ICCJ. Decizia nr. 807/2015. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 807/2015
Dosar nr. 8108/2/2013
Şedinţa publică de la 12 martie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Contestatorul C.T. a formulat la 12 decembrie 2013 contestaţie la executare, în contradictoriu cu intimata AAAS, solicitând anularea executării silite începute împotriva sa, respectiv să se constate prescrisă executarea silită şi să se anuleze titlul executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. 82 din 5 iunie 1996 pentru lipsa consimţământului şi Somaţia nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, precum şi celelalte acte de executare silită, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei a arătat că la data de 25 noiembrie 2013 a primit prin poştă Somaţia nr. 1806 din 12 noiembrie 2013 prin care i-a fost comunicată împrejurarea că s-a început executarea silită pentru recuperarea sumei de 477.856,63 RON, echivalentul a 283.712,30 dolari SUA, reprezentând obligaţii de natură bancară, izvorând din Contractul de credit nr. 82 din 5 iunie 1996.
A invocat prescripţia dreptului de a cere executarea silită în conformitate cu prevederile art. 705 C. proc. civ., întrucât între data naşterii dreptului de a obţine executarea silită şi data prezentei cereri au trecut mai mult de trei ani, ale art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., care reglementează termenul de prescripţie de 5 ani, precum şi în raport de art. 13 pct. 5 din O.U.G. nr. 51/1998, care reglementează termenul de prescripţie de 7 ani.
Totodată a precizat că titlul executoriu este un contract de credit pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a născut cel mai devreme la momentul la care obligaţia de restituire a devenit scadentă, respectiv la nivelul anului 1996 şi că în raport de data încheierii Contractului de cesiune de creanţă nr. 938600, dreptul de a cere executarea silită s-a născut cel mai târziu la data de 3 decembrie 1999.
Contestatorul a mai susţinut şi că nu a fost notificat în termenul prevăzut de art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998 cu privire la cesionarea creanţei, astfel că între momentul naşterii dreptului de a cere executarea silită şi momentul la care s-a solicitat executarea silită au trecut mai bine de 14 ani, apreciind că dreptul creditoarei de a solicita executarea silită s-a stins prin prescripţie.
S-a invocat şi nulitatea absolută a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. 82 din 5 iunie 1996 pentru lipsa totală a consimţământului, acesta nefiind semnat de persoana sa, neavând cunoştinţă de existenţa lui, nefiind ştampilat şi nici înregistrat de bancă. Mai mult, a arătat că la 28 mai 1996, momentul încheierii contractului de cauţiune, contractul de credit nu era semnat, acesta purtând data de 5 iunie 1996, în cauză fiind evident falsul realizat prin contrafacerea semnăturii sale, nefiind posibilă garantarea unei obligaţii viitoare, a cărei întindere nu este cunoscută şi nici datele sale de identitate înserate în cuprinsul contractului de cauţiune nu corespund cu datele sale reale.
În drept a invocat prevederile art. 172, art. 711 şi urm. C. proc. civ.
Intimata AVAS a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin Sentinţa civilă nr. 57 din 2014 din 2 octombrie 2014, a admis excepţia tardivităţii şi a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul C.T. în contradictoriu cu intimata AAAS Bucureşti, ca tardiv formulată.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut următoarele:
Cu privire la legea aplicabilă instanţa a apreciat că cererea este supusă dispoziţiilor vechiului cod de procedură civilă, în raport de art. 25 alin. (1) din NCPC potrivit căruia procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.
În cauza de faţă curtea a constatat că la data de 1 aprilie 2002 i s-a comunicat contestatorului titlul executoriu şi somaţia de plată, acesta fiind primul act de executare şi că prin emiterea Somaţiei nr. 1806 din 12 noiembrie 2013 intimata a înţeles să continue executarea silită începută în anul 2002.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare curtea a apreciat că potrivit art. 401 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă.
Astfel a reţinut că întrucât contestatorul a contestat Somaţia nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, care i-a fost comunicată la data de 22 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din înscrisul depus de intimata AVAS la dosar, termenul de 15 zile s-a împlinit la 8 decembrie 2013, duminica, motiv pentru care acesta a fost prelungit până la 9 decembrie 2013, iar contestaţia a fost depusă la 10 decembrie 2013, data poştei, deci cu depăşirea termenului legal.
Faţă de aceste considerente, curtea a admis excepţia tardivităţii şi a respins contestaţia la executare ca fiind tardiv formulată.
Împotriva Sentinţei civile nr. 57 din 2014 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs contestatorul C.T., întemeiat pe art. 3041 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În criticile formulate, după o prezentare a situaţiei de fapt, recurentul contestator a susţinut în esenţă următoarele:
A arătat că este real faptul că pârâta AVAS a depus la poştă plicul ce conţinea Somaţia la 22 noiembrie 2013, dar că aceasta este data poştei Bucureşti, respectiv data la care a plecat plicul din Bucureşti către contestator, dar că plicul a ajuns la el la 25 noiembrie 2013, şi cum potrivit art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă, raportat la data de 25 noiembrie 2013 când contestatorul a luat cunoştinţă de somaţia menţionată, termenul de 15 zile a început să curgă la 26 noiembrie 2013 şi s-a împlinit la 10 decembrie 2013, dată la care potrivit filei din dosarul de fond, prezenta contestaţie este depusă în termenul legal.
Recursul declarat de contestatorul C.T. împotriva Sentinţei civile nr. 57 din 2014 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă este fondat.
Potrivit art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., contestaţia se poate face în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă, iar conform art. 103 C. proc. civ. "Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal, atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel, iar consecinţa este că cererea nu mai poate fi analizată.
Rezultă aşadar că, potrivit acestor texte de lege, recursul poate fi declarat în termen de 15 zile de la comunicarea actului de executare contestat, sancţiunea în caz de depăşire a acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluţiona pe fond cauza.
În speţă se reţine că, contestatorul a luat cunoştinţă de Somaţia nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, care i-a fost comunicată la data 25 noiembrie 2013, conform datei de pe ştampila poştei inscripţionată pe plicul de expediere aflat la dosarul instanţei de fond, iar contestaţia a fost depusă la 10 decembrie 2013, data poştei, din dosarul de fond.
Faţă de acesta situaţie, cum contestatorul a luat cunoştinţă de somaţia menţionată la 25 noiembrie 2013, se constată că termenul de 15 zile s-a împlinit la 10 decembrie 2013, astfel că prezenta contestaţie este depusă în termenul legal.
Avându-se în vedere că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ceea ce în cauză prin soluţia pronunţată acestea nu au fost stabilite, Curtea conform dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., constată că soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, de casare a sentinţei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea procesului cu evocarea fondului.
Cu ocazia judecării, instanţa urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. şi să ceară acestora să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 129 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de contestatorul C.T., să caseze Sentinţa civilă nr. 57 din 2014 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea procesului cu evocarea fondului.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul C.T. împotriva Sentinţei civile nr. 57/2014 din 2 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 81/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 806/2015. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
