ICCJ. Decizia nr. 696/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 696/2015
Dosar nr. 7323/117/2010
Şedinţa publică de la 27 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 7323/117 la 30 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamanţii C.l., C.E.T., C.S. i-au chemat în judecată pe pârâţii I.A. şi I.C., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună:
1. Obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 623.782,781 ei cu titlu de despăgubiri echivalente pentru lucrările la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, care se identifica în C.F. Cluj pe cheltuiala lor;
2. Să se dispună instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamanţilor asupra întregului apartament situat în Cluj-Napoca, la mansardă, până la data la care pârâţii vor face plata efectivă a sumei pe care le-o datorează cu titlu de despăgubiri indicate la punctul 1 din prezenta cerere;
3. Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată cu titlu de taxă de timbru şi onorariu avocaţial conform chitanţelor justificative ce se vor depune la dosarul cauzei.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în baza contractului civil încheiat cu pârâţii la 10 mai 1999, completat prin actul adiţional încheiat la 04 aprilie 2001, au executat la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, judeţul Cluj, în totalitate pe cheltuiala lor, lucrările de construcţie şi finisare a unui apartament în suprafaţa de 182,57 mp. Precizează că imobilul situat în Cluj-Napoca, era compus la acel moment dintr-o casă veche în stare avansată de degradare la parter, precum şi din terenul aferent acesteia, imobil care era proprietatea pârâtei I.A.
Lucrările de execuţie a apartamentului de la mansardă au durat între mai 1999 şi decembrie 2005, au avut la bază autorizaţia de construire eliberată pe numele pârâtei I.A. şi au fost executate pe baza unui proiect avizat M.L.P.A.T. Reclamanţii au suportat financiar în întregime costul lucrării, deoarece în baza contractului încheiat cu pârâţii aceştia trebuiau să le transmită dreptul de proprietate asupra apartamentului situat la mansardă, dar au refuzat constant acest lucru, invocând diverse pretexte.
Precizează reclamanţii că au fost permanent de bună-credinţă, că intenţionau să perfecteze actul în forma autentică asupra apartamentului în litigiu prin care să li se transfere proprietatea, că pârâţii, în mod cert cu premeditare, au refuzat constant acest lucru, ajungându-se să intenteze acţiunea din Dosarul nr. 8503/211/2006, prin care au solicitat evacuarea reclamanţilor dar că niciodată pârâţii nu au contestat că edificarea apartamentului s-a făcut pe cheltuiala reclamanţilor şi implicit nu au contestat folosinţa acestuia.
Au arătat reclamanţii că prin sentinţa civilă nr. 2727 din 26 februarie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în Dosarul nr. 8503/211/2006, rămasă definitivă prin respingerea recursului reclamanţilor, s-a dispus evacuarea lor din apartamentul situat la mansardă, că prin hotărârea respectivă implicit s-a recunoscut valabilitatea contractului din 1999, situaţie în care cu atât mai mult sunt îndreptăţiţi să solicite contravaloarea lucrărilor la apartamentul situat la mansardă.
Având în vedere soluţia instanţei din dosarul de mai sus, reclamanţii au fost nevoiţi să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată, deoarece, stabilindu-se irevocabil că apartamentul de la mansardă este proprietatea pârâtei I.A., în mod firesc reclamanţii îi solicită acesteia şi soţului ei, pârâtul I.C., având în vedere calitatea de bun comun a acestui apartament, să îi plătească integral contravaloarea lucrărilor încorporate în acesta.
Pornind de la realitatea că suma care reprezintă echivalentul lucrărilor executate de reclamanţii la imobilul proprietatea pârâţilor este foarte mare şi că aceasta derivă dintr-un raport juridic pe care l-au avut cu pârâţii, existând o conexitate certă a datoriei pe care pârâţii o au faţă de reclamanţi cu lucrul (apartamentul) edificat pe cheltuiala lor, au formulat şi capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie asupra întregului apartament până când pârâţii vor face plata integrală a sumei ce Ie-o datorează.
Cererea lor privind instituirea unui drept de retenţie este în deplină concordanţă cu practica judiciară în materie, care a consacrat unanim că dreptul de retenţie îşi găseşte eficienţă în toate cazurile în care există o legătură între lucrul aflat în întreţinerea creditorului şi datoria debitorului căruia îi aparţine acest lucru.
Raportat la cuantumul sumei pe care o solicită, au arătat reclamanţii că acesta este rezultatul raportului de evaluare întocmit de inginer N.A., evaluator A.N.E.V.A.R. cu autorizaţia din 2006, de care înţeleg să se servească ca şi mijloc de probă în prezenta cauză. Precizează că raportul de expertiză la care au făcut referire mai sus a fost depus ca probă în Dosarul civil nr. 8503/211/2006 şi acceptat ca atare de către instanţă şi de către pârâţi.
Reclamanţii au mai arătat că, la data când au perfectat contractul civil cu pârâţii, imobilul situat în Cluj-Napoca, era compus dintr-o construcţie având la parter mai multe încăperi: 3 încăperi cu destinaţia de dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, WC serviciu cu acces din curte, precum şi o magazie din lemn, ulterior transformată de reclamanţi din beton, la mansardă existând un pod. De altfel, prin contractul încheiat cu pârâţii au cumpărat podul construcţiei existent, definit ca nivel separat - art. 5 din contract, astfel încât rezultă cu certitudine că întreg apartamentul amplasat actualmente la mansarda imobilului şi evaluat prin raportul de mai sus a fost construit de reclamanţi pe cheltuiala lor, fără nici o contribuţie financiară a pârâţilor.
Pornind de la principiul echităţii care guvernează toate raporturile din dreptul civil român, solicită obligarea pârâţilor la a le plăti integral contravaloarea costului de execuţie a acestui apartament, fiind profund inechitabil ca aceştia să dobândească în proprietate un apartament având un preţ de piaţă de 150.000 euro la care nu au avut nici o contribuţie, profitând de optica şi viziunea în care instanţele au soluţionat cauza din Dosarul nr. 8503/211/2006.
De asemenea, au susţinut că principiul de bază care reglementează raporturile juridice dintre părţi în dreptul civil român este principiul ocrotirii bunei-credinţe, că nu se poate abdica de la acest principiu sub nici o formă. In acest sens, solicită a se constata că reclamanţii au edificat cu bună-credinţă lucrările încorporate în apartamentul de la mansardă, convinşi fiind că acesta le va reveni în proprietate şi că tot cu bună-credinţă au executat şi lucrările de la apartamentul de la parter la care s-au obligat prin contractul încheiat cu pârâţii în 1999. Faptul că derularea raporturilor cu aceştia şi soluţia instanţei în Dosar nr. 8503/211/2006 le este defavorabilă nu poate impieta în nici un fel asupra dreptului lor legitim de a solicita să fie despăgubiţi de pârâţi cu o sumă reprezentând contravaloarea acestei lucrări, sumă care le aparţine de drept deoarece au executat lucrările la imobilul proprietatea acestora.
Solicită instanţei ca, admiţând prezenta cerere de chemare în judecată, să sancţioneze astfel reaua-credinţa vădită de care au dat şi dau dovadă pârâţii, care doresc să dobândească în proprietate şi în folosinţă pe nedrept un apartament care a fost construit cu munca şi cu sacrificiile^ lor timp de peste 6 ani şi îmbogăţirea fără justă cauza a pârâţilor. în oricare dintre ipoteze s-ar afla pârâţii, de rea sau de bună-credinţă, prezenta cerere este perfect întemeiată în drept.
