ICCJ. Decizia nr. 740/2015. Civil. Nulitate act juridic. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 740/2015
Dosar nr. 4227/1/2014
Şedinţa publică de la 5 martie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6198 din 18 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale pasive, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC G.G. SRL şi SC U.L.C. IFN SA, fiind obligată pârâta SC G.A. SA să plătească reclamantei SC U.L.C. IFN SA suma de 50.735 euro în echivalent RON reprezentând despăgubiri; au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 12 din Condiţiile Particulare de asigurare şi obligarea pârâtei la plata daunelor- interese în cuantum de 37.901,50 RON.
Prin decizia comercială nr. 123 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti admite apelul formulat de pârâta SC G.A. SA şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
După rejudecare, Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 respinge acţiunea reclamantei SC G.G. SRL şi a reclamantului T.G. ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 358 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii, s-a respins apelul promovat de apelanta SC G.G. SRL împotriva sentinţei civile nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 35467/3/2008 în contradictoriu cu intimata SC G.A. SA; a fost admis apelul promovat de apelantul T.G., schimbată în parte sentinţa nr. 17065 din 15 noiembrie 2012 în sensul admiterii în parte a acţiunii, obligând pârâta SC G.A. SA la plata către reclamantul T.G. a sumei de 50.735 euro cu titlu de indemnizaţie de asigurare, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, obligând intimata pârâtă şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.027,61 RON către apelantul T.G.
Împotriva deciziei din apel formulează recurs apelantul reclamant T.G. şi apelanta pârâtă SC G.A. SA.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin decizia civilă nr. 3646 din 19 noiembrie 2014 a respins ca nefondate recursurile declarate de recurentul T.G. împotriva deciziei civile nr. 358/2013 din 16 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 28 mai 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă; a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.A. SA împotriva aceleiaşi decizii.
La data de 2 decembrie 2014, contestatorul T.G. a formulat contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 teza I şi II C. proc. civ.
În ceea ce priveşte prima teză a art. 318 C. proc. civ., contestatorul susţine că greşeala materială constă în faptul că instanţa de recurs nu a observat existenţa la dosarul cauzei a dovezii privind desocotirea dintre mandatar şi mandant. Aceasta a existat şi este dovedită prin însăşi cesiunea de drepturi litigioase din data de 19 octombrie 2010, prin care contestatorul a cumpărat inclusiv dreptul de a încasa toate sumele pe care G.G. SRL Ie-a făcut în numele U.L. Faptul că T.G. a achitat facturile emise pe numele societăţii G.G. SRL atestă că a existat o desocotire între această societate şi U.L.
În continuare, contestatorul arată că este stipulat expres în contractul de cesiune la art. 3.3. că se cedează lui T.G. dreptul de a încasa cheltuielile de judecată, ceea ce atestă faptul că U.L. a recunoscut încă o dată prin acest act că şi-a însuşit aceste costuri.
În consecinţă, arată contestatorul, însuşirea acestor costuri, reprezintă dovada desocotirii dintre U.L. şi mandatarul ei G.G. SRL, deci eroarea este în sensul că instanţa de recurs a reţinut faptul că nu există nicio dovadă la dosar privind această desocotire.
În ceea ce priveşte cea de a doua teză a art. 318 C. proc. civ., contestatorul susţine că instanţa de recurs a omis să analizeze cele două motive de recurs invocate de recurentul T.G., în sensul că motivarea este străină de obiectul pricinii.
În raport de motivaţia lacunară şi străină de obiectul dedus judecăţii, instanţa nu s-a aplecat asupra motivelor de recurs invocate de recurent şi nu a examinat în ce măsură argumentele şi criticile formulate de acesta se încadrau sau nu în sfera motivelor dezvoltate.
Contestatorul arată că această omisiune, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Din exigenţele art. 274 C. proc. civ. rezultă că instanţa de recurs trebuia să analizeze dacă partea care solicită acordarea cheltuielilor de judecată a câştigat procesul şi dacă a făcut dovada acestora.
În combaterea contestaţiei în anulare, intimata G.A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nemotivată, întrucât motivele invocate în susţinerea cererii nu pot fi considerate greşeli materiale sau omisiuni de cercetare astfel cum o cer prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare, prin prisma motivului invocat şi a temeiului de drept indicat, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
În cauza de faţă, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susţinând că soluţia dată prin decizia a cărei anulare se cere este rezultatul unei greşeli materiale, întrucât instanţa de recurs a reţinut faptul că nu există nicio dovadă la dosar privind desocotirea dintre U.L. şi G.G. SRL, în condiţiile în care cesiunea de drepturi litigioase făcea dovada deplină în acest sens.
Prima teză prevăzută de art. 318 C. proc. civ. pentru formularea contestaţiei în anulare are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului. Textul legal vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziţii legale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural.
Greşelile materiale în înţelesul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. Contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.
Se constată că argumentele invocate, în raport de textul de lege evocat, nu pot fi reţinute, întrucât nu evidenţiază o greşeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel că o pretinsă eroare de apreciere a probelor, datorită căreia starea de fapt reţinută de instanţă ar fi neconformă realităţii, nu poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare. Pe de altă parte, legea nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă, sub motivul că s-a stabilit eronat starea de fapt.
Aşadar, dezlegarea dată recursului, prin decizia atacată, nu este rezultatul unei greşeli materiale.
În ce priveşte motivul de contestaţie prevăzut de art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., invocat de contestator, Înalta Curte constată că potrivit acestor prevederi legale „hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când instanţa respingând recursul sau admiţându-I numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
În speţă, deşi contestatorul invocă că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului privind aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., din considerentele deciziei pronunţată în recurs rezultă că acesta a fost examinat.
Contestatorul, în realitate, îşi manifestă nemulţumirea de faptul că instanţa nu a împărtăşit punctul său de vedere privind aplicarea în cauză a art. 274 C. proc. civ., aspect ce nu poate fi examinat pe calea contestaţiei în anulare.
Contestatorul prin susţinerea pe care o face referitoare la interpretarea eronată de către instanţa de recurs a art. 274 C. proc. civ., urmăreşte rejudecarea în fond a litigiului, care nu pot fi examinate pe calea contestaţiei în anulare.
Pentru aceste considerente, nefiind îndeplinite cerinţele art. 318 teza I şi II C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul T.G. împotriva deciziei nr. 3646 din 19 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 739/2015. Civil. Anulare act. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 744/2015. Civil → |
|---|
