare depuse la M.T.T. care după solicitarea vizei controlului delegat al M.F.P. şi primirea creditelor bugetare va efectua viramentele operatorilor de transport feroviar.
Cum această obligaţie de plată izvorâtă din lege a fost executată cu întârziere pentru perioada de referinţă decembrie 2008 - mai 2009, fapt necontestat de către recurentă, devin aplicabile dispoziţiile art. 1088 C. civ. şi art. 43 C. com. deoarece pentru reclamanta, societate comercială cu capital de stat care are ca obiect de activitate transportul feroviar, creanţa sa are natură comercială.
În sfârşit, Înalta Curte notează că această obligaţie legală cu caracter patrimonial izvorât din lege este supusă regimului general al obligaţiilor reglementat de C. civ. de la 1864 - Cartea a lll-a, respectiv ansamblului de norme comune tuturor obligaţiilor, cu respectarea regulilor speciale din actele normative susmenţionate, iar faptul că în Legea nr. 147/2000 şi în normele de aplicare nu se menţionează obligarea la plata de dobânzi sau penalităţi pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate de M.T.T., nu este de natură să impună concluzia inexistenţei sancţiunii, aşa cum susţine recurenta, deoarece se aplică regulile generale în materia obligaţiilor prevăzute în C. civ., care constituie dreptul comun.
3.3. Motivul de recurs întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se vădeşte nefondat.
Împrejurarea că instanţa de apel a utilizat în considerentele deciziei termenul de „mediere" cu referire la rolul M.T.T. în realizarea drepturilor prevăzute de actele normative în materie, nu are semnificaţia unei motivări contradictorii în sensul ipotezei din art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în contextul raţionamentului juridic pe care instanţa de apel îşi fundamentează soluţia, din care rezultă indubitabil obligaţia M.T.T., în temeiul legii, de plată a serviciilor de transport pe calea ferată subvenţionate.
Cu alte cuvinte, chiar dacă termenul folosit nu este cel mai potrivit, această inadecvare nu afectează esenţa susţinerilor şi concluzia instanţei cu privire la obligaţia de plată în sarcina M.T.T. şi nu se converteşte într-un argument contradictoriu.
3.4. În ce priveşte ultimul motiv de recurs circumscris soluţionării greşite a cererii de chemare în garanţie a M.F.P., criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice nu impun concluzia acesteia în sensul că cererea de chemare în garanţie este întemeiată pe obligaţia legală a M.F.P. de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenţii economici transportatori.
Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în secţiunea a ll-a din Legea nr. 500/2002 referitoare la competente şi responsabilităţi în procesul bugetar, principalele atribuţii ale M.F.P. în domeniul finanţelor publice constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului anual de execuţie.
Proiectele legilor bugetare anuale se întocmesc de M.F.P. pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite (art. 281 lit. e) care sunt obligaţi să furnizeze toate documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor de buget anuale.
Prin urmare, rezultă cu forţa evidenţei din dispoziţiile legale susmenţionate obligaţia M.T.T., în calitate de ordinator principal de credite, de a-şi previziona necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligaţiilor patrimoniale stabilite de lege în sarcina sa.
Or, în măsura în care sumele datorate agenţilor de transport feroviar în perioada de referinţă nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către M.T.T. în calitate de ordinator de credite, nealocarea acestor sume de la bugetul de stat nu poate fi imputată M.F.P., aşa cum susţine recurenta, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie a fost în mod corect respinsă.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât M.T.T. împotriva Deciziei civile nr. 988 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 679/2015. Civil. Dizolvare societate. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 682/2015. Civil. Obligatia de a face.... → |
|---|
