ICCJ. Decizia nr. 81/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 81/2015
Dosar nr. 3957/113/2011
Şedinţa publică de la 16 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia comercială şi contencios administrativ, la 19 iulie 2011, reclamanta SC D. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC N.M. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 126.432,05 lei, din care 97.255,42 lei la care se adaugă taxa pe valoare adăugată (TVA), reprezintă rest al facturii din 06 octombrie 2010, iar suma de 29.176,63 lei reprezintă penalităţi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului Brăila, excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin încheierea de la 09 martie 2012, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale teritoriale şi funcţionale şi excepţia prematurităţii, iar prin încheierea de la 18 aprilie 2012, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 236 din 22 octombrie 2013, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 97.255,42 lei, cu titlu de preţ şi suma de 29.176.63 lei, reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi suma de 6.273,58 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de prestări servicii nr. 767 din 14 iunie 2010, reclamanta SC D. SRL în calitate de prestator, s-a obligat să execute în favoarea pârâtei SC N.M. SRL, în calitate de beneficiar, repararea navei şlep autopropulsat M.E.G., la preţul stabilit în oferta din 11 martie 2010 şi în oferta din 26 mai 2010, moneda contractului fiind euro, conform cap. V art. 5 din contract.
În continuare, notând că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract şi a transmis pârâtei antecalculul lucrărilor de reparaţii, cu o valoare estimativă de 38.182,22 euro, prima instanţă a subliniat că nu poate fi primită apărarea pârâtei potrivit căreia acest antecalcul nu este însuşit de ea deoarece nu l-a semnat, pe de o parte pentru considerentul că părţile nu au stipulat în contract că pârâta are obligaţia de a semna antecalculul şi, pe de altă parte, pentru motivul că pârâta a procedat la plata preţului în avans; de asemenea, susţinerea pârâtei că acest deviz nu i-a fost comunicat a fost apreciată ca necorespunzând realităţii, deoarece la fila 20 de la dosar există dovada comunicării acestuia.
A mai reţinut tribunalul că afirmaţia pârâtei potrivit căreia faptul că reclamanta a predat nava atestă că a plătit integral preţul reparaţiilor, este în contradicţie cu afirmaţia potrivit căreia a mai achitat, ulterior predării navei, trei facturi de câte 10.000 lei, fapt dovedit de altfel şi cu actele de la dosar şi confirmat de raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză.
Cât priveşte modificarea cotei de TVA, prin nefacturarea diferenţei de preţ neachitată, prima instanţă a reţinut că prin O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi alte măsuri financiar-fiscale, cota standard de TVA a fost majorată de la 19% la 24%, începând cu data de 01 iulie 2010, situaţie care a impus modificarea şi completarea corespunzătoare a normelor metodologice aferente Titlului VI din H.G. nr. 44/2004.
Cum termenul de finalizare a lucrărilor prevăzut în contract era ulterior datei de 01 iulie 2010, prima instanţă a apreciat că în mod corect reclamanta a emis factura din 06 octombrie 2010 în sumă de 70.400 lei, reprezentând valoarea facturilor emise cu titlu de avans, şi achitate de reclamantă şi corect a stornat această factură, scăzând astfel suma de 70.400 lei din factura din 06 octombrie 2010, în sumă totală de 167.655,42 lei, cu aplicarea cotei de TVA de 24%.
Tribunalul a înlăturat şi apărarea pârâtei potrivit căreia nu există proces-verbal de recepţie a lucrărilor, reţinând că aceasta a recunoscut că lucrările au fost efectuate, fapt ce rezultă şi din devizul postcalcul al lucrărilor de reparaţii executate la nava şlep autopropulsat M.E.G. înregistrat la SC D. SRL din 24 iunie 2012, cu o zi înaintea plecării unităţii fluviale din portul Brăila, înscris semnat de ambele părţi, precum şi din faptul că în raportul de expertiză întocmit în cauză se arată că nu s-au identificat documente din care să rezulte că SC N.M. SRL a avut obiecţiuni cu privire la calitatea lucrărilor confirmate prin semnarea devizului sus-menţionat.