Dacă instanţa va reţine reaua-credinţă a pârâţilor, solicită să fie angajată răspunderea civilă delictuală a acestora, sens în care prezenta cerere are caracterul unei acţiuni îndreptată împotriva pârâţilor care le-au cauzat o pagubă în patrimoniul lor prin investiţia pe care au făcut-o la imobilul proprietatea lor. Reclamanţii nu au avut niciodată intenţia de a le construi pârâţilor un apartament confortabil pe cheltuiala lor, pentru ca apoi să fie evacuaţi din el.
În drept, au fost invocate prevederile art. 992 şi următoarele C. civ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii I.C. şi I.A. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.C. şi au solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi nefondată. De asemenea, au solicitat să fie obligaţi reclamanţii în solidar la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâţii au arătat că imobilul situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, înscris în C.F. Cluj, nu este bun comun, ci este bun propriu al pârâtei I.A., iar construcţiile reclamanţilor, suprapuse la construcţiile vechi proprietate a unui soţ şi sporirea valorii imobilului proprietate a unui soţ în condiţiile în care se obţine cu mijloace proprii ale unuia dintre soţi şi nu din bunuri comune, au aceeaşi natură juridică, adică de bun propriu. Or, în speţă mansarda în discuţie s-a obţinut ca urmare a încheierii contractului civil din 10 mai 1999, prin vânzarea unei părţi din imobilul bun propriu al pârâtei I.A.
Pe fondul cauzei, au arătat că în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca s-a reţinut în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat, atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de recurs, că reclamanţii din acest dosar au fost în culpă şi de rea-credinţă în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau în temeiul contractului civil încheiat la 10 mai 1999 şi că pârâţii au dat întotdeauna dovadă de bună-credinţă şi de indulgenţă în ceea ce-i priveşte pe aceştia. De asemenea, s-a statuat că reclamanţii nu au executat toate lucrările la care s-au obligat prin contract, oprind execuţia lor.
Pe cale de consecinţă, în cauză operează art. 25 din contract, prin care părţile au stipulat că, în situaţia în care cumpărătorul întrerupe definitiv lucrările din cauze ce nu sunt imputate vânzătorului, cumpărătorul, (adică reclamanţii) nu are nici un drept de despăgubire faţă de vânzător pentru lucrurile de proiectare şi de execuţie executate la imobilul din Cluj-Napoca. Or, prin cele două hotărâri pronunţate în Dosarul nr. 8503/211/2006 instanţele au stabilit tocmai faptul că familia C. a întrerupt executarea lucrărilor, prin faptul că nu au realizat toate lucrările la care s-au obligat, iar cele executate au fost parţial executate şi în mod necorespunzător, au respins cererea reconvenţională prin care aceştia au solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra mansardei şi au dispus evacuarea lor din imobil, întrucât nu deţin un titlu locativ valabil asupra mansardei, având doar calitatea de persoane tolerate.
Reclamanţii recunosc această stare de fapt prin notificarea din data de 25 octombrie 2010, formulată în Dosarul execuţional nr. 78/2010 al B.E.J., Ş.A., prin care le pun în vedere că, începând cu 15 noiembrie 2010, vor începe lucrările de construire menţionate în anexa I la contractul civil din 10 mai 1999, care au fost realizate parţial sau nerealizate.
Raportat la toate acestea, consideră că în cauză în mod indubitabil operează clauza penală stipulată la art. 25 din contract, astfel că reclamanţii nu pot pretinde suma solicitată prin prezenta acţiune cu titlu de despăgubiri şi nici instituirea unui drept de retenţie, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a se institui un astfel de drept, în speţă calitatea de creditor şi condiţiile creanţei retentorului, care trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă. Mai mult, prin împrejurarea că reclamanţii solicită instituirea unui drept de retenţie, recunosc practic că mansarda le aparţine, întrucât dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului,va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.
Deosebit de relevant este faptul că prin actul adiţional la contract, încheiat la 04 aprilie 2001 şi redactat tot de către avocat l.L., părţile stipulează de comun acord ca art. 25 din contract să fie interpretat în sensul renunţării de către cumpărător la beneficiul îmbogăţirii fără justă cauză în raporturile din prezentul contract cu vânzătorul. Cu alte cuvinte, şi în situaţia în care în cauză ar fi îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, reclamanţii nu ar putea să formuleze o acţiune în restituire, întrucât au renunţat expres la acest beneficiu.
Mai mult, tot conform voinţei părţilor, exprimată în art. 29 din contract, vânzătorul, respectiv pârâţii ar putea fi obligaţi să achite cumpărătorului, respectiv reclamanţilor, cheltuielile efectuate cu proiectarea şi execuţia lucrărilor numai dacă nu ar respecta condiţiile contractului civil şi ar renunţa la înţelegerile convenite prin contract. Or, nici pe temei contractual reclamanţii nu-şi pot întemeia acţiunea, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate de către părţi în contract, reţinându-se de către două instanţe contrariul tezei din art. 29, astfel că reclamanţii nu se pot prevala de acest articol.
De asemenea, se învederează că, deşi reclamanţii nu şi-au întemeiat în drept acţiunea pe principiul îmbogăţirii tară justă cauză, în motivele acţiunii amintesc de acest principiu, care în cauză nu poate opera, întrucât pe de-o parte, aşa cum au arătat, reclamanţii au renunţat la acest beneficiu, iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condiţiile juridice ale acţiunii în restituire, respectiv aceea ca îmbogăţirea şi însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice. Or, în cauză, între părţi există contractul civil, care la art. 25 prevede sancţiuni, astfel că o eventuală îmbogăţire a reclamanţilor are justă cauză în sensul legii, având loc în temeiul unui act juridic.
Totodată reclamanţii nu îşi pot întemeia acţiunea nici pe răspunderea civilă delictuală, întrucât pe de-o parte între părţi există un contract, astfel că temeiul corect ar fi răspunderea civilă contractuală, iar pe de altă parte, într-o atare situaţie, condiţia pentru promovarea şi admiterea unei astfel de acţiuni o constituie fapta ilicită a îmbogăţitului, reaua sa credinţă; or, în Dosarul nr. 8503/211/2006 s-a reţinut în mod irevocabil şi cu putere de lucru judecat buna lor credinţă pe parcursul întregii derulări a raporturilor juridice dintre părţi, generate de contractul civil încheiat la 15 mai 1999.
Pârâţii au remarcat faptul că reclamanţii nu se pot hotărî care este temeiul de drept al acţiunii promovate, în drept întemeindu-şi cererea doar pe dispoziţiile art. 992 şi următoarele C. civ., care reglementează plata nedatorată.
Au susţinut că şi pe acestei temei de drept acţiunea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, întrucât aceasta este definită ca fiind un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. Astfel, nu este îndeplinită condiţia existenţei plăţii, întrucât plata făcută trebuie să constea în remiterea unei sume de bani sau a unui bun individual determinat, iar atunci când plata are ca obiect executarea unei prestaţii de a face, cum este cazul de faţă, izvorul obligaţiei de restituire poate fi doar îmbogăţirea fără justă cauză, principiu care, au arătat deja, nu se poate aplica în cauză. Nu este îndeplinită nici condiţia ca datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, întrucât în cauză reclamanţii s-au obligat prin contract la plata preţului prin executarea de lucrări. Nu este îndeplinită nici condiţia ca plata să fie făcută din eroare, această condiţie fiind absolut necesară pentru admisibilitatea acţiunii în repetiţiune, deoarece eroarea are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza prestaţiei executate; or, în speţă, cauza prestaţiilor reclamanţilor a fost contractul civil încheiat la 10 mai 1999, neputându-se vorbi de eroare în prezenţa unui act juridic încheiat între părţi.
