ICCJ. Decizia nr. 802/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 802/2015
Dosar nr. 35037/3/2006
Şedinţa publică de la 12 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 6171 din 18 octombrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta AVAS Bucureşti în contradictoriu cu pârâta S&T O.E.M. LTD USA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
AVAS prin Contractul nr. 15 din 30 mai 2003 i-a vândut pârâtei un număr de 3.487.325 acţiuni emise de ICMUG SA, reprezentând 99,12% din capitalul social al acesteia, ca prin Adresa nr. VP4/612 din 25 ianuarie 2006 reclamanta să notifice pârâtei desfiinţarea contractului.
Clauzele indicate de reclamantă în acţiune s-au referit la următoarele obligaţii ale cumpărătorului:
- aprobarea în AGA şi plata de către societate a datoriilor acesteia către vânzător, în caz contrar plata efectuându-se de cumpărătorul acţiunilor (9.11 c);
- diminuarea capitalului social cu diferenţa dintre valoarea contabilă neamortizată şi valoarea activului „Turnătorie fontă"; majorarea capitalului cu valoarea terenului rămas în proprietatea societăţii (9.16);
- depunerea de către societate a documentaţiilor de reautorizare a activităţii (12.4);
- efectuarea de investiţii în primii 5 ani în valoare de 2.820.000 dolari S.U.A. (13.1);
- prezentarea în 30 de zile de la împlinirea scadenţelor privind investiţiile a unui certificat emis de cenzorii societăţii sau de o firmă de audit (13.3);
- înregistrarea contractelor de garanţie reală asupra acţiunilor în 30 de zile de la semnarea lor (14.9);
- interdicţia cesionării acţiunilor ori a obligaţiilor pe perioada realizării obligaţiilor contractuale (17.1).
Potrivit pct. 14.6 din contract, în cazul neconstituirii garanţiilor cerute pentru investiţii contractul se desfiinţează de drept dacă vânzătorul nu cere constituirea garanţiilor, iar conform pct. 9.10 contractul se desfiinţează de plin drept dacă cumpărătorul nu menţine timp de 5 ani numărul de salariaţi.
Deşi reclamanta a învederat că a desfiinţat contractul pentru neconstituirea garanţiilor şi nemenţinerea numărului de salariaţi, daunele interese au fost solicitate, aşa cum reiese din acţiune, pentru nerespectarea altor obligaţii ale cumpărătorului.
Cu privire la aceste daune, în urma analizei clauzelor contractului instanţa a reţinut faptul că acestea au fost prevăzute procentual şi cu respectarea anumitor termene calculate de la data notificării neîndeplinirii obligaţiilor menţionate, ca prin alte clauze să se menţioneze că penalităţile se aliniază la nivelul dobânzilor datorate pentru neplata la termen a creanţelor bugetare.
S-a apreciat că modul de calcul prezentat de reclamantă în acţiune nu poate fi însuşit ca atare de instanţă în absenţa unei expertize contabile, avându-se în vedere că chiar reclamanta a învederat faptul că solicită această probă în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002, astfel că stabilirea prejudiciilor şi a întinderii daunelor interese se face la solicitarea autorităţii pe baza unei expertize întocmite de persoane fizice şi/sau juridice abilitate de lege pentru astfel de operaţiuni.
Aşa cum s-a arătat anterior, expertiza contabilă judiciară cerută de reclamantă nu s-a putut efectua în cauză în absenţa tuturor documentelor necesare, ICMUG SA intrând în insolvenţă.
