ICCJ. Decizia nr. 818/2015. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 818/2015
Dosar nr. 1973/296/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2015
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 337/D din 20 iunie 2014, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta SC Z.P. SRL (fostă SC M.&M.C. SRL), societate în faliment, prin lichidator judiciar euro I. SPRL, împotriva pârâtelor SC M.A. SRL, societate în faliment, prin lichidator judiciar Casa de insolvenţă Transilvania şi B.R.D. - GSG SA, având ca obiect acţiune în constatare şi în consecinţă: a constatat dreptul de coproprietate al reclamantei pentru cota de 6751/10.000 părţi şi al pârâtei de ordin I pentru cota de 3249/10.000 părţi, din imobilul construcţie fabrică de cărămizi şi elemente de zidărie din nisip şi var cu regim de înălţime P + realizată pe fundaţii izolate din beton armat, stâlpi din beton armat, ferme din beton armat, pereţi din zidărie NV-07, pardoseală din beton armat cu canale pentru cabluri, învelitoare din tablă + spumă expandată tip „sandwich", compusă din: hală principală, hala malaxoare, hală cale de rulare, birou producţie, cameră de comandă, sala cazanului de aburi, precum şi asupra instalaţiilor, echipamentelor şi utilajelor; a dispus înscrierea în cartea funciară nr. 100059 Ardud, cu număr cadastral 100059 (nr. CF vechi 1437 Ardud, nr. cadastral vechi 6139) a dreptului de coproprietate asupra imobilului mai sus descris, în cotele părţi stabilite în favoarea SC Z.P. SRL şi a SC M.A. SRL, prin rectificarea înscrierilor anterioare, de sub B5 şi s-au menţinut sarcinile înscrise în favoarea pârâtei de ordin II; a respins restul capetelor de cerere referitoare la radierea sarcinilor şi atribuirea în beneficiul reclamantei a dreptului de folosinţă asupra terenului şi a obligat pârâta de ordin I să plătească reclamantei suma de 2.112 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunând totodată comunicarea hotărârii organului fiscal competent în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acesteia, conform art. 771 alin. (6) teza a II-a din C. fisc. şi Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Satu Mare, imediat după rămânerea definitivă a hotărârii, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 7/1996.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că raporturile juridice dintre părţi s-au născut la data de 29 august 2008, când între SC Z.P. SRL (fosta SC M.&M.C. SRL) şi SC M.A. SRL s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune, având ca obiect desfăşurarea în comun a activităţii prevăzute de codul CAEN 2361, respectiv producţia de materiale de construcţie cu toate activităţile conexe. Conform art. 5 din contract, asociatul participant SC M.A. SRL a adus ca aport următoarele bunuri: teren în suprafaţă de 25.850 mp situat în oraşul în scris în CF nr. 1437 nedefinitiv Ardud, nr. cadastral 6139, ipotecat în favoarea BRD-GSG SA Satu Mare, Autorizaţia de construire nr. 012 din 18 iulie 2007 emisă de către Primăria oraşului Ardud, echipamente tehnologice, lucrări de construcţii executate până la nivelul stabilit prin raportul de expertiză tehnică, iar aportul asociatului administrator SC M.&M.C. SRL a constat în realizarea construcţiei fabricii de la nivelul de fundaţie până la punerea în funcţiune în baza autorizaţiei de funcţionare, obţinerea tuturor avizelor şi autorizaţiilor necesare punerii în funcţiune a fabricii, asigurarea personalului necesar desfăşurării activităţii şi specializarea acestuia.
A reţinut tribunalul că în acord cu clauzele contractuale, s-a evaluat aportul adus de către SC M.A. SRL prin raportul de evaluare întocmit în august 2008, însuşit de ambele părţi, unde la capitolul descrierea construcţiei se evidenţiază obiectivele şi gradul de realizare şi se evaluează terenul; ulterior, reclamanta în considerarea aceloraşi clauze a demarat lucrările de ridicare a fabricii de cărămizi, echiparea acesteia cu utilajele necesare desfăşurării procesului de producţie, obţinerea avizelor şi instalaţilor de apă, energie, gaz, instalaţie de împachetare, evacuare apă uzată, etc, dovada achiziţionării materialelor utilizate în edificarea construcţiei de la nivelul fundaţiei şi până la finalizarea acesteia fiind confirmată cu înscrisuri contabile primare (facturi fiscale) ce constituie în cele din urmă temeiul înregistrărilor contabile şi care se reflectă în situaţiile recapitulative şi periodice care regrupează la un moment dat sumele şi soldurile conturilor debitoare şi creditoare.