În şedinţa publică din 03 februarie 2011 pârâţii au arătat că nu mai susţin excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului I.C.
Prin completarea de acţiune depusă la dosar la 06 septembrie 2012, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor şi la plata contravalorii bunurilor mobile existente la mansarda imobilului în litigiu. în şedinţa publică din 06 septembrie 2012 reclamanţii au precizat că valoarea bunurilor menţionate este de 5.900 lei.
La 07 noiembrie 2013, reclamanţii au depus la dosar o nouă completare de acţiune, prin care au solicitat să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 67.444 lei, reprezentând cuantumul valorii lucrărilor de reabilitare efectuate de ei la apartamentul nr. 1, situat la parterul imobilului în litigiu, aflat în proprietatea pârâţilor.
În şedinţa publică din 06 februarie 2014, instanţa a admis excepţia nelegalei timbrării a completării de acţiune din 07 noiembrie 2013.
Prin sentinţa civilă nr. 94/2014 din 27 februarie 2014, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea, l-a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor suma de 265.395 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca, dispus instituirea unui drept de retenţie în favoarea reclamanţilor asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, mansardă, până la data achitării de către pârâţi a sumei de 265.395 lei. A respins capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5.900 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile. A anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 67.444 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de reabilitare la apartamentul situat la parterul imobilului situat în Cluj-Napoca. l-a obligat pe pârâţi la cheltuieli de judecată în sumă de 11.269,95 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul încheiat la 10 mai 1999 pârâţii I.C. şi I.A. s-au obligat să înstrăineze reclamanţilor C.I., C.E.T. şi C.S. podul construcţiei existente, situată în Cluj-Napoca, definit ca nivel separat, în scopul construirii deasupra parterului existent a unei locuinţe tip mansardă, cu intrare separată, precum şi Vi din terenul ocupat de construcţia existentă şi grădiniţa dintre casă şi strada Argeş.
Conform art. 10 din contract, preţul acestei tranzacţii îl constituie contravaloarea lucrărilor cuprinse în anexa 1, prevăzute a se executa în folosul pârâţilor.
În art. 22 s-a stabilit că termenul pentru finalizarea lucrărilor cuprinse în anexa 1 şi pentru mansardare este de 18 luni de la data încheierii contractului.
Potrivit art. 25, părţile au stabilit că, „în situaţia în care cumpărătorul întrerupe definitiv lucrările din cauze ce nu îi sunt imputabile vânzătorului, cumpărătorul nu are nici un drept de despăgubire de la vânzător pentru lucrările de proiectare şi execuţie executare la imobilul din Cluj-Napoca".
Prin actul adiţional încheiat la 04 aprilie 2001, termenul pentru finalizarea lucrărilor a fost prelungit până la 31 iulie 2001, plus un termen de graţie de 30 de zile.
Prin acelaşi act adiţional, părţile au convenit ca art. 25 din contract să fie interpretat „în sensul renunţării de către cumpărători la beneficiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză în raporturile din prezentul contract cu vânzătorul".
Prin sentinţa civilă nr. 2727/2010, pronunţată în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului I.C., s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei I.A.
S-a respins cererea reclamantului I.C. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect rezoluţiune ca fiind prescris dreptul la acţiune.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
S-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta I.A.
S-a dispus evacuarea pârâţilor C.l., C.E.T. şi C.S. din imobilul situat în Cluj - Napoca, jud. Cluj.
Tribunalul a citat considerentele sentinţei la care s-a făcut referire şi a constatat că prin Decizia civilă nr. 1099/R/2010 a Tribunalului Cluj au fost respinse recursurile declarate de reclamanta I.A. şi de pârâţii C.I., C.I., C.E.T., C.S. împotriva sentinţei menţionate.
Prin acţiunea din prezentul dosar, reclamanţii C.l., C.E.T., C.S. au solicitat obligarea pârâţilor I.A. şi I.C. să le achite contravaloarea lucrărilor efectuate la mansarda imobilului situat în Cluj-Napoca. Reclamanţii au invocat îmbogăţirea fără justă cauză, răspunderea civilă delictuală, precum şi dispoziţiile art. 992 şi următoarele C. civ.
Instanţa a considerat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în vigoare la data formulării acţiunii, în condiţiile în care reclamanţii nu au invocat nici o faptă ilicită a pârâţilor care să le fi cauzat un prejudiciu.
A apreciat, de asemenea, că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 992 C. civ. privind plata nedatorată, întrucât nu se susţine efectuarea unei plăţi la care reclamanţii nu erau obligaţi.
în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa a reţinut că, deşi nu există nici o dispoziţie legală care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză (dispoziţiile art. 1345-1348 N.C.C. nefiind incidente raportat la data introducerii acţiunii), pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii, în doctrină şi jurisprudenţă s-a stabilit că, dacă patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, cel care şi-a mărit patrimoniul este obligat să restituie, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul.
A apreciat că, pentru intentarea acţiunii în restituire, este necesar să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, adică ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice, iar cel care şi-a micşorat patrimoniul să nu aibă la dispoziţie un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, subliniind şi că obligaţia de restituire are o dublă limită: pârâtul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura creşterii patrimoniului său, iar reclamantul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său.
În speţă, instanţa a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să invoce principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece au efectuat lucrări de construire la imobilul aflat în proprietatea pârâţilor şi în temeiul hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus nu mai pot solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei rezultate, fiind evident că patrimoniul pârâţilor s-a mărit pe seama patrimoniului reclamanţilor, ambele fenomene fiind efectul unei cauze unice.
Instanţa a mai observat că reclamanţii nu au la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate, atât timp cât nu există nici o clauză contractuală în temeiul căreia pârâţii să se fi obligat în acest sens, astfel încât nu se poate invoca răspunderea contractuală, iar dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu sunt incidente în cauză, aşa cum s-a arătat.
Prima instanţă a apreciat şi că reclamanţii nu pot pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului lor, astfel încât pârâţii pot fi obligaţi doar la valoarea lucrărilor de construire şi mansardare efectuate de reclamanţi la imobilul în litigiu, raportat la momentul efectuării acestor lucrări, reţinând în plus că este îndeplinită şi condiţia inexistenţei unui temei juridic pentru mărirea patrimoniului pârâţilor pe seama patrimoniului reclamanţilor.
În ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 25 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional încheiat la 04 aprilie 2001, instanţa a constatat că prin această clauză, în forma iniţială, părţile au convenit că reclamanţii nu au dreptul să solicite despăgubiri doar dacă întrerup definitiv lucrările, însă în considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate s-a reţinut că reclamanţii au efectuat lucrările la care s-au obligat necorespunzător, nu că au întrerupt aceste lucrări.