Instanţa de fond a reţinut şi faptul că expertiza extrajudiciară depusă la dosar a fost contestată prin apărările făcute de pârâtă, chiar reclamanta precizând că s-a analizat doar cea mai mare parte dintre obligaţiile contractuale şi s-a specificat că unele concluzii ale societăţii de audit nu concordă cu cele ale AAAS.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin Decizia civilă nr. 527/2014 din 3 iulie 2014, a admis apelul formulat de reclamanta AAAS Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 6171 din 18 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC S & T O.E.M. LTD, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 78.465 dolari S.U.A. conform art. 9.11 lit. c) din contract; de 78.465 dolari S.U.A. conform art. 9.16 din contract; de 143.120 dolari S.U.A. conform art. 12.4 din contract; de 94.158 dolari S.U.A. conform art. 13.1 din contract; de 180.000 dolari S.U.A. conform art. 13.1 din contract; de 7.909,3 dolari S.U.A. conform art. 13.3 din contract; de 78.465 dolari S.U.A. conform art. 14.9 din contract; de 313.860 dolari S.U.A. conform art. 17.1 din contract şi de 10.704,84 dolari S.U.A. conform art. 9.11 din contract.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 211 din O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale, text de lege a cărui aplicabilitate nu a fost contestată în speţă şi care are următorul conţinut:
(11) În cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din:
a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, precum şi penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale;
b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului;
c) sumele prevăzute de H.G. nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanţilor de către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL).
(12) Prevederile alin. (1) şi (12) se aplică şi proceselor în curs de judecată având ca obiect desfiinţarea contractului, începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe.
(2) Pentru prejudiciile cauzate societăţii de către cumpărător, aceasta poate cere instanţei judecătoreşti daune-interese.
(3) Stabilirea prejudiciilor şi a întinderii daunelor-interese prevăzute la alin. (2), precum şi a celor provocate Autorităţii se va face, la solicitarea societăţii/Autorităţii, pe baza unei expertize întocmite de persoane fizice şi/sau juridice abilitate prin lege pentru astfel de operaţiuni.
(4) Cheltuielile aferente efectuării expertizei prevăzute la alin. (3) vor fi avansate de societate sau, după caz, de Autoritate şi vor fi recuperate de la cumpărător.
Alături de dispoziţiile legale menţionate, reclamanta a invocat şi clauzele contractuale care stabilesc în mod expres obligaţia cumpărătorului pachetului de acţiuni de a plăti despăgubiri, într-un cuantum determinat, pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii contractuale. Astfel, din examinarea acţiunii a rezultat că, pe de o parte, reclamanta a înţeles să solicite despăgubirile prevăzute de mai multe articole din contractul încheiat între părţi, al căror cuantum a fost determinat pe baza dispoziţiilor contractuale, iar pe de altă parte, în situaţia în care va rezulta un prejudiciu creat AVAS, după administrarea probei cu expertiză, acoperirea acestuia în conformitate cu art. 211 alin. (3) din O.G. 25/2002.
S-a reţinut că textul de lege invocat de reclamantă nu limitează despăgubirile pe care autoritatea le poate solicita şi nu înlătură dreptul acesteia de a face aplicarea prevederilor contractuale, care potrivit art. 969 C. civ., au putere de lege între părţi şi că nu poate fi acceptată interpretarea acestui text de lege propusă de intimata-pârâtă, în sensul că proba cu expertiză ar fi obligatorie chiar şi pentru determinarea acelor categorii de despăgubiri al căror cuantum a fost stabilit prin contract şi care pot fi calculate pe temeiul acestuia, întrucât o atare interpretare ar duce la eludarea normelor privind forţa obligatorie a contractului şi modificarea indirectă a unor clauze contractuale.
Dimpotrivă, în măsura în care cuantumul daunelor interese pentru neexecutare a fost stabilit prin acordul părţilor, clauza contractuală se impune atât acestora cât şi instanţei iar suma datorată urmează a fi stabilită în conformitate cu voinţa părţilor exprimată la încheierea actului juridic.