Totodată, notând că pârâta arată că nu este de acord decât cu tariful echivalent al sumelor plătite, ce însumează 70.400 lei, dar nu susţine acest punct de vedere printr-o evaluare a lucrărilor de reparaţii utilizând cantităţi recepţionate şi tarife unitare negociate, tribunalul a reţinut că prin contract, părţile au convenit să aplice tarifele din cele două oferte de preţ complementare, iar ca urmare a verificărilor efectuate, expertiza a concluzionat că suma totală a lucrărilor este de 33.809,46 euro (fără TVA) şi este superioară sumei de 31.591,66 euro (fără TVA) ce a stat la baza întocmirii facturii finale nr. 713/2010; astfel, a reţinut că suma de 31.591,66 euro pretinsă de reclamantă este justificată.
Referitor la penalităţile de întârziere, tribunalul a reţinut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a stabilit că pârâta datorează penalităţi de întârziere, conform clauzei penale inserate la art. 18 din contract, în sumă de 34.039,39 lei, însă cum reclamanta nu şi-a majorat pretenţiile nici cu privire la preţ, nici cu privire la penalităţi, instanţa a admis acţiunea aşa cum a fost formulată şi, în temeiul art. 1376 C. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 97.255,42 lei, cu titlu de preţ şi a sumei de 29.176,63 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, SC N.M. SRL, a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 68/ A din 10 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită critica vizând încălcarea competenţei teritoriale şi funcţionale a primei instanţe, atât timp cât, pe de o parte, părţile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluţioneze de către instanţele competente din raza judeţului Brăila, iar pe de altă parte, natura litigiului este una civilă.
A apreciat instanţa de apel că nici critica vizând greşita respingere a excepţiei prematurităţii nu poate fi primită, atât timp cât pârâta, aşa cum rezultă din documentele existente la dosar, s-a sustras în mod constant de la conciliere; astfel, a reţinut că aceasta îşi invocă practic propria culpă, ceea ce nu este admisibil.
De asemenea, notând că prin contract s-a stabilit un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele emise în avans şi cincisprezece zile, pentru cele finale, curtea de apel a apreciat că, faţă de data emiterii facturilor, în mod corect a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Referitor la critica privind nelegala citare a pârâtei pentru termenul de judecată din 09 octombrie 2013, motivat de schimbarea orei la care s-ar fi strigat cauza, curtea de apel a constatat că din verificările lucrărilor dosarului, inclusiv fotocopia caietului de şedinţă al grefierului, nu rezultă că susţinerile pârâtei cu privire la modificarea orei stabilite iniţial pentru strigarea cauzei sunt conforme realităţii.
În acest context, instanţa de apel a subliniat că, în cauză, s-a amânat de două ori pronunţarea, tocmai pentru a se da părţilor posibilitatea să îşi exprime poziţia cu privire la modalitatea de soluţionare a obiecţiunilor formulate la concluziile raportului de expertiză contabilă, iar faptul că acestea au fost respinse justificat şi argumentat, prin trimiteri ample la normativele aplicabile, nu poate echivala cu nepronunţarea instanţei pe aspectele invocate; de altfel, a apreciat că pârâta s-a prevalat de toate subterfugiile apte să justifice refuzul plăţii lucrărilor suplimentare de reparaţii, deşi din actele existente la dosar rezultă cu certitudine că a fost de acord cu acestea.
În final, curtea de apel a precizat că înlăturarea opiniei expertului contabil nu poate justifica nici critica favorizării reclamantei, prin maniera de reţinere a preţurilor lucrărilor, recuzarea expertului fiind tot o încercare de neonorare a celor stipulate expres prin contractul de prestări servicii.
Împotriva acestei decizii, SC N.M. SRL a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 5 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, precum şi motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiilor invocate şi respingerii pe fond a acţiunii.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ, recurenta-pârâtă a arătat că nelegal a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului Brăila, motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, deşi, aşa cum a susţinut şi prin motivele de apel, clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 20 din contractul încheiat de părţi este nulă absolut, întrucât prezentul litigiu este unul de drept maritim, iar la Tribunalul Brăila nu sunt organizate secţii maritime şi fluviale, conform prevederilor art. 36 şi 37 din Legea nr. 304/2004; astfel, a considerat că raportat la prevederile art. 5 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revenea Tribunalului Constanţa, secţia maritimă şi fluvială.
Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele de drept care au format convingerea instanţei şi care sunt argumentele pentru care au fost respinse susţinerile ei.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că pentru termenul de judecată din 09 octombrie 2013, când instanţa a şi rămas în pronunţare, părţile nu au fost citate, deşi fusese schimbată ora şedinţei, de la ora 12.00 la ora 08.00. Or, în condiţiile în care schimbarea orei nu a fost comunicată în cadrul şedinţei de judecată, următoarea şedinţă de judecată trebuie să se desfăşoare la aceeaşi oră ca şi cea anterioară.
Susţine că vătămarea pe care a suferit-o prin nerespectarea procedurii de citare a constat în imposibilitatea de a-şi susţine obiecţiunile la raportul de expertiză şi de a formula concluzii pe fond.
În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este succint motivată în ce priveşte cele trei excepţii invocate, fapt care echivalează cu nemotivarea acestora şi este complet nemotivată în ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel nefăcând nicio referire la susţinerile sale vizând faptul că oferta în care se regăsesc preţurile nu îi este opozabilă, că facturile emise de intimata-reclamantă nu sunt corect întocmite, că devizul estimativ nr. 775/2010 nu i-a fost comunicat, precum şi că au existat discuţii cu privire la taxa pe valoare adăugată aplicată.
A mai arătat recurenta-pârâtă că nici prima instanţă şi nici curtea de apel nu au analizat argumentele ei cu privire la expertiza contabilă efectuată în cauză, deşi a solicitat instanţei de apel refacerea expertizei, motivat de faptul că în cuprinsul raportului de expertiză s-au regăsit tabele în care au fost menţionate preţuri preluate din acte emise unilateral de către intimata-reclamantă.
Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal a fost respinsă excepţia prematurităţii, subliniind că potrivit art. 109 C. proc. civ., în cazul în care legea prevede în mod expres o procedură prealabilă, instanţa judecătorească poate fi sesizată numai după îndeplinirea acesteia. Or, art. 7201 C. proc. civ. prevede procedura concilierii directe pentru cererile în materie comercială, evaluabile în bani.
De asemenea, a arătat că motivarea curţii de apel cu privire la respingerea acestei excepţii este vagă, fără referire concretă la documentele din dosar, fapt ce echivalează cu o lipsă a motivării.
O altă critică formulată subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. vizează soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost menţinută de instanţa de apel.
Astfel, recurenta-pârâtă arată că deşi în susţinerea acestei excepţii a făcut trimitere la prevederile art. 955 C.com., instanţa de apel nu a făcut nicio referire la acest text de lege şi nu a analizat excepţia prin prisma termenului legal de prescripţie de un an, motiv pentru care apreciază că lipseşte motivarea respingerii acestei excepţii.
Totodată, arată că greşit s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât de la data finalizării reparaţiilor navale, respectiv 24 iunie 2010 şi până la 19 iulie 2011, data introducerii acţiunii, a trecut mai mult de un an.
A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greşit au considerat instanţele de fond că termenul de prescripţie curge de la data emiterii facturii finale de către reclamantă, subliniind că o astfel de clauză contractuală este lovită de nulitate absolută, începerea termenului de prescripţie neputând fi lăsată la latitudinea uneia dintre părţi.
În acest context, recurenta a arătat că intimata a stornat propriile facturi şi a emis altele după cinci luni de la data finalizării reparaţiilor.
Totodată, a invocat şi faptul că instanţa de apel nu a analizat şi nu a înlăturat susţinerile referitoare la emiterea facturii finale, dincolo de cele 15 zile de la finalizarea lucrării prestate de reclamantă, termen stabilit de Legea nr. 571/2003. Or, calculând termenul de prescripţie de la data la care intimata avea obligaţia legală de a emite factura, acţiunea este introdusă peste termenul de prescripţie de un an, neputând fi primite nici susţinerile intimatei conform cărora debitul a fost recunoscut prin efectuarea unei plăţi parţiale, întrucât nu putea fi recunoscut un debit care nu se născuse încă.
În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că nu au fost analizate susţinerile sale vizând faptul că emiterea facturii finale, după termenul legal de 15 zile, încalcă şi prevederile art. 134 alin. (1) C. fisc., conform cărora faptul generator este cel ce determină TVA; în acest context, TVA de 24%, greşit inclusă, a fost luată în calcul la stabilirea ulterioară a penalităţilor, rezultând astfel o sumă diferită.