În ceea ce priveşte modificarea prin actul adiţional, tribunalul a constatat că este adevărat că reclamanţii au renunţat la beneficiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, însă, fiind vorba despre o modificare a art. 25, a apreciat că această renunţare are în vedere doar situaţia în care reclamanţii ar fi întrerupt lucrările, nu şi în cazul efectuării necorespunzătoare a lucrărilor.
Faţă de expertizele efectuate în cauză, instanţa a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite obligarea pârâţilor să le achite suma de 265.395 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate.
De asemenea, instanţa a constatat că, deşi prin hotărârile judecătoreşti menţionate s-a dispus evacuarea reclamanţilor din imobil, la dosar nu există nici o probă din care să rezulte că aceştia l-au predat pârâţilor, caz în care a considerat că reclamanţii au dreptul să reţină bunul până la data achitării de către pârâţi a sumei datorate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata sumei de 5.900 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile, instanţa l-a considerat neîntemeiat, reclamanţii având posibilitatea să preia aceste bunuri sau să solicite predarea lor de către pârâţi.
Prin Decizia civilă nr. 692/A din 5 septembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii de primă instanţă. A respins cererea de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut în esenţă următoarele:
Apelanţii au arătat că instanţa de fond, pe mai multe pagini, a copiat considerentele şi dispozitivul sentinţei care s-a pronunţat în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, ca apoi doar pe două pagini să analizeze acţiunea reclamanţilor.
Curtea a reţinut că acest motiv de apel este nefondat, pentru că în circumstanţele particulare ale cauzei o astfel de expunere era necesară cât timp sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi decizia din recurs au dezlegat aspecte hotărâtoare privind prezenta pricină, iar indicarea punctuală a acestora era indicată pentru a lămuri situaţia din prezenta cauză.
A reţinut apoi faptul că, deşi anumite referiri la acţiunea reclamanţilor au fost analizate doar pe două pagini, acesta nu este un viciu al hotărârii, cât timp în fapt motivarea propriu-zisă are mai mult de şase pagini, cuprinde susţinerile părţilor, analiza acestora şi argumentele care au dus la admiterea sau respingerea pretenţiilor, astfel cum sunt acestea expuse la art. 261 C. proc. civ.
Instanţa de fond a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale invocate de reclamanţi, respectiv plata nedatorată şi nici răspunderea civilă delictuală, aceasta nefiind o critică din partea apelanţilor, care arată apoi că în mod cu totul nelegal a reţinut că este incident în cauză principiul îmbogăţirii fără justă cauză, reclamanţii nemaiavând la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru recuperarea contravalorii lucrărilor efectuate. Susţin apelanţii că instanţa a reţinut că, întrucât cererea reclamanţilor nu e corect întemeiată în drept, a trebuit să găsească o cale pentru a-i mulţumi pe aceştia, în dauna apelanţilor, deşi familia C. a fost găsită în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca de rea-credinţă şi în culpă contractuală, fapt care a provocat prejudicierea gravă a apelanţilor.
Curtea reţine că acest motiv de apel este nefondat, deoarece chiar apelanţii arată că în motivarea acţiunii reclamanţii au invocat şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, iar acest aspect se poate constata de fapt din simpla lecturarea a acţiunii, unde au fost indicate mai multe temeiuri de drept, printre care şi îmbogăţirea fără justă cauză. Prin urmare, reţine curtea de apel, nu a fost vorba despre o cale pentru a-i mulţumi pe reclamanţi în dauna apelanţilor, ci a fost vorba doar de încadrarea în drept a acţiunii şi de analiza dacă o astfel de acţiune, după încadrarea în drept, este întemeiată.
A reţinut instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, că în ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, deşi nu există nici o dispoziţie legale care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză (dispoziţiile art. 1345-1348 N.C.C. nefiind incidente raportat la data introducerii acţiunii), pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii, în doctrină şi jurisprudenţă s-a stabilit că dacă patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, cel care şi-a mărit patrimoniul este obligat să restituie, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul; prin urmare, temeiul de drept există, chiar dacă a fost extras pornind de la textele speciale care fac aplicarea acestui principiu în diferite domenii şi, chiar dacă acesta este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, nu a fost contestat până la apariţie textelor care consacră şi legal acest principiu în prezent: art. 1345-1348 N.C.C.
în ce priveşte faptul că în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca familia C. a fost găsită de rea-credinţă şi în culpă contractuală, fapt care a provocat prejudicierea gravă a apelanţilor, curtea a constatat că prima instanţă a reţinut din sentinţa pronunţată în acel dosar doar că „Din acelaşi motiv a fost înlăturată şi susţinerea pârâţilor referitoare la pretinsa rea credinţă a reclamantei întemeiată pe aceea că a invocat nerespectarea obligaţiilor de către pârâţi numai după o perioadă îndelungată de timp", iar în ce priveşte culpa contractuală se reţine că instanţa a apreciat că pârâţii nu şi-au îndeplinit integral obligaţiile prevăzute în anexa 1 la contractul încheiat la data de 10 mai 1999, astfel că a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională prin care pârâţii au solicitat dobândirea acestui drept de proprietate şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobil.
A subliniat instanţa de apel că în aceste limite au fost analizate reaua-credinţă şi culpa contractuală, însă în prezenta cauză se analizează dacă o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză este întemeiată.
Cât priveşte pretinsa interpretare eronată a prevederilor art. 25 din contractul încheiat de părţi, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional din data de 04 aprilie 2001, precum şi hotărârile irevocabile, intrate în autoritate de lucru judecat, pronunţate în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a reţinut, atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de recurs că reclamanţii din acest dosar au fost în culpă şi de rea-credinţă în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor ce le reveneau în temeiul contractului civil încheiat la 10 mai 1999 şi că apelanţii au dat întotdeauna dovadă de bună-credinţă şi de indulgenţă în ceea ce-i priveşte pe aceştia, curtea a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, deoarece instanţa de fond a reţinut corect că prin această clauză, în forma iniţială, părţile au convenit că reclamanţii nu au dreptul să solicite despăgubiri doar dacă întrerup definitiv lucrările, însă în considerentele hotărârilor judecătoreşti menţionate s-a reţinut că reclamanţii au efectuat lucrările la care s-au obligat necorespunzător, nu că au întrerupt aceste lucrări. Acest aspect, al neîntreruperii lucrării a intrat în puterea lucrului judecat, curtea reţinând că executarea necorespunzătoare, calitativă sau prin omisiunea unor lucrări nu echivalează în intenţia părţilor cu întreruperea lucrărilor, că întreruperea înseamnă oprirea lucrărilor, nu executarea acestora defectuoasă şi omiterea unor lucrări şi că din modul de redactare a contractului, care prevede doar ca excepţie acordarea de despăgubiri numai pentru întreruperea lucrărilor, rezultă că aceasta este o excepţie, de strictă aplicare şi nu poate fi extinsă şi la alte cazuri, cum ar fi cel de efectuare necorespunzătoare a lucrărilor.
În ce priveşte culpa contractuală şi reaua credinţă, instanţa de prim control judiciar a reiterat limitele în care aceste aspecte au fost reţinute prin hotărârile intrate în puterea lucrului judecat, ca şi condiţiile pentru existenţa u îmbogăţirii fără justă cauză: să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, adică ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice, iar cel care şi-a micşorat patrimoniul să nu aibă la dispoziţie un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite.