A apreciat ca nelegală soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii cu motivarea că nu a fost probată, întrucât nu a fost administrată proba cu expertiză, fără a se examina în concret fiecare dintre pretenţiile reclamantei şi modul de calcul în conformitate cu dispoziţiile contractului, reţinând că prin contractul de privatizare pârâta şi-a asumat mai multe obligaţii, iar faptul că pentru neîndeplinirea unora dintre acestea părţile au prevăzut pacte comisorii ce au fost activate, cu consecinţa rezoluţiunii contractului, nu înlătură şi obligaţia achitării daunelor-interese contractuale pentru neexecutarea altor obligaţii.
S-a apreciat că, obligaţiile contractuale sunt distincte iar modalitatea în care se execută poate fi examinată separat, că debitorul nu poate fi exonerat de răspundere prin invocarea propriei culpe şi că chiar dacă s-a aplicat sancţiunea rezoluţiunii pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii, nu este înlăturată răspunderea debitorului pentru neexecutarea celorlalte obligaţii, astfel că nu poate fi acceptată apărarea intimatei-pârâte, reţinută ca atare în sentinţa atacată, în sensul că reclamanta nu ar putea solicita despăgubirile pentru neexecutarea altor obligaţii decât cele care au determinat desfiinţarea contractului.
În ceea ce priveşte suma de 78.465 dolari S.U.A. solicitată conform art. 9.11 din contract, s-a constatat că, potrivit acestei clauze, pârâta-cumpărătoare, devenită acţionar majoritar al societăţii, s-a obligat să asigure aprobarea în AGA şi plata datoriilor societăţii ce a format obiectul privatizării către reclamanta-vânzătoare, sau, în caz contrar, să plătească ea însăşi aceste datorii, iar conform art. 18.1 din contract, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii cumpărătoarea se obliga să plătească vânzătorului penalităţi în cuantum de 25% din preţul contractului.
Că pârâta-debitoare nu a dovedit executarea acestei obligaţii, în raport de art. 1082 C. civ., astfel că ea datorează penalităţi în cuantumul determinat prin aplicarea procentului de 25% la preţul de 313.860 dolari S.U.A., menţionat la art. 4 din contract.
În ceea ce priveşte suma de 78.465 dolari S.U.A. solicitată conform art. 9.16. din contract, s-a apreciat că, potrivit acestei clauze, pârâta-cumpărătoare, devenită acţionar majoritar al societăţii, s-a obligat să reglementeze situaţia capitalului social al societăţii ce a format obiectul privatizării prin adoptarea în AGA a mai multor măsuri. Conform art. 18.1. din contract, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii cumpărătoarea se obliga să plătească vânzătorului penalităţi în cuantum de 25% din preţul contractului.
Întrucât pârâta-debitoare nu a dovedit executarea acestei obligaţii conform art. 1082 C. civ., afirmaţiile din cuprinsul notelor de şedinţă nefiind susţinute de probe, s-a constatat că aceasta datorează penalităţile reprezentând 25% din preţul de 313.860 dolari S.U.A. menţionat la art. 4 din contract.
În ceea ce priveşte suma de 143.120 dolari S.U.A. solicitată conform art. 12.4 din contract, se constată că, potrivit acestei clauze, pârâta-cumpărătoare, folosind poziţia sa de acţionar majoritar al societăţii, s-a obligat să asigure, conform condiţiilor impuse în avizul de mediu pentru privatizare, depunerea la IPM Giurgiu a documentaţiei pentru reautorizarea activităţii în cel mult 2 luni de la data transferului dreptului de proprietate, precum şi transmiterea în scris, în 60 de zile, către IPM Giurgiu, a obligaţiilor asumate de cumpărător prin acest capitol din contract.
Conform art. 12.5., de la data notificării emise de vânzător, urmare a constatării neîndeplinirii acestei obligaţii, cumpărătoarea datorează penalităţi la nivelul dobânzilor datorate pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, raportate la preţul din contract şi cum pârâta nu a dovedit, conform art. 1082 C. civ., îndeplinirea acestor obligaţii, s-a reţinut că ea datorează aceste penalităţi.