A mai arătat recurenta-pârâtă că greşit s-a respins cererea de recuzare a expertului contabil, cu motivarea că nu s-ar fi formulat cererea în termen de 5 zile de la data ivirii motivului de recuzare, atât timp cât şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 326 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi că instanţa de fond nu a analizat opinia separată formulată de expertul parte B.N., aceasta nefiind înlăturată argumentat.
Prin urmare, întrucât prima instanţă nu a dispus refacerea expertizei, iar instanţa de apel nu i-a admis cererea privind efectuarea unei noi expertize, apreciază că în cauză se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru refacerea expertizei.
În acest context, recurenta-pârâtă susţine că expertiza efectuată şi reţinută ca atare în argumentarea soluţiei cuprinde numeroase greşeli pe care instanţele de fond nu le-au analizat, ignorând argumentele ei; astfel, în cauză nu a fost stabilită situaţia de fapt pentru a se putea analiza aplicarea legii la starea de fapt.
În continuare, a arătat că prin maniera în care a înţeles expertul să aleagă, pe baza actelor întocmite de reclamantă, preţul cel mai mare, acesta a demonstrat că este părtinitor, favorizând-o pe reclamantă şi identificându-se cu interesele acesteia.
În acest sens, recurenta-pârâtă a făcut ample referiri la devizele, facturile şi lista lucrărilor suplimentare efectuate de către reclamantă, subliniind că instanţa de fond a considerat în mod nejustificat că şi-a însuşit devizul estimativ nr. 775 din 15 iunie 2010, întrucât, aşa cum a arătat, acest deviz nu i-a fost comunicat, nu este semnat de către ea, iar părţile au stabilit telefonic un preţ pentru lucrările efectuate.
În final, a arătat că reclamanta a încercat modificarea preţurilor după efectuarea reparaţiilor şi plata acestora, ceea ce este inadmisibil.
La 09 ianuarie 2015, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns criticilor dezvoltate în cererea de recurs, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 3, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti.
În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 236 din 22 octombrie 2013 cu încălcarea competenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului Constanţa, secţia maritimă şi fluvială.
Astfel, a arătat că în mod nelegal a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului Brăila, motivat de faptul că natura litigiului este una civilă, deşi, aşa cum a susţinut şi prin motivele de apel, clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 20 din contractul de prestări servicii este nulă absolut, întrucât prezentul litigiu este unul de drept maritim, iar la Tribunalul Brăila nu sunt organizate secţii maritime şi fluviale, conform prevederilor art. 36 şi 37 din Legea nr. 304/2004.
Raportat la aceste critici, înalta Curte subliniază că art. 36 şi 37 din Legea nr. 304/2004 trebuie interpretate prin prisma dispoziţiilor legale privind competenţa acestor secţii specializate.
Or, conform art. 2 lit. B din Decretul nr. 203/1974, în vigoare la data introducerii acţiunii, atrag competenţa secţiilor maritime şi fluviale litigiile în materie civilă, indiferent de valoare, având drept obiect despăgubirile pentru avarii cauzate navelor şi instalaţiilor plutitoare, clădirilor şi utilajelor portuare, instalaţiilor destinate navigaţiei, instalaţiilor de încărcare, descărcare şi manipulare a mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigaţie, precum si pentru orice prejudicii cauzate prin alte fapte ilicite în legătură cu activitatea marinei civile şi retribuţia pentru asistenţă şi salvare, precum şi repartizarea acesteia între salvatori.
Înalta Curte constată însă că, în speţă, obiectul litigiului îl constituie pretenţiile izvorâte dintr-un contract de prestări servicii prin care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat să repare o navă aparţinând pârâtei, iar la art. 20 din contract părţile au inserat o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti competente din raza teritorială a judeţului Brăila.
Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu pot fi primite criticile pârâtei, atât timp cât, pe de o parte, părţile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluţioneze de către instanţele competente din raza teritorială a judeţului Brăila, iar pe de altă parte, natura litigiului este una civilă.
De aceea, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. este nefondat.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) din acelaşi Cod, care constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură.