Sub acelaşi aspect, s-a reţinut şi că faptul că prin cele două hotărâri pronunţate în Dosarul nr. 8503/211/2006 instanţele au stabilit tocmai că familia C. nu a realizat toate lucrările la care s-au obligat, iar cele executate au fost parţial executate şi în mod necorespunzător, este un motiv pentru care a fost respinsă cererea reconvenţională prin care aceştia au solicitat dobândirea dreptului de proprietate asupra mansardei şi au dispus evacuarea lor din imobil, întrucât nu deţin un titlu locativ valabil asupra mansardei, însă acelaşi aspect nu poate duce şi la respingerea acţiunii de îmbogăţire fără justă cauză, dacă din analiza stării de fapt se conturează că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acesteia.
Interpretarea dată cu privire la neîntreruperea lucrărilor a fost găsită de curte ca fiind valabilă şi cu privire la susţinerea apelanţilor în ce priveşte semnificaţia dată notificării din data de 25 octombrie 2010, transmisă prin B.E.J., Ş.A., instanţa conchizând că, atâta timp cât nu se poate reţine întreruperea lucrărilor, art. 25 din contract nu este incident.
A apreciat că, în condiţiile constatate de instanţa de fond, este posibilă instituirea unui drept de retenţie, reclamanţii având calitatea de creditor, iar creanţa retentorului fiind certă, lichidă şi exigibilă, chiar dacă este constată prin chiar hotărârea prin care se dispune şi retentia; cât priveşte posesia bunului, care să aparţină creditorului, curtea a reţinut că aceasta exista la data introducerii acţiunii - 30 septembrie 2010, reclamanţii fiind evacuaţi doar la 15 iunie 2011, însă acest aspect nu a fost invocat de către apelanţi nici în faţa instanţei de fond nici în faţa instanţei de apel, iar curtea nu l-a luat în analiză, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor.
Referitor la susţinerea apelanţilor că, prin împrejurarea că reclamanţii au solicitat instituirea unui drept de retenţie, au recunoscut practic că mansarda le aparţine, instanţa de apel a apreciat că acest aspect nu a fost contestat de către reclamanţi, iar aspectul privind proprietatea asupra mansardei în favoarea apelanţilor a fost reţinut cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2727/2010.
În ce priveşte incidenţa art. 25 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţionali, curtea de apel a apreciat că nici acest motiv de apel nu este fondat, deoarece reclamanţii au renunţat la beneficiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, însă doar pentru ipoteza prevăzută de art. 25, anume în cazul întreruperii lucrărilor, pentru că este vorba doar despre o modificare a art. 25, iar modificarea poate privi doar ipoteza expres prevăzută în textul modificat şi a considerat că o renunţare la alte cazuri de îmbogăţire fără justă cauză trebuie să fie prevăzută expres, ca şi orice altă renunţare la drepturi, însă o atare prevedere nu există. Prin urmare renunţarea a avut în vedere doar situaţia în care reclamanţii ar fi întrerupt lucrările, nu şi în cazul efectuării necorespunzătoare a lucrărilor, instanţa de prim control judiciar considerând că nu se poate extinde aplicabilitatea renunţării la beneficiu în raport de toate situaţiile generate de desfăşurarea contractului şi nu doar la cele legate de întreruperea lucrărilor, întrucât art. 25 se referă doar la această ipoteză, iar în actul adiţional nu se face o astfel de referire la toate ipotezele, ci doar la cea prevăzută de art. 25.
În ce priveşte critica formulată de apelanţi în raport de prevederile art. 29 din contract, curtea de apel a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, pentru că este real că reclamanţii, aşa cum s-a reţinut în Dosarul nr. 8503/211/2006, nu au la îndemână o acţiune pe temei contractual, dar aceasta constă în însăşi condiţia de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, anume ca partea să nu aibă la îndemână nici o altă acţiune, în afară, desigur, de cea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
A reţinut că este de domeniul evidenţei că apelanţii nu au avut în vedere posibilitatea ca intimaţii să efectueze lucrări de foarte slabă calitate, însă referirea cu privire la neacordarea despăgubirilor a fost menţionată în contract doar pentru ipoteza întreruperii lucrărilor, nu şi pentru efectuarea lor necorespunzător din punct de vedere calitativ şi că, dacă părţile ar fi vrut să insereze şi o astfel de ipoteză, aveau posibilitatea să o facă, după cum de altfel au procedat pentru cazul întreruperii lucrărilor; în această logică, a apreciat instanţa de apel, neacordarea despăgubirilor fiind o excepţie, rămâne să fie aplicată doar pentru ipoteza prevăzută expres de părţi, anume pentru întreruperea lucrărilor iar nu şi pentru executarea necorespunzătoare.
Faţă de cele expuse în precedent, curtea de apel a constatat că nu se poate reţine că instanţa de fond nu a analizat şi nu a înlăturat motivat decât apărările apelanţilor cu privire la faptul că reclamanţii au renunţat la acest beneficiu, fără să înlăture motivat faptul că ei au invocat că nu sunt îndeplinite condiţiile juridice ale acţiunii în restituire, respectiv aceea că îmbogăţirea şi însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice.
Prima instanţă a arătat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să invoce principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece au efectuat lucrări de construire la imobilul aflat în proprietatea pârâţilor şi, în temeiul hotărârilor judecătoreşti menţionate mai sus, nu mai pot solicita transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei rezultate, fiind evident că patrimoniul pârâţilor s-a mărit pe seama patrimoniului reclamanţilor, ambele fenomene fiind efectul unei cauze unice.
Prin urmare acest aspect invocat de apelanţi ca fiind nemotivat de prima instanţă nu a putut fi reţinut.
Curtea de apel a subliniat faptul că condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză nu se referă decât la ipoteza ca partea care invocă îmbogăţirea fără justă cauză a celeilalte părţi să nu aibă la îndemână nici o altă acţiune, deci nici cea în temeiul răspunderii civile contractuale, că îmbogăţirea fără justă cauză are la bază un fapt juridic licit, însă condiţia culpei nu este cerută, pentru cele arătate mai sus, mai ales că în cauză răspunderea delictuală a fost respinsă, iar cea contractuală a fost exclusă în Dosarul nr. 8503/211/2006.
Faptul că reclamanţii nu au respectat dispoziţiilor contractuale a dus la respingerea acţiunii prin care ei au cerut valorificarea contractului în favoarea lor pentru dobândirea dreptului de proprietate, însă, în opinia instanţei de apel, nu duce automat la respingerea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.
Privitor la incidenţa dispoziţiilor art. 494 C. civ., s-a reţinut că aceasta nici nu a fost analizată, însă se poate stabili ca şi condiţie de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, anume dacă reclamanţii aveau la îndemână o altă acţiune decât cea în îmbogăţire fără justă cauză; o acţiune în care să se invoce ipoteza art. 494 C. civ. se putea face de către reclamanţi doar dacă nu ar fi avut încheiat contractul, or în acest caz ei puteau să solicite doar aplicarea contractului.
Toate celelalte critici invocate prin prisma art. 494 C. civ. - cum sunt, exemplificativ, cele privind creanţa, că afectată de modalităţi, naşterea dreptului de proprietate al proprietarului terenului, exigibil numai la data realizării condiţiei, dreptul de creanţă al constructorului supus prescripţiei extinctive - au fost apreciate ca nefondate, grefate fiind pe o ipoteză care nu este aplicabilă în cauză.