S-a respins ca neîntemeiată susţinerea privind lipsa unei notificări, întrucât la dosar s-a depus de reclamantă convocarea din anul 2010 care face referire inclusiv la neîndeplinirea acestei obligaţii, astfel că din acest moment, cel mai târziu, pârâta se poate considera notificată.
În ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor, faţă de faptul că nivelul dobânzilor pentru neplata la termen a creanţelor bugetare este stabilit prin acte normative general accesibile, iar modul efectiv de calcul prezentat de către creditoare în raportul de expertiză extrajudiciară nu a fost contestat cu argumente concrete, s-a reţinut ca fiind corect calculată suma pretinsă prin acţiune şi că nu se impunea ca reclamanta să administreze, în acest scop, proba cu expertiză judiciară.
În ceea ce priveşte sumele de 94.158 dolari S.U.A. şi 180.000 dolari S.U.A. solicitate conform art. 13.1 din contract, potrivit acestei clauze pârâta-cumpărătoare s-a obligat să efectueze la societatea privatizată investiţii în valoare de 2.820.000 dolari S.U.A., în 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor. Anexa nr. 4 la contract a stabilit valoarea anuală a investiţiilor, iar în art. 14.5. din contract s-a menţionat faptul că, în situaţia în care această obligaţie nu este respectată, cumpărătoarea datorează penalităţi de 30% din suma rămasă neinvestită la fiecare scadenţă şi cumulat până la realizarea investiţiilor.
Cum pârâta nu a dovedit, conform art. 1082 C. civ., îndeplinirea acestor obligaţii, s-a reţinut că ea datorează penalităţile indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, calculul prezentat de aceasta apreciindu-se ca fiind corect întrucât s-a bazat pe elemente fixe (valoarea investiţiilor prevăzute în contract şi procentul de 30%), nefiind contestat de pârâtă.
În ceea ce priveşte suma de 7909,3 dolari S.U.A., solicitată conform art. 13.3 din contract, s-a apreciat că potrivit acestei clauze pârâta-cumpărătoare s-a obligat să prezinte reclamantei un certificat emis de cenzorii societăţii sau de o firmă specializată de audit, cu privire la investiţiile realizate la finalul fiecărui an investiţional şi că potrivit art. 13.4 din contract, în cazul nerespectării acestei obligaţii cumpărătoarea datora penalităţi pe zi de întârziere în cuantumul prevăzut pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, raportate la valoarea tranşei investiţionale.
Cum pârâta nu a dovedit, conform art. 1082 C. civ., îndeplinirea acestei obligaţii, s-a reţinut că ea datorează penalităţile respective, cuantumul lor fiind cel solicitat de reclamantă pe baza calcului prezentat de aceasta, bazat pe un element fix (valoarea tranşei de investiţii) şi pe unul public (nivelul dobânzilor datorate pentru neplata la termen a creanţelor bugetare pentru aceleaşi argumente ca mai sus).
În ceea ce priveşte suma de 78.465 dolari S.U.A. solicitată conform art. 14.9 din contract, s-a observat că potrivit acestei clauze pârâta-cumpărătoare s-a obligat să înregistreze contractele de garanţie reală mobiliară asupra acţiunilor în registrul acţionarilor societăţii sau într-un alt registru independent şi la Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare, în 30 de zile de la data semnării acestora, iar potrivit art. 14.10, cumpărătoarea s-a obligat să prezinte vânzătorului dovada înregistrării în termen de 5 zile de la înregistrare, iar potrivit art. 18.1, din contract, în cazul neîndeplinirii obligaţiei prevăzute la art. 14.10 cumpărătoarea se obliga să plătească vânzătorului penalităţi în cuantum de 25% din preţul contractului.