În continuare, prima instanţă a reţinut că în anul 2009 ambele părţi au intrat în procedura generală a insolvenţei şi că obiectivul fabrica de cărămizi realizat în urma acordului de asociere în participaţiune nu a fost intabulat astfel că, în procedura de insolventă, cu ocazia inventarierii bunurilor aflate în patrimoniul SC M.A. SRL, s-a constatat că în contabilitatea acesteia sunt înregistrate ca şi mijloace fixe doar utilajele din fabrica de cărămizi, iar fabrica în sine (clădirea propriu-zisă) nu este înscrisă în contul 212 - construcţii - ea nefiind la acea dată intabulată.
Pentru efectuarea publicităţii imobiliare, lichidatorul judiciar a iniţiat demersurile de intabulare ale acesteia, astfel că imobilul a fost înscris în CF nr. 100059 Arad, cu număr cadastral 100059, unde la poziţia B5 s-a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiei cu titlu juridic de construcţie proprie, în cotă de 1/1, cu încheierea de CF nr. 6338 din 20 februarie 2012, edificată pe terenul în suprafaţă de 26.129 mp proprietatea pârâtei SC M.A. SRL, de sub B1 dobândit în anul 2007 prin partaj voluntar, cu drept de ipotecă în favoarea a BRD Satu Mare, conform înscrierilor de sub C 1, 2, 3, 4 din aceleaşi CF. De asemenea s-a notat în CF sub B8 şi Contractul de asociere în participaţiune nr. 1 din 29 august 2008 cu Încheierea nr. 34498 din 3 septembrie 2012.
În continuare, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 12 din contractul de asociere, bunurile mobile şi imobile rămân în proprietatea fiecărui asociat, iar în caz de încetare a contractului, fiecare bun se restituie asociatului care l-a adus ca aport dar şi că denunţarea unilaterală a contractului este interzisă conform clauzelor contractuale, fiind posibilă doar rezilierea pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale. Astfel, chiar dacă obiectul asocierii constând în producţia de materiale de construcţie nu s-a realizat şi datorită stării de insolvenţă şi nici nu mai este posibilă realizarea acestuia, contractul îşi produce efectele potrivit clauzelor asumate, câtă vreme nu a fost desfiinţat, astfel că fiecare asociat are drept de proprietate asupra bunurilor aduse ca aport şi realizate efectiv, condiţii în care în lipsa unei înţelegeri s-au ordonat expertize de specialitate în cauză, în domeniul construcţiilor, fiind numit expert M.A. şi contabilitate, prin expert B.F., obiectivele fiind stabilite şi discutate în contradictoriu cu fiecare parte, potrivit celor consemnate în încheierile de şedinţă şi în adresele trimise la cei doi experţi.
Tribunalul a notat că potrivit concluziilor comune ale celor doi experţi, procentual, prin reactualizarea valorii investiţiei „fabrica de cărămizi" în funcţie de aportul fiecărui asociat, contribuţia reclamantei este de 83,24%, iar a pârâtei de 16,76%, însă a apreciat că cea mai fidelă reflectare a aportului fiecărei părţi este dată de înregistrările contabile ale fiecărei persoane juridice parte a asocierii; prin urmare, în cuantificarea părţilor de contribuţie la edificarea obiectivului au fost avute în vedere concluziile din raportul de expertiză contabilă, reţinându-se procentul de 67,51%, pentru reclamantă şi de 32,49 % pentru pârâtă.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamantei este admisibilă din perspectiva valorificării clauzelor contractului de asociere în participaţiune, convenţie care s-a încheiat sub imperiul vechiului C. civ., în temeiul căruia au devenit fiecare în limita participaţiunii coproprietari în indiviziune şi a subliniat că nu ne găsim în situaţia unei accesiuni imobiliare artificiale, şi nici a superficiei câtă vreme există o convenţie încheiată între părţi cu privire la construcţia edificată într-adevăr pe terenul unuia dintre asociaţi care îl deţine în cotă de 1/1, însă dreptul de proprietate asupra construcţiei aparţine celor doi titulari în proporţie diferită, în funcţie de cota de participaţiune. Suntem aşadar în prezenţa unei proprietăţi comune care s-a născut în temeiul unui act juridic, având doi titulari care deţin o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.
Aşadar, prin punerea în acord a situaţiei obiective reale, cu situaţia actuală tabulară, s-a înlăturat o evidentă neconcordanţă, condiţii în care remediul juridic ales de reclamantă este justificat, în caz contrar ajungându-se ca în patrimoniul pârâtei să se regăsească un bun în cotă exclusivă, deşi aportul adus la realizarea bunului respectiv nu justifică o astfel de apropiere.