În speţă, recurenta-pârâtă a susţinut că părţile nu au fost citate pentru termenul de judecată din 09 octombrie 2013, când instanţa a şi rămas în pronunţare, deşi intervenise o schimbare cu privire la ora începerii şedinţei de judecată; astfel, deşi şedinţa de judecată anterioară a avut ca oră estimată de începere ora 12.00, cea de la 09 octombrie 2013 a început la ora 8.00. Or, în condiţiile în care schimbarea orei nu a fost comunicată în cadrul şedinţei de judecată, următoarea şedinţă trebuie să se desfăşoare la aceeaşi oră ca şi cea anterioară.
Cum din examinarea actelor dosarului rezultă că pentru şedinţa de judecată de la 09 octombrie 2013 părţile au avut termen în cunoştinţă, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., iar din verificările efectuate de instanţa de apel, care au inclus analizarea caietului de şedinţă al grefierului, nu rezultă că susţinerile vizând modificarea orei stabilite iniţial pentru începerea şedinţei de judecată sunt conforme realităţii, instanţa supremă apreciază ca fiind neîntemeiate criticile recurentei-pârâte cu privire la acest aspect. Aceasta, cu atât mai mult cu cât pentru termenul din 09 octombrie 2013 nu îşi găseşte aplicare niciuna dintre situaţiile de excepţie prevăzute de art. 153 alin. (2) C. proc. civ.
În altă ordine de idei, raportat la aceste critici, care atrag nulitatea relativă, trebuie subliniat că, în conformitate cu prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Vătămarea nu trebuie însă confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură, cu folosul practic urmărit de partea ce invocă nulitatea actului de procedură, ci trebuie să îmbrace forma unui prejudiciu. Trebuie menţionat de asemenea că vătămarea nu se reduce strict la un prejudiciu material, având o sferă mai largă care include orice prejudiciu în sens procesual, iar constatarea existenţei acesteia este lăsată la aprecierea instanţei.
Recurenta-pârâtă susţine că vătămarea pe care a suferit-o prin nerespectarea procedurii de citare a constat în imposibilitatea de a-şi susţine obiecţiunile la raportul de expertiză şi a formula concluzii pe fond.
Or, în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, tribunalul, prin încheierile de şedinţă de la 09 octombrie 2013 şi 15 octombrie 2013, a amânat de două ori pronunţarea hotărârii, tocmai pentru a da părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise.
De aceea, înalta Curte constată că şi motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.
În analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte notează că în susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este succint motivată în ceea ce priveşte cele trei excepţii invocate, fapt ce echivalează cu nemotivarea acestora şi este complet nemotivată în ce priveşte fondul cauzei.
Susţinerile recurentei-pârâte vizând nemotivarea soluţiei instanţei de apel cu privire la excepţiile invocate sunt lipsite de suport.
Totodată, având în vedere că soluţia instanţei de apel cu privire la excepţiile sus-menţionate este criticată de recurenta-pârâtă atât prin prisma motivului de recurs prevăzut de punctul 7 al art. 304 C.proc.civ, cât şi prin prisma punctelor 8 şi 9 ale aceluiaşi articol, aceste critici vor fi tratate grupat, instanţa urmând a le răspunde prin considerente comune.
Astfel, înalta Curte apreciază că instanţa de apel a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea asupra celor trei excepţii şi au condus la concluzia că în mod corect tribunalul a respins excepţia necompetenţei sale teritoriale şi funcţionale, cea a prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Astfel, în ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale şi funcţionale a Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum s-a reţinut şi în precedent, în mod corect a apreciat curtea de apel că nu pot fi primite criticile apelantei, atât timp cât, pe de-o parte, părţile au convenit prin contract ca litigiile apărute în derularea acestuia să se soluţioneze de către instanţele competente din raza judeţului Brăila, iar, pe de altă parte, natura litigiului este una civilă; aşa fiind, criticile recurentei-pârâte cu privire la soluţia dată acestei excepţii sunt neîntemeiate.
Neîntemeiate se constată a fi şi criticile vizând soluţia dată excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii.
Astfel, prin instituirea procedurii concilierii prealabile legiuitorul a urmărit soluţionarea rapidă a neînţelegerilor dintre comercianţi, fără a apela la procedura judiciară, mai complexă, dar şi degrevarea activităţii instanţelor judecătoreşti.