Întrucât reclamanta a solicitat, încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 14.9. şi art. 14.10 din contract, şi întrucât contractul nu prevede o sancţiune distinctă pentru neînregistrarea contractului, rezultă cu claritate că părţile au înţeles să sancţioneze global neîndeplinirea ambelor obligaţii, neînregistrarea contractului implicând, în mod automat, nedovedirea acestei înregistrări, s-a apreciat că ea datorează şi penalităţile solicitate, reprezentând 25% din preţul de 313.860 dolari S.U.A. menţionat la art. 4 din contract.
În ceea ce priveşte suma de 313.860 dolari S.U.A. solicitată conform art. 17.1 din contract, s-a constatat că prin acest articol părţile au interzis cesiunea în tot sau în parte a acţiunilor ce au format obiectul contractului şi transferul în tot sau în parte a obligaţiilor asumate de cumpărătoare.
Pârâta a invocat, prin completarea la întâmpinare, faptul că cesiunea realizată de un prepus al său a fost realizată cu încălcarea mandatului, dar s-a reţinut că acesta este lipsit de opozabilitate în lipsa înregistrării în REGISCO, o asemenea apărare fiind lipsită de temei, câtă vreme între existenţa cesiunii şi opozabilitatea acesteia există o diferenţă juridică fundamentală.
Prin urmare, conform art. 17.4 din contract, s-a constatat că pârâta datorează penalităţi egale cu preţul contractului, suma indicată de reclamantă în cererea de chemare în judecată fiind corectă.
În mod greşit a susţinut pârâta că reclamanta ar fi fost obligată, în această situaţie, să solicite rezilierea contractului în temeiul art. 17.4, întrucât, pe de o parte, clauza citată nu face referire la reziliere, ci numai la penalităţi şi nulitatea contractului încheiat cu încălcarea prevederilor art. 17.1, deci a contractului de cesiune neautorizat, iar, pe de altă parte, rezilierea/rezoluţiunea, chiar prevăzută expres, nu este niciodată o obligaţie, ci doar o facultate a creditorului.
În ceea ce priveşte suma de 10.704,84 RON solicitată conform art. 9.11 din contract, s-a constatat că, potrivit acestei clauze, pârâta-cumpărătoare, devenită acţionar majoritar al societăţii, s-a obligat să asigure aprobarea în AGA şi plata datoriilor societăţii ce a format obiectul privatizării către reclamanta-vânzătoare, sau, în caz contrar, să plătească ea însăşi aceste datorii.
Fondurile structurale plătite societăţii privatizate de către FPS (a cărei succesoare este reclamanta), reprezentau o astfel de datorie. Prin întâmpinarea depusă la fond, pârâta nu a contestat afirmaţiile reclamantei cu privire la existenţa acestei datorii şi nici nu a dovedit plata ei conform art. 1080 C. civ.
Chestiunile referitoare la prescripţia dreptului de a solicita aceste sume nu pot fi avute în vedere în apel, întrucât ele nu au fost invocate pe cale de excepţie de către pârâtă la prima instanţă, ci doar prin notele de şedinţă şi, de asemenea, pârâta nu a formulat apel cu privire la neanalizarea, cu prioritate şi din oficiu de către instanţă, a chestiunii prescripţiei.
S-a apreciat că sunt lipsite de suport şi apărările pârâtei vizând pretinsa necesitate ca reclamanta să solicite mai întâi de la societatea privatizată aceste sume, întrucât contractul nu impune o asemenea condiţie reclamantei şi era obligaţia pârâtei, ca acţionar majoritar, de a asigura în AGA adoptarea deciziei de plată a acestor datorii, obligaţie pe care aceasta nu a dovedit că şi-a îndeplinit-o, astfel încât, în temeiul clauzei contractuale citate, reclamanta putea solicita plata direct de la pârâtă.