În acest context, tribunalul a reţinut că potrivit art. 644 C. civ., proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin convenţie, iar contractul reprezintă acordul părţilor prin care se constituie sau se stinge un raport juridic. Cum prezumţia instituită de art. 492 C. civ. nu este absolută, acţiunea exercitată de reclamantă vine să răstoarne această prezumţie, dovedind pe calea unei acţiuni în constatare dreptul de proprietate garantat prin Constituţie şi ocrotit prin normele de drept substanţial evocate.
În final, tribunalul a apreciat că în considerarea probelor administrate şi a dispoziţiilor legale în materie la care s-a făcut referire în considerentele expuse, coroborat şi cu art. 76, 77 din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 38 şi 36 din Legea nr. 7/1996, se impune admiterea în parte a acţiunii reclamantei.
Astfel, au fost respinse ca nefondate capetele de cerere referitoare la atribuirea dreptului de folosinţă asupra terenului în beneficiul reclamantei, întrucât la stabilirea cotei părţi s-a avut în vedere doar valoarea construcţiei conform evidenţelor contabile, fără teren, iar radierea sarcinilor până la consolidarea noii stări tabulare este prematură. Condiţiile în care s-au născut şi instituit aceste garanţii ipotecare nu au format obiectul cauzei, prin urmare nici nu s-a dat o dezlegare pe fond asupra radierii dreptului de ipotecă instituit în favoarea pârâtei de ordin II.
Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 492/A/2014, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reiterat cele reţinute de tribunal cu privire la situaţia de fapt şi a subliniat că prima instanţă nu a interpretat greşit contractul şi a aplicat corect dispoziţiile legale. Astfel, în mod corect a apreciat că, deşi obiectul asocierii, constând în producţia de materiale de construcţie, nu s-a realizat şi, datorită stării de insolvenţă a ambilor asociaţi, în prezent nu mai este posibil, convenţia şi-a produs unele efecte.
Până la edificarea fabricii, contractul nu a încetat în vreun fel, producându-şi efectele; în acest interval de timp, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 13 lit. c) din contract, în sensul că actul încetează în caz de forţă majoră dacă obiectul său nu poate fi realizat pe o perioadă de mai mult de 60 de zile, pentru că până la edificarea fabricii oricum nu se punea problema producţiei de cărămizi.
Chiar dacă Autorizaţiile de construire nr. 012 din 18 iulie 2007 şi nr. 031 din 24 octombrie 2008, ambele emise de Primăria Ardud, i-au fost eliberate proprietarei terenului, anume pârâtei SC M.A. SRL, la fel ca şi procesul-verbal de recepţie, între părţi aceste aspecte de drept administrativ sunt irelevante. Mai mult, contractul de asociere în participaţiune a fost notat în cartea funciară pentru opozabilitate. Înscrierea în cartea funciară, prin demersul lichidatorului judiciar, a dreptului de proprietate asupra edificiului exclusiv în favoarea pârâtei nu se poate opune recunoaşterii unei coproprietăţi în favoarea ambelor societăţi. Înscrierea în cartea funciară are drept scop, printre altele, opozabilitatea faţă de terţi. Însă pârâta cunoştea că edificiul a fost ridicat prin contribuţia comună, conform celor asumate prin convenţie, care constituie legea părţilor.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu se poate prevala, în contradictoriu cu reclamanta, că din intabularea respectivă rezultă o prezumţie de proprietare exclusivă.
Totodată, notând că, deşi potrivit art. 12 din contract, orice bun adus ca aport rămâne în proprietatea fiecărei societăţi, a subliniat că edificiul nu exista în momentul perfectării contractului, ci a fost construit ulterior, chiar în baza convenţiei, conform căreia, pe măsura edificării, bunul va aparţine ambelor părţi, în cote stabilite în funcţie de contribuţia fiecăreia, iar la încetarea contractului se poate face şi restituirea în natură, materială, în urma unui partaj.
În acest context, curtea de apel a apreciat că în baza convenţiei părţilor se cuvine recunoaşterea unui drept de coproprietate în favoarea ambelor societăţi, iar nu al unui drept de creanţă în favoarea reclamantei şi că în mod corect prima instanţă, ţinând cont de concluziile din raportul de expertiză contabilă, a stabilit procentul de 67,51% pentru reclamantă, iar pentru pârâtă un procent de 32,49 %.
