ICCJ. Decizia nr. 826/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 826/2015
Dosar nr. 916/1752/2014
Şedinţa din Camera de consiliu de la 13 martie 2015
Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Jibou la data de 22 septembrie 2014, reclamanta SC G. L&D SA a chemat în judecată pe pârâta SC G.&G. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 194,12 RON, în baza contractului de vânzare pentru distribuţia cu amănuntul a buteliilor proprietatea P. LPG nr. 168 din 14 iunie 2012, la care se adaugă dobânda contractuală de 0,5%, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 492/C din 12 noiembrie 2014, Judecătoria Jibou a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 6 Bucureşti, reţinând că prin clauza 20.1 din contractul sus-menţionat, părţile au stabilit ca orice dispută care nu poate fi soluţionată amiabil să fie supusă jurisdicţiei instanţei competente din Municipiul Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorul 6 Bucureşti, sub nr. 916/1752/2014.
Prin Sentinţa civilă nr. 9913 din 18 decembrie 2014 Judecătoria Sectorul 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Jibou.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorul 6 Bucureşti a reţinut că, în speţă, faţă de obiectul cererii, nu este vorba despre o competenţă teritorială de ordine publică, ci de una relativă, de ordine privată.
Or, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât, nu şi de instanţă din oficiu, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.
Astfel, a apreciat că faţă de textele legale menţionate, câtă vreme pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, Judecătoria Jibou a devenit competentă teritorial exclusiv, excluzând, astfel, competenţa oricărei alte instanţe.
A mai reţinut Judecătoria Sectorul 6 Bucureşti că, faţă de modul de redactare a clauzei contractuale, nu se identifică instanţa competentă din Municipiul Bucureşti, opţiunea revenind celui care introducea cererea de chemare în judecată.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Jibou, pentru următoarele considerente:
Delimitarea atribuţiilor instanţelor, se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."
Prin urmare, regula de drept comun se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.
În cauză, nefiind incidenţă nici una din situaţiile ce impun competenţa teritorială obligatorie, se aplică competenţa teritorială de drept comun stabilită de art. 107 C. proc. civ.
Competenţa teritorială de drept comun prevăzută de textul de lege sus-menţionat nu are caracter absolut, ci relativ, aflându-ne deci în prezenţa unei necompetenţe relative, de ordine privată.
Una dintre caracteristicile competenţei relative o reprezintă posibilitatea derogării prin acordul expres al părţilor, de la norma care o stabileşte.
Atunci când, prin convenţie, părţile au stabilit competenţa unei anumite instanţe, partea care introduce cererea trebuie să sesizeze respectiva instanţă.
Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa a fost învestită să se pronunţe asupra cererii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 194,12 RON, în baza contractului de vânzare pentru distribuţia cu amănuntul a buteliilor proprietatea P. LPG nr. 168 din 14 iunie 2012, la care se adaugă dobânda contractuală de 0,5%.
Deşi prin clauza 20.1 din contractul sus-menţionat părţile au convenit ca orice dispută care nu poate fi soluţionată amiabil să fie supusă jurisdicţiei instanţei competente din Municipiul Bucureşti, reclamanta a învestit cu soluţionarea cererii instanţa de la sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Jibou.
Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât, in limine litis, nu şi de instanţă din oficiu.
Cum, în speţă, pârâta nu a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei iniţial învestite, în mod corect a reţinut Judecătoria Sectorul 6 că Judecătoria Jibou a devenit competentă teritorial exclusiv, excluzând, astfel, competenţa oricărei alte instanţe.
Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Jibou.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Jibou.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 971/2015. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1425/2015. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