Apărările generale formulate de pârâtă în faţa primei instanţe, întâmpinarea din 21 februarie 2007 şi notele de şedinţă/completare la întâmpinare au fost considerate ca nefondate, reţinându-se totodată că în condiţiile în care contractul cuprinde mai multe obligaţii distincte şi precizează sancţiuni diferite pentru neexecutarea lor, chiar dacă s-a aplicat sancţiunea rezoluţiunii pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii, nu este înlăturată răspunderea debitorului pentru neexecutarea altor obligaţii asumate prin acelaşi contract.
S-a apreciat ca fiind lipsită de suport juridic şi apărarea pârâtei în sensul că, odată obţinută rezoluţiunea pentru neîndeplinirea anumitor obligaţii, creditorul nu ar mai putea solicita şi despăgubiri, întrucât, pe de o parte, cele două sancţiuni nu se exclud, iar, pe de altă parte, debitorul nu îşi poate invoca propria culpă pentru a se exonera de obligaţiile contractuale.
De asemenea, simpla contestare a caracterului cert al sumelor solicitate nu este suficientă, câtă vreme acestea sunt susţinute de prevederile contractuale care impun determinarea lor pe baza unor elemente ca preţul contractului, tranşele de investiţii sau nivelul dobânzilor pentru neplata la termen a creanţelor bugetare şi, în plus, sunt susţinute de calculul detaliat prezentat de reclamantă în faţa instanţei sub forma expertizei extrajudiciare, care a fost avută în vedere ca o precizare a cererii de chemare în judecată sub aspectul modului de calcul al sumelor pretinse, iar lipsa argumentelor concrete ale pârâtei privind calculul sumelor vădesc netemeinicia acestor apărări.
Referirea la pretinsa existenţă în contract a unor clauze abuzive este lipsită de suport juridic, câtă vreme aplicabilitatea acestei noţiuni juridice este circumscrisă, conform Legii nr. 193/2000, numai cu privire la contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, or în speţă este în discuţie un contract încheiat între profesionişti.
În ceea ce priveşte pretinsa „inechitate" a unor clauze, întâmpinarea nu individualizează textele contractului la care face referire şi, în plus, dacă ar fi considerat că lipsa de echitate se concretizează într-un temei juridic de ineficientă a contractului, pârâta ar fi avut la dispoziţie o acţiune separată sau o cerere reconvenţională pentru a învesti instanţa cu această chestiune, ceea ce nu s-a întâmplat.
Ca urmare, sunt lipsite de relevanţă juridică toate considerentele expuse în întâmpinare cu privire la preţul contractului, patrimoniul societăţii privatizate, valoarea capitalului social al acesteia şi altele asemenea.
În ceea ce priveşte eroarea în care s-ar fi aflat pârâta şi reaua-credinţă a reclamantei la încheierea contractului, acestea ar fi putut constitui motive de nulitate, relativă sau absolută, şi ar fi putut fi invocate de pârâtă pe calea unei cereri principale separate sau reconvenţionale, cu respectarea termenelor procedurale şi a termenelor de drept substanţial privind invocarea nulităţii, ceea ce, de asemenea, nu s-a întâmplat în cauză.
De asemenea, pretinsa „pasivitate" a reclamantei a constituit un beneficiu pentru pârâtă, care a beneficiat de timp suplimentar pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, neputând fi invocat acest aspect împotriva reclamantei şi, în nici un caz, nefiind o dovadă a relei credinţe a acesteia, iar neexecutarea garanţiei (gaj) a constituit un beneficiu pentru pârâtă de care aceasta nu se poate prevala împotriva reclamantei, neputând fi reţinută, astfel cum a solicitat pârâta, o culpă a reclamantei în executarea contractului.
Împotriva Deciziei civile nr. 527/2014 din 3 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta SC S & T O.E.M. LTD USA întemeiat pe art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în secundar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
În criticile formulate, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, fiind încălcat principiul rolului activ al judecătorului consacrat prin dispoziţiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apărările sale din apel, sancţiunea aplicabilă fiind cea a nulităţii deciziei potrivit art. 105 alin. (2), coroborat cu art. 161 pct. 5 din C. proc. civ.