Totodată, a apreciat că, având în vedere cele stabilite prin contractul de asociere în participaţiune, nu ne găsim în situaţia premisă a unei accesiuni imobiliare artificiale. Înţelegerea părţilor cu privire la construcţia edificată, pe terenul unuia dintre asociaţi, este ca bunul viitor să rămână în proprietatea celui care îl aduce, adică, în măsura contribuţiei, va aparţine ambelor părţi în funcţie de aportul lor, fiind aşadar în prezenţa unei proprietăţi comune care s-a născut în temeiul unui act juridic, având doi titulari care deţin o cotă parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.
Astfel, a apreciat că prima instanţă a reţinut corect şi că prezumţia instituită de art. 492 C. civ. de la 1864 nu este una absolută; şi noua reglementare, de la art. 579 din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), permite dovada contrară. Acţiunea exercitată de reclamantă vine să răstoarne această prezumţie, dovedind cota sa din dreptul de proprietate.
În continuare, instanţa de apel a reţinut că prin contractul de asociere în participaţiune nu s-a născut niciun drept de superficie, nu s-a făcut vorbire despre aşa ceva şi că, contrar celor susţinute de apelanta-reclamantă, clădirea poate fi exploatată şi fără recunoaşterea unui drept de folosinţă asupra terenului în favoarea sa. O eventuală neînţelegere cu partea adversă se poate soluţiona prin solicitarea partajului bunului comun - fabrica de cărămizi. Terenul, bun propriu al pârâtei, este şi rămâne al acesteia, cu toate atributele specifice proprietăţii.
Cu privire la radierea sarcinilor, a constatat că în mod corect s-a reţinut de către tribunal că nu a format obiectul cauzei analiza condiţiilor în care s-au născut şi instituit aceste garanţii ipotecare, dar şi că prin cererea de apel reclamanta nu a adus niciun argument concret în favoarea capătului de cerere privind înlăturarea sarcinilor.
Astfel, întrucât ambele societăţi se găsesc în procedura insolvenţei, o dezlegare asupra radierii dreptului de ipotecă instituit în favoarea pârâtei BRD-GSG SA - Sucursala Satu Mare, se va efectua în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 85/2006, cu luarea în considerare a ordinii de prioritate a creditorilor, care se bucură sau nu de garanţii.
Împotriva acestei decizii, SC M.A. SRL, prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL Cluj-Napoca a declarat recurs, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului său, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
În susţinere, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi cu aplicarea greşită a legii; au fost invocate, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs invocate a arătat că potrivit art. 3 din contractul de asociere în participaţiune, obiectul şi scopul asocierii era desfăşurarea în comun a activităţii de producţie de cărămizi, ridicarea fabricii reprezentând doar mijlocul de realizare a obiectului acesteia, iar potrivit art. 12 din acelaşi contract, la încetarea asocierii, bunurile se restituie asociatului care Ie-a adus ca aport, care, dacă restituirea nu este posibilă, va primi contravaloarea acestora stabilită de comun acord, iar în caz de neînţelegere, prin expertiză.
În acest context, a subliniat că susţinerile instanţei, potrivit cărora „pe măsura edificării, bunul va aparţine ambelor părţi, în cote stabilite în funcţie de contribuţia fiecăreia", respectiv „chiar în baza acestui articol din contract, se cuvine recunoaşterea unui drept de coproprietate în favoarea ambelor societăţi, iar nu al unui drept de creanţă în favoarea reclamantei" nu au fundament legal, cu atât mai mult cu cât chiar instanţa a constatat că respectiva convenţie reprezintă legea părţilor, care şi-au asumat întru totul clauzele contractuale.
Prin urmare, nicio prevedere contractuală nu stipulează un eventual drept de coproprietate asupra bunurilor aportate de către asociaţi, ba dimpotrivă, art. 12 reglementează expres consecinţele juridice în privinţa acestora în caz de încetare a contractului, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent, consecinţe juridice prevăzute de altfel şi de art. 254 C. com., în vigoare la momentul încheierii contractului.
Totodată, a arătat că este evident faptul că obiectul contractului de asociere nu s-a realizat niciodată nici înainte de intrarea în faliment a celor doi asociaţi şi bineînţeles nici ulterior, astfel că respectivul contract a încetat de drept.
În continuare, a susţinut că, raportat la petitele din acţiunea introductivă, instanţa de fond în mod greşit a dispus efectuarea expertizelor administrate în cauză la solicitarea reclamantei şi a ţinut cont de concluziile acestora, întrucât ele nu pot fi pertinente şi utile soluţionării cauzei, neputând duce la dezlegarea pricinii în sensul pretins de normele de procedură civilă.