În ce priveşte dreptul de retenţie, s-a apreciat că acesta derivă nu doar din aplicarea art. 494 C. civ., ci, aşa cum a reţinut instanţa de fond, în condiţiile în care reclamanţii trebuiau să predea imobilul, iar pârâţii urmau că fie obligaţi să le achite contravaloarea lucrărilor efectuate la acesta, reclamanţii au dreptul să reţină bunul până la data achitării de către pârâţi a sumei datorate.
A reiterat instanţa de prim control judiciar că apelanţii consideră că instanţa nu a fost învestită cu o astfel de acţiune şi că a acordat reclamanţilor mai mult decât au cerut, încălcând principiul disponibilităţii, în virtutea căruia instanţa trebuie să judece în limitele cadrului procesual cu care a fost investită şi a apreciat că acest motiv de apel este nefondat, cât timp o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 494 C. civ. exclude incidenţa acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, iar reclamanţii nici nu au invocat dispoziţiile art. 494 C. civ.
S-a mai apreciat că, în aceste condiţii, cât timp reclamanţii au invocat, printre altele, îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţa s-a pronunţat asupra acesteia şi a acordat pretenţii reclamanţilor pe acest temei, nu se poate susţine că s-a acordat de către instanţă reclamanţilor mai mult decât s-a cerut şi nici că s-a încălcat principiul disponibilităţii.
Cât priveşte critica întemeiată pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, curtea de apel a reţinut că aceasta este nefondată, deoarece acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză se naşte la momentul la care partea rămâne fără orice altă acţiune, pentru că altfel acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză este respinsă deoarece partea are la îndemână acea acţiune.
În speţă reclamanţii au încercat să îşi valorifice dreptul în cadrul Dosarului nr. 8503/211/2006, însă doar la respingerea irevocabilă a acţiunii lor reconvenţionale în acel dosar, prin Decizia nr. 1099 din 22 septembrie 2010, li s-a născut dreptul la acţiune în îmbogăţire fără justă cauză; dreptul de retenţie fiind accesoriu, are aceeaşi soartă, în ce priveşte prescripţia, ca şi cea a dreptului principal.
Instanţa de apel a apreciat că se poate discuta şi dacă posesia bunului cu privire la care se pretinde ulterior îmbogăţirea fără justă cauză poate duce la întreruperea prescripţiei şi a remarcat faptul că, atâta timp cât partea are posesia bunului, iar cealaltă parte nu îl reclamă, rezultă că interesul nu este actual, deci nu există nici acţiune dacă nu există interes; în cauză posesia a fost pierdută abia la 15 iunie 2011, deci până la acel moment partea nu avea un interes, iar prescripţia nu începea să curgă.
Cu privire la acest motiv de apel referitor la prescripţia dreptului la acţiune, curtea a subliniat faptul că reclamanţii au solicitat respingerea acestei excepţii întrucât nu a fost invocată în apărările pe care pârâţii le-au făcut în faţa primei instanţe, solicitând a se face aplicarea art. 136 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 115 şi la art. 132 C. proc. civ.
Această susţinere a intimaţilor nu a fost primită, deoarece procesul a început sub imperiul Decretului nr. 167/1958, care prevede la art. 18 obligaţia instanţei judecătoreşti ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris, instanţa de apel reţinând că acest text legal a fost abrogat doar la 01 octombrie 2011, prin art. 230 din Legea nr. 71/2011, iar prin art. 3 din acelaşi act normativ se prevede că „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.", prin urmare, drepturile reclamanţilor şi acţiunea ce le însoţeşte sunt supuse legii în vigoare la data la care s-au născut, anume 22 septembrie 2010.
Critica apelanţilor referitoare la faptul că instanţa nu Ie-a acordat posibilitatea să îşi manifeste opţiunea între a achita preţul materialelor şi al muncii sau sporul de valoare, în condiţiile în care dreptul de a opta pentru plata despăgubirii celei mai mici este acordat în mod expres de către legiuitor, în cuprinsul art. 494 alin. (3) C. civ., a fost apreciată ca nefondată, deoarece instanţa fost învestită cu o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză, nu cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 494 C. civ., astfel că nu exista nici o obligaţie de a acorda posibilitatea de opţiune pe un text legal cu privire la care instanţa nu a fost învestită; prin urmare, instanţa de apel a constatat că nici expertiza tehnică de evaluare nu trebuia să aibă obiectivele stabilite prin prisma dispoziţiilor art. 494 C. civ.
Referitor la motivul de nelegalitate al hotărârii dat de faptul că nu s-a răspuns la obiecţiunile privind stadiul de degradare avansată a mansardei şi riscul iminent de prăbuşire, instanţa de apel l-a găsit ca nefondat, deoarece experţii au stabilit valoarea lucrărilor efectuate, acesta fiind petitul acţiunii, iar instanţa trebuie să stabilească probaţiunea potrivit petitelor formulate. Sub acest aspect, s-a reţinut că faptul că pârâţii afirmă că mansarda este în stare de degradare, ca şi restul imobilului, din cauza lucrărilor efectuate de reclamanţi şi că sunt nemulţumiţi de aceasta, le dă un eventual drept la acţiune, însă este fără sens stabilirea unei stări de fapt în acest sens, cu probaţiunea aferentă, cât timp instanţa nu a fost învestită cu un petit referitor la aceasta.
În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., cât şi al art. 282 şi următoarele C. proc. civ., curtea a respins ca nefondat apelul declarat.
În temeiul prevederilor art. 274 raportat la art. 150 şi la art. 167 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece, deşi prin întâmpinare reclamanţii-intimaţi au solicitat obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată, acestea sunt cereri accesorii, iar dovedirea lor trebuia să se facă până la închiderea dezbaterilor, însă chitanţa prin care se face această dovadă s-a depus după închiderea dezbaterilor, motiv pentru care nu a fost luată în considerare ca probă referitoare la cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs motivat pârâţii, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 3 noiembrie 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
În motivarea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitându-se în principal modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă ori ca prescrisă, iar în subsidiar casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare în vederea suplimentării probatoriului.
Recurenţii-pârâţi au susţinut că hotărârea este nelegală, întrucât încalcă principiul disponibilităţii, care cuprinde dreptul părţilor de a determina limitele acţiunii sau pe cele ale apărării, principiul legalităţii, principiul dreptului la un proces echitabil şi pe acela al dreptului la apărare.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, recurenţii-pârâţi au arătat că, în motivarea acţiunii, intimaţii-reclamanţi au invocat principiul echităţii, principiul ocrotirii bunei-credinţe, principiul îmbogăţirii fără justă cauză, iar în subsidiar, pentru situaţia în care instanţa va reţine reaua-credinţă a părţilor adverse, au invocat răspunderea civilă delictuală, arătând şi că singurul temei juridic invocat au fost prevederile art. 992 C. civ. referitoare la plata nedatorată.
Au susţinut recurenţii-pârâţi că instanţele de fond au reţinut în mod corect că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi nici cele privind plata nedatorată, însă în mod nelegal au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, fiind vorba sub acest aspect de greşita aplicare a legii.