În speţă, Înalta Curte constată că reclamanta a respectat cerinţele impuse de art. 7201 C. proc. civ., întrucât, înainte de a se adresa instanţei, a încercat soluţionarea litigiului prin conciliere directă, aşa cum reiese din înscrisurile aflate la filele 36-42 din dosarul tribunalului, însă, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 20 ianuarie 2011, pârâta nu s-a prezentat la data şi locul indicate prin convocarea la conciliere, astfel că nu poate invoca propria culpă în ceea ce priveşte faptul că procedura prealabilă nu s-a putut realiza efectiv.
Totodată, faţă de cele reţinute în precedent cu privire la scopul instituirii procedurii prealabile, înalta Curte apreciază că, în speţă, invocarea nerespectării acesteia este pur formală, de vreme ce părţile şi-au făcut deja cunoscute pretenţiile, şi-au exprimat punctele de vedere cu privire la acestea pe parcursul derulării procesului, iar o soluţionare amiabilă, deşi posibilă de principiu în tot acest răstimp, s-a dovedit imposibil de realizat în concret; de aceea, soluţia dată excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii este una legală.
Nu poate fi primită nici critica privind faptul că instanţa de apel nu a arătat, în concret, care sunt motivele care argumentează soluţia dată excepţiei prematurităţii, de vreme ce, din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa a înlăturat motivat criticile vizând acest aspect, arătând că acestea sunt neîntemeiate, atât timp cât pârâta, aşa cum rezultă din documentele existente la dosar, s-a sustras în mod constant de la conciliere, invocându-şi astfel propria culpă.
Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate şi criticile vizând soluţia dată de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi menţinută de instanţa de apel.
Astfel, potrivit prevederilor art. 955 C.com., termenul de prescripţie pentru acţiunile vizând „furniturile de proviziuni, lemnărie, combustibile şi alte lucruri necesarii pentru reparațiunea sau prepararea unui vas de călătorie şi pentru lucrările făcute pentru aceste obiecte" este de un an şi curge de la data realizării lucrărilor, dacă părţile nu au stipulat un termen de plată, caz în care prescripţia rămâne suspendată pe timpul convenit.
Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prin art. 7 din contractul de prestări servicii, părţile au stipulat un termen de plată, respectiv data emiterii facturilor, pentru cele emise în avans şi cincisprezece zile, pentru factura finală; aşa fiind, potrivit dispoziţiilor legale menţionate mai sus, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data plăţii convenită de părţi prin contract.
Prin urmare, justificat a apreciat curtea de apel că, faţă de data emiterii facturilor, acţiunea a fost introdusă în termenul de prescripţie de un an, astfel că în mod corect tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Totodată, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a procedat la stornarea facturilor în mod discreţionar şi nejustificat, ci a avut în vedere respectarea prevederilor O.U.G. nr. 58/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi alte măsuri financiar-fiscale, care a majorat cota standard de TVA de la 19% la 24%, începând cu data de 01 iulie 2010.
Prin urmare, soluţia instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este argumentată şi, aşa cum rezultă şi din considerentele expuse mai sus, este una legală.
Însă, înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte vizând faptul că decizia curţii de apel este nemotivată în ceea ce priveşte fondul cauzei.
Potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.
Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea de nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.
Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă, necontradictorie şi ataşată de circumstanţele cauzei, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.
Deşi prin motivele de apel pârâta a formulat critici cu privire la faptul că ofertele în care se regăsesc preţurile nu îi sunt opozabile, că facturile emise de intimata-reclamantă nu sunt corect întocmite, că nu i-a fost comunicat devizul de plată nr. 775/2010, că expertul a determinat greşit preţul şi că a fost aplicată greşit taxa pe valoare adăugată, decizia recurată nu cuprinde nicio referire la acestea; aşa fiind, decizia atacată nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.
Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea instanţei de apel echivalând unei necercetării corespunzătoare a fondului.
Prin urmare, înalta Curte nu va mai examina restul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, acestea urmând să fie analizate de instanţa de trimitere, în rejudecarea apelului, conform prevederilor art. 315 C. proc. civ.
De aceea, dând deplină eficienţă art. 312 alin. (5) C. proc. civ., potrivit căruia neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii atacate şi trimiterea acesteia, spre rejudecare, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC N.M. SRL împotriva deciziei civile nr. 68/ A din 10 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 809/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 807/2015. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