Astfel, prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost ea precizată, SC Z.P. SRL a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate în cotă parte de 64% asupra fabricii, înscrierea acestuia în cartea funciară şi recunoaşterea dreptului de folosinţă asupra terenului pe care este edificată fabrica. Or, potrivit art. 12 din contractual de asociere, "bunurile mobile şi imobile sunt şi rămân în proprietatea fiecărui asociat, iar în caz de încetare a contractului, fiecare bun se restituie asociatului care l-a adus ca aport. În cazul în care, la încetarea asocierii, restituirea bunului nu este posibilă, asociatul va primi contravaloarea bunului stabilită de comun acord iar, în caz de neînţelegere, prin expertiză".
Prin urmare, chiar dacă prin expertizele realizate s-a stabilit că procentul de participare al SC Z.P. SRL la realizarea edificării Fabricii de cărămizi este de 67,15%, acestea nu pot duce în mod automat la stabilirea dreptului de coproprietate al Z.P. SRL asupra fabricii, ci cel mult la stabilirea unui drept de creanţă reprezentând contravaloarea investiţiilor pe care aceasta Ie-a făcut, respectiv suma de 3.464.587 RON.
Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, ori când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază însă că exclusiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii nu se circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care sancţionează nu interpretarea greşită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, realizată ca urmare a unei interpretări greşite a acestuia.
În concret, recurenta a invocat faptul că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, nicio prevedere contractuală nu stipulează un eventual drept de coproprietate asupra bunurilor aportate de către asociaţi, ba dimpotrivă, art. 12 din contract reglementează expres consecinţele juridice în privinţa acestora în caz de încetare a contractului, respectiv restituirea bunurilor în natură sau prin echivalent, consecinţe juridice prevăzute de altfel şi de art. 254 C. com., în vigoare la momentul încheierii contractului.
Înalta Curte apreciază criticile ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Astfel, instanţa supremă constată că art. 12 din contractul de asociere în participaţiune, invocat de recurentă, reglementează regimul bunurilor aduse ca aport de asociaţi şi a celor achiziţionate în baza art. 11 din acelaşi contract, respectiv eventualele modernizări, efectuate cu acordul părţilor.
Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, fabrica de cărămizi ce face obiectul prezentului litigiu a fost edificată după încheierea contractului de asociere în participaţiune, în vederea realizării obiectului asocierii - fabricarea de cărămizi.
Prin urmare, având în vedere prevederile art. 12 din contract, conform cărora orice bun adus ca aport rămâne în proprietatea fiecărui asociat, în mod justificat a apreciat curtea de apel că pe măsura edificării, bunul aparţine ambelor părţi, în cote stabilite în funcţie de contribuţia fiecăruia, respectiv a aportului fiecărui asociat.
În acest context, apar ca neîntemeiate şi criticile recurentei vizând faptul că instanţa de fond în mod greşit a dispus efectuarea expertizelor administrate în cauză la solicitarea reclamantei şi a ţinut cont de concluziile acestora.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a reţinut şi în precedent, bunul edificat prin contribuţia comună a asociaţilor aparţine acestora, în cote stabilite în funcţie de aportul fiecărui asociat; astfel, în mod corect instanţele de fond au luat în considerare cele reţinute prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză cu privire la cota de participare a fiecărui asociat la edificarea imobilului în litigiu.
Prin urmare, analiza deciziei atacate conduce spre concluzia că instanţa de apel nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, de o manieră care să conducă la schimbarea naturii sau înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, nesocotind astfel „legea părţilor".
Astfel, criticile recurentei vizând interpretarea greşită a art. 12 din contractul de asociere în participaţiune, care reprezintă legea părţilor, ar fi putut fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în măsura în care imobilul ce face obiectul litigiului ar fi reprezentat aportul uneia dintre părţi la asociere. Or, aşa cum s-a reţinut şi în precedent, acesta a fost edificat după încheierea contractului de asociere, în vederea realizării obiectului acestuia.
În altă ordine de idei, se impune menţionat că, în susţinerea recursului, autoarea căii de atac a reluat criticile formulate prin cererea de apel, critici care au fost analizate şi asupra cărora instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat de o manieră care conduce în mod logic la soluţia pronunţată, verificarea deciziei atacate relevând faptul că instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt, pe care a coroborat-o cu probele administrate în cauză şi cu normele de drept incidente.
Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedeşte a fi legală, motivele invocate nejustificând modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC M.A. SRL, prin lichidator Casa de Insolvenţă Transilvania SPRL împotriva Deciziei civile nr. 492/A din 3 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 82/2015. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 811/2015. Civil → |
|---|