În argumentarea acestei critici, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţele de fond au greşit atunci când au apreciat că nu au relevanţă sub aspectul admisibilităţii acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză următoarele aspecte: că între părţi a fost semnat un contract; că intimaţii-reclamanţi au fost singurii în culpă pentru imposibilitatea valorificării contractului, fiind găsiţi în culpă şi de rea-credinţă în Dosarul nr. 8503/211/2006 al Judecătoriei Cluj-Napoca; că acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză are caracter subsidiar, însărăcitul putând recurge la acest tip de acţiune numai atunci când nu are şi nu a avut o altă cale de drept pentru valorificarea dreptului său la reparaţie.
Recurenţii-pârâţi au făcut inventarul condiţiilor materiale şi juridice de admisibilitate a acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, au evocat prevederile art. 29 din contractul încheiat între părţi şi au susţinut că însărăcitul trebuie să nu fie în culpă şi să săvârşească un fapt juridic licit, în caz contrar ilicitul contractual fiind în contradicţie cu faptul juridic licit, excluzându-l pe acesta din urmă.
În această logică, recurenţii-pârâţi au susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din actul adiţional, intimaţii-reclamanţi aveau la îndemână, pentru recuperarea investiţiei contractuale, acţiunea întemeiată pe contract, care exclude calea promovării unei actio de in rem verso.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenţii-pârâţi au criticat decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, susţinând în esenţă că acesta este momentul la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască atât însărăcirea fără justă cauză, cât şi pe îmbogăţit.
Cu privire la fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au susţinut în esenţă că s-a aplicat greşit instituţia îmbogăţirii fără justă cauză în raport de cadrul juridic incert stabilit, de obiectivele încuviinţate de instanţa de fond pentru expertiză şi de faptul că instanţa de apel, încălcându-le dreptul la apărare, Ie-a respins în apel proba cu expertiză.
Subsumat acestei critici, recurenţii-pârâţi au susţinut în esenţă că a fost încălcată dispoziţia care permite acţiunea în restituire numai până la limita îmbogăţirii, respectiv a însărăcirii, întrucât au fost obligaţi la plata unei sume superioare acestei duble limitări.
În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-pârâţi au criticat şi soluţia asupra cererii privind instituirea unui drept de retenţie, cerere pe care au apreciat-o inadmisibilă câtă vreme nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de lege, dar şi lipsită de interes, interesul fiind o condiţie care trebuie îndeplinită pe tot parcursul procesului şi care în speţă nu se regăseşte, câtă vreme intimaţii-reclamanţi au pierdut posesia bunului până la pronunţarea soluţiei de fond.
Subsumat aceleiaşi critici, recurenţii-pârâţi au arătat şi că instanţa de apel a greşit atunci când a achiesat la modul eronat în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 25 din contractul părţilor, modificat prin actul adiţional din 4 aprilie 2011, ca şi atunci când a ignorat dispoziţiile art. 29 din contract şi ale art. 33 şi 35 din actul adiţional la acesta.
După evocare acestor prevederi contractuale şi a modificărilor care li s-au adus, recurenţii-pârâţi au arătat că ambele instanţe au aplicat greşit regulile de interpretare a clauzelor contractuale pentru determinarea voinţei reale a părţilor, prevăzute de art. 977 C. civ., cu consecinţa ignorării clauzei modificatoare a art. 25 din contract şi a raţiunii sancţionatoare a acestei modificări, impusă de încălcarea în mod repetat de către intimaţii-reclamanţi a obligaţiilor contractate.
În această ordine de idei, recurenţii-pârâţi au susţinut că şi în situaţia în care s-ar achiesa la interpretarea propusă de cele două instanţe, întreruperea lucrărilor rezultă fără putinţă de tăgadă din notificarea din 25 octombrie 2010, în care intimaţii-reclamanţi recunosc că lucrările au fost oprite.
Au fost criticate considerentele în care instanţa de apel a considerat că, în lipsa întemeierii în drept a acţiunii pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa poate să complinească această omisiune
În fine, în cadrul aceleiaşi critici care vizează soluţia pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au susţinut că referirea pe care au făcut-o la instituţia accesiunii imobiliare în apel a apărut ca o necesitate de răspuns la considerentele primei instanţe, în care s-a sugerat ideea accesiunii imobiliare.
Recursul a fost întemeiat în drept şi pe dispoziţiile ari. 274 şi ale art. 299 şi următoarele C. proc. civ.
La 26 ianuarie 2015, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care, raportat la temeiurile juridice invocate de părţile adverse, de conţinutul conferit acestora de textele legale şi de dezvoltarea motivelor de recurs, au susţinut că nici unul din motivele de recurs nu îşi regăseşte incidenţa în speţă.
Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind întemeiat şi îl va admite în limitele şi pentru considerentele ce succed:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte subliniază faptul că recurenţii-pârâţi au invocat in terminis dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., dar nu şi-au organizat dezvoltarea criticilor strict în jurul acestor motive, preferând o expunere compatibilă mai degrabă cu etapele devolutive ale procesului, în funcţie de excepţiile apreciate ca întemeiate şi în subsidiar de fondul litigiului.
În acest context, legal învestită de recurenţii-pârâţi cu cele două motive de recurs, la care se fac trimiteri în corpul recursului, instanţa supremă le va examina în ordinea propusă de parte, respectiv analiza prioritară a excepţiilor şi, dacă acestea vor fi găsite neîntemeiate, analiza fondului prin prisma motivelor de recurs invocate. în acest scop, vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 C. proc. civ., întrucât oricare din cele două excepţii, dacă ar fi găsită întemeiată, ar face de prisos cercetarea fondului.
În aceeaşi ordine de idei, subliniază instanţa supremă şi faptul că prioritară în analiză va fi cercetarea motivelor de recurs care privesc excepţia inadmisibilităţii, pentru că aceasta reprezintă un adevărat fine de neprimire a lui actio de in rem verso, care prevalează în concursul cu excepţia de fond a prescripţiei dreptului material la acţiune, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. referitoare la modalitate de soluţionare a excepţiei inadmisibilitătii acţiunii sunt întemeiate.
Înalta Curte constată că recursul se construieşte pe o inconsecvenţă a logicii, care are drept consecinţă o structură argumentativă deficitară, câtă vreme excepţia de inadmisibilitate a acţiunii este tratată distinct în debutul motivelor de recurs în secţiunea „A. I. Excepţia inadmisibilitătii", dar şi spre finalul recursului, în cadrul argumentelor vizând fondul cauzei, în subsecţiunea B. III. i.
Examinând, însă, sistemic criticile dezvoltate de recurenţii-pârâţi, cu ignorarea topicii propuse de titularii căii de atac, Înalta Curte trage concluzia că inadmisibilitatea este invocată în realitate în raport de două serii de argumente: pe de o parte argumentele clasice, ţinând de condiţiile juridice şi materiale de admisibilitate a lui actio de in rem verso, astfel cum au fost acestea consacrate doctrinar şi jurisprudenţial; pe de altă parte argumente care ţin de specificul raporturilor contractuale dintre părţi, în structura cărora părţile au convenit să reglementeze răspunderea contractuală prin stipularea unei clauze atipice, respectiv prin anihilarea dreptului cocontractantului aflat în culpă de a se dezdăuna pe calea lui actio de in rem verso.
Retine Înalta Curte că instanţele anterioare au luat în analiză şi au tratat distinct în mod judicios, deşi nu au pus-o în evidenţă cu acurateţea cuvenită din punct de vedere juridic, problema inadmisibilitătii acţiunii în restituire din această dublă perspectivă, ambele instanţe apreciind că finele de neprimire stipulat de părţi în art. 25 din contractul părţilor, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional, nu este eficient câtă vreme nu se poate vorbi în cauză despre o încetare a lucrărilor.