În acest sens a susţinut că instanţa de apel a admis apelul reclamantei, considerând că pentru admiterea cererii în pretenţii formulată de aceasta, în aplicarea art. 1082 C. civ., era suficient ca, creditorul în speţă AAAS, să dovedească existenţa obligaţiei, dovada executării acesteia urmând a fi făcută de debitor, de SC S & T O.E.M. LTD USA.
A arătat că în opinia sa, se impunea ca analiza instanţei să fie mai complexă şi să aibă în vedere şi apărările sale referitoare la neexecutarea de către autoritatea reclamantă a obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare a acţiunilor în procesul de privatizare, invocând în acest sens aspecte cu privire la incertitudinea patrimoniului societăţii privatizate la data cumpărării acţiunilor de societatea sa, la inadvertenţele dintre caietul de sarcini, structura capitalului social şi situaţia din cadrul societăţii privatizate, întrucât în realitate preţul acţiunilor nu a avut acoperire în patrimoniul SC ICMUG SA, fapt ce a făcut imposibil realizarea planului investiţional.
Reclamanta trebuia să arate nu numai existenţa obligaţiei a cărei executare o pretinde, dar şi executarea propriilor obligaţii corelative asumate prin contract, fapt ce nu îi dă dreptul să pretindă încasarea penalităţilor pentru neexecutare.
Din motivarea deciziei atacate a rezultat că s-a considerat suficientă existenţa în contract a penalităţilor pretinse de reclamantă pentru admiterea acţiunii, înlăturând în mod greşit argumentele invocate în cadrul apărărilor formulate de societatea sa cu privire la executarea obligaţiilor din contractul de privatizare, apreciind ca inutilă proba cu expertiza cerută pentru lămurirea executării obligaţiilor părţilor din contract, ea neavând scopul de refacere a calculului penalităţilor cerute de reclamantă, ceea ce în opinia sa echivalează cu lipsa motivării, care în raport de prevederile art. 161 pct. 5 şi art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. , se sancţionează cu nulitatea hotărârii.
Or pârâta printr-o acţiune în răspundere contractuală trebuia să poată să-şi dovedească executarea obligaţiilor şi să i se acorde dreptul de a arăta că se află într-o situaţie de exonerare de răspundere, în raport de art. 1082 C. civ.
Încălcarea de reclamantă a propriilor obligaţii la încheierea contractului de privatizare nu îi dă dreptul acesteia să pretindă executarea de societatea sa a unor obligaţii subsecvente şi cu atât mai puţin nu îi dă dreptul să încaseze penalităţile pentru neexecutare, ilicite.
Deşi societatea sa a contestat expertiza extrajudiciară avută în vedere de instanţa de apel întrucât nu s-a ţinut cont de faptul că ea a fost întocmită numai în baza actelor puse la dispoziţie de reclamantă, fără convocarea ambelor părţi, nu s-a dispus refacerea acesteia, cu atât mai mult cu cât obligativitatea administrării unei expertize judiciare rezulta şi din dispoziţiile art. 21 din O.G. nr. 25/2002.
Un alt element neanalizat şi neobservat de instanţă l-a constituit faptul că odată cu semnarea Contractului nr. 15/2003 s-a încheiat şi un contract de gaj asupra acţiunilor cumpărate, înregistrat la arhiva electronică de gajuri, contract prelungit pentru următorii ani investiţionali, cu valoare acoperitoare.
Deşi se reţine corect faptul că fondurile structurale urmau a fi restituite de societate, nu se explică de ce acestea trebuie suportate de societatea sa, iar dacă se are în vedere faptul că reclamanta a redevenit proprietar asupra acţiunilor, situaţia fondurilor structurale urma a fi reglementată direct cu ICMUG.
