ICCJ. Decizia nr. 694/2015. Civil. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face, pretenţii. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 694/2015
Dosar nr. 56562/299/2014
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 27 februarie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 iulie 2014 pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.S. a chemat în judecată pârâta SC O.T.P.B.R. SA, solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.5 din contractul de credit din 26 septembrie 2008 şi al clauzei de risc valutar, precum şi să se dispună anularea clauzelor abuzive, emiterea unui nou grafic de rambursare care să nu cuprindă comisionul de administrare credit, restituirea prin deducerea din sold a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare între 26 septembrie 2008 şi data încetării efective a perceperii lor, restituirea prin deducerea din sold a dobânzii legale aferente comisionului de credit, stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb Chf-Ron la momentul semnării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1364 din 14 octombrie 2014, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii sub limita prag de 200.000 lei şi faţă de faptul că sediul pârâtei este situat în Bucureşti, sector 1, a reţinut că, în speţă, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază se află situat sediul pârâtei, conform prevederilor art. 94 coroborat cu art. 107 N.C.P.C.
Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la 13 noiembrie 2014 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti care, prin sentinţa civilă nr. 518 din 15 ianuarie 2015, a admis excepţia propriei necompetenţe teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.
Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de declinare a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) N.C.P.C., potrivit căruia atunci când instanţa a fost sesizată cu o acţiune care cuprinde mai multe capete de cerere principale, întemeiate pe cauze comune, competenţa de soluţionare a cauzei se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
În speţă, judecătoria a reţinut că două dintre petitele cu care reclamantul a învestit instanţa prin acţiunea introductivă sunt principale, respectiv cele referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind perceperea comisionului de administrare a creditului şi privind suportarea riscului valutar din contractul de credit din 26 septembrie 2008, celelalte capete de cerere fiind accesorii acestora.
Constatând că dintre petitele principale, cel referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar este neevaluabil în bani, instanţa de declinare a apreciat că se atrage competenţa materială a tribunalului conform art. 95 alin. (1) pct. 1 N.C.P.C., potrivit căruia tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.
Pentru a ajunge la această concluzie, a avut în vedere că petitul anterior menţionat nu se înscrie în cazurile reglementate de art. 94 alin. (1) lit. a) - j) N.C.P.C., pentru a se atrage competenţa materială a judecătoriei, precum şi faptul că în reglementarea C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, legiuitorul a consacrat plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului în primă instanţă, astfel cum rezultă din art. 95 alin. (1) pct. 1 N.C.P.C.
În considerarea celor anterior expuse, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a apreciat că în cauză competenţa materială aparţine Tribunalului Caraş-Severin, drept pentru care a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea acestei instanţe.
Totodată, în baza art. 133 pct. 2 N.C.P.C., Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a constatat intervenit conflict negativ de competenţă cu Tribunalul Caraș - Severin şi, în temeiul art. 135 alin. (1) N.C.P.C., a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamantul, prin cererea introductivă, a învestit Tribunalul Caraş-Severin cu o acţiune având mai multe capete de cerere, dintre care principal este cel vizând constatarea caracterului abuziv al unor clauze stipulate în contractul de credit de credit din 26 septembrie 2008, încheiat între părţile în litigiu, restul petitelor fiind accesorii acestuia, întrucât soluţionarea lor depinde de soluţia ce se va da primului capăt de cerere.
Astfel, Înalta Curte constată că, în raport de pluralitatea petitelor deduse judecăţii de reclamant se atrage incidenţa dispoziţiilor art. 99 alin. (2) N.C.P.C., potrivit căruia: „în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."
De asemenea, având în vedere că petitul prin care se tinde la declararea caracterului abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar este neevaluabil în bani, Înalta Curte reţine că din punct de vedere material competenţa de soluţionare a acestuia revine tribunalului, potrivit art. 95 alin. (1) pct. 1 N.C.P.C., care statuează că tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.
Or, cum pentru acţiunile în constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele de credit bancar, legiuitorul nu a prevăzut o competenţă materială specială, rezultă per a contrario că, în speţă se aplică norma generală de drept comun, astfel cum este consacrată în noua reglementare a C. proc. civ., mai sus evocată.
Faţă de pluralitatea petitelor cu care reclamantul a învestit instanţa şi de natura diferită a acestora - principale şi accesorii, Înalta Curte reţine incidenţa art. 123 alin. (1) N.C.P.C., care statuează că cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti.
Astfel, raportând natura şi obiectul cauzei deduse judecăţii la textele legale precitate, rezultă că, în speţă, competenţa materială aparţine în primă instanţei tribunalului.
Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 693/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 695/2015. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