Apreciază Înalta Curte că primează în analiză finele de neprimire stipulat convenţional de părţi, întrucât obiect al oricărei cercetări judecătoreşti îl constituie nu raporturi juridice teoretice, ipotetice, ci raporturile juridice concrete în care se află părţile, cu ceea ce au acestea specific. în acest context, finele de neprimire întemeiat pe neîndeplinirea condiţiilor materiale şi juridice ale acţiunii în restituire bazate pe îmbogăţirea fără just temei va fi luat în analiză în plan secund şi numai în condiţiile în care instanţa supremă va confirma soluţia instanţei de apel pe problema de drept a inadmisibilitătii instituite convenţional.
Cercetând cadrul contractual în care se află părţile, instanţa supremă constată că prin art. 25 din contract, în forma iniţială, părţile au stipulat că, în situaţia în care cumpărătorul întrerupe definitiv lucrările din cauze ce nu sunt imputabile vânzătorului, cumpărătorul nu are nici un drept de despăgubire de la vânzător pentru lucrările de proiectare şi execuţie efectuate la imobil.
Acest articol a fost modificat prin actul adiţional din 4 aprilie 2001, în care s-a prevăzut ca art. 25 din contract să fie interpretat în sensul renunţării de către cumpărător la beneficiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză în raporturile din contract.
Această clauză relativ atipică este apreciată de instanţa supremă ca încadrându-se în categoria clauzelor de agravare a răspunderii contractuale, clauza fiind pe deplin operantă câtă vreme nu este denunţată de intimaţii-reclamanţi (care nu au cerut a se constata existenţa în privinţa ei a vreunui motiv de nulitate) şi câtă vreme priveşte drepturi (patrimoniale) de care aceştia pot dispune.
Revenind la motivele de recurs invocate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte apreciază că se impune a se cerceta prioritar existenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte pentru că recurenţii-pârâţi s-au plâns în mod constant de modul de interpretare a acestui articol, iar pe de altă parte pentru că de modul de interpretare a acestui articol depinde şi aplicarea lui, în acest context motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. fiind corelate.
Apreciază instanţa supremă că interpretarea dată de instanţa de apel, care o confirmă pe cea a primei instanţe, este corectă sub aspectul aprecierii că renunţarea la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, anume precizată prin actul adiţional, are loc în condiţiile stipulate în forma iniţială a articolului, respectiv numai în caz de întrerupere definitivă a lucrărilor din motive neimputabile vânzătorului. Această apreciere este considerată ca fiind corectă în contextul în care prin actul adiţional nu se înlocuieşte art. 25 din contract în întregul lui, ci se lămureşte doar natura dreptului asupra căruia poartă renunţarea.
Dacă sub acest aspect soluţia instanţei de apel nu este susceptibilă de critică, în ceea ce priveşte interpretarea sus¬menţionatului articol în întregul lui este eronată, anume sub aspectul definirii sintagmei „întrerupere definitivă a lucrărilor", mai precis a circumstanţierii acesteia în raport de situaţia de fapt dovedită.
Constată instanţa supremă că o analiză a modului în care instanţa de apel a interpretat această sintagmă nu poate ignora o anumită bază factuală, la care s-au raportat şi părţile şi instanţele anterioare, pentru că, deşi în actul adiţional părţile au definit în art. 35 „abandonarea" lucrărilor, pentru a aprecia dacă există în cauză acest motiv de activare a sancţiunii pierderii dreptului la restituire, trebuie evocată situaţia de fapt concretă care să susţină atât interpretarea, cât şi aplicarea clauzei contractuale invocate.
Pe cale de consecinţă, acestea sunt motivele specifice cauzei pentru care instanţa supremă se consideră în drept să examineze situaţia de fapt evocată, pentru că numai în acest context poate proceda la o analiză efectivă a modului în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat o clauză din contractul părţilor, cu consecinţa stabilirii dreptului de acces al intimaţilor-reclamanţi la acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei.
Sub un prim aspect, instanţa supremă constată că instanţa de apel a denaturat înţelesul considerentelor în care Judecătoria Cluj-Napoca, pronunţând sentinţa civilă nr. 2727 din 26 februarie 2010, a reţinut in terminis că, faţă de procesul verbal încheiat de părţi la 18 iulie 2002, nu s-a făcut dovada că intimaţii-reclamanţi au remediat deficienţele constatate.
A ignorat instanţa de apel şi considerentele aceleiaşi sentinţe în care se reţin concluziile expertizei efectuate, expertiză efectuată în cursul anului 2008 şi în care s-au menţionat lucrări efectuate, lucrări efectuate parţial şi cu deficienţe, ca şi lucrări nerealizate deloc, concluzia care se impune cu forţa evidenţei fiind aceea că la nivelul anului 2009 lucrările contractate nu erau îndeplinite întocmai şi că nu exista un şantier încă în lucru.
În alte cuvinte, interpretarea dată de instanţa de apel cazului de întrerupere definitivă a lucrărilor, prevăzut contractual, nu este în concordanţă cu baza factuală, cu situaţia de fapt atestată de actele dosarului.
În acest context, este de domeniul evidenţei că, înfrângând puterea de lucru judecat a sus-menţionatei sentinţe, instanţa de apel a interpretat greşit art. 25 din convenţia părţilor şi art. 35 din actul adiţional la aceasta sub aspectul constatării că nu este vorba despre o întrerupere definitivă a lucrărilor şi în consecinţă a aplicat greşit dispoziţiile sus-evocate, în cauză fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la art. 969 - 970 C. civ. şi la art. 1200 pct. 4, coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ.
Găsind întemeiat acest motiv de recurs care vizează cazul special de inadmisibilitate, prevăzut contractual, a acţiunii întemeiate pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa supremă apreciază că nu se impune luarea în analiză şi a motivelor vizând condiţiile materiale şi juridice de admisibilitate a tipului clasic de actio de in rem verso.
Tot astfel, câtă vreme admiterea motivelor de recurs deja analizate conduce la o soluţie de respingere a acţiunii în funcţie de excepţia inadmisibilităţii, devine superfluă analiza motivelor de recurs care vizau excepţia de prescripţie şi fondul cauzei, aceste motive de recurs nemaifiind cercetate prin raportare la dispoziţiile art. 316, coroborat cu art. 298 şi cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
În funcţie de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3), raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa supremă va admite recursul declarat şi va modifica în tot decizia atacată. în temeiul art. 295 - 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat şi va schimba în parte sentinţa atacată, în sensul că va respinge ca inadmisibilă acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, atât sub aspectul pretenţiei principale, cât şi sub aspectul cererilor accesorii privind dreptul de retenţie şi cheltuielile de judecată. Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
În temeiul dispoziţiilor art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 274 C. proc. civ., intimaţii-reclamanţi vor fi obligaţi şi la plata cheltuielilor de judecată aferente tuturor fazelor procesuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi I.A. şi I.C. împotriva Deciziei civile nr. 692/A din 05 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Modifică în tot decizia atacată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanţii-pârâţi I.A. şi I.C. împotriva sentinţei civile nr. 94 din data de 27 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că:
Respinge acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, ca inadmisibilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Obligă intimaţii la plata către recurenţi a sumei de 9.001 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 27 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 695/2015. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 709/2015. Civil → |
|---|