- Decizia din apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pretenţiile reclamantei sunt prevăzute de articole din contract care sunt lovite de nulitate absolută pentru că obligaţiile pretins a fi neexecutate, impuse prin contractul de privatizare şi care au constituit obiectul judecăţii, încalcă legea aplicabilă contractului de privatizare care se întemeiază pe o cauză ilicită, fapt ce atrage nulitatea absolută a acestora.
Astfel obligaţiile instituite prin art. 9.11 şi art. 9.16 se încadrează în această situaţie, ele având cauză ilicită, încălcând principiul reconsiderării datoriilor consacrat de art. 1 din Legea nr. 137/2002 şi art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, în versiunile aplicabile la data semnării contractului de privatizare, acestea fiind impuse în mod ilicit investitorului.
Obligaţia instituită de art. 9.16, privind aprobarea în AGA şi plata datoriilor către APAPS, în caz contrar aceste datorii fiind suportate de către pârâtă, are şi ea un scop ilicit, întrucât această operaţiune revenea APAPS anterior privatizării societăţii, care nu numai că nu a fost reconsiderată, dar ea a fost impusă investitorului în mod ilicit.
Esenţială în determinarea caracterului ilicit al acestora, este pasivitatea APAPS anterioară privatizării şi penalităţile uriaşe stabilite de 25% din preţul contractului, impuse societăţii sale în lipsa unei exigibilităţi a obligaţiilor menţionate, respectiv de a lua măsuri pentru plata de către ICMUG a datoriei şi, ulterior suportarea ei din propriul patrimoniu, conform prevederilor legale pe care le menţionează.
Arată că potrivit art. 17.1, cumpărătorul acţiunilor nu le putea cesiona unui terţ, sub sancţiunea plăţii unei sume egale cu preţul contractului şi că având în vedere lipsa unui mandat din partea sa pentru cesionarea acţiunilor, instanţa trebuia să constate că actul de cesiune invocat nu-i aparţine societăţii sale, astfel că nu se poate reţine că a avut loc o încălcare a interdicţiei contractuale.
Analizând recursul declarat de pârâta SC S & T O.E.M. LTD USA împotriva Deciziei civile nr. 527/2014 din 3 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În cauza de faţă, se constată că motivarea deciziei din apel are în vedere aspecte care privesc neexecutarea obligaţiilor contractuale numai cu privire la recurenta-pârâtă, nu şi la neexecutarea obligaţiilor reclamantei, în ce măsură acestea sunt sau nu exoneratoare de răspundere contractuală pentru investitor.
Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat obligaţia stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra de ce s-a ajuns la soluţia dată, obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Fiind sesizată ca instanţă de control judiciar, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti trebuia să respecte întocmai faptul că s-a declanşat o cale de atac devolutivă care avea scopul de a antrena o rejudecare în fond a pricinii în privinţa administrării probelor, dar în limitele aspectelor criticate şi judecate de instanţa de fond a cărei hotărâre se atacă.
Este de observat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.
Or, este ştiut că efectul devolutiv al apelului constă tocmai în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel, litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept care au fost ridicate în faţa primei instanţe.
Cu privire la celelalte critici formulate în recurs, este de observat că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului cauzei în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, or în cauza de faţă acestea nu au fost stabilite, instanţa de apel nepronunţându-se pe toate criticile şi apărările părţilor invocate în apel, astfel că acestea nu pot fi analizate în această cale de atac.
Cu ocazia judecării apelului, instanţa urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. şi să ceară părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Faţă de această situaţie nu se mai justifică analiza celorlalte critici formulate în recurs, care vor fi avute în vedere de instanţa de apel.
În consecinţă, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de pârâta SC S & T O.E.M. LTD USA împotriva Deciziei civile nr. 527/2014 din 3 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S & T O.E.M. LTD USA împotriva Deciziei civile nr. 527/2014 din 3 iulie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 803/2015. Civil. Pretenţii. Sechestru... | ICCJ. Decizia nr. 801/2015. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
