ICCJ. Decizia nr. 1887/2015. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şî JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1887/2015
Dosar nr. 58009/3/2011*
Şedinţa publică din 25 septembrie 2015
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 25 august 2011, reclamanta G.V. a chemat în judecată pe pârâtul H.M.I., solicitând mărirea remuneraţiei din contractele de cesiune de drepturi de autor dintre părţi, conform art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, la nivelul beneficiilor obţinute de pârât, iar, în subsidiar, rezilierea contractelor, conform art. 41 alin. (1) din aceeaşi lege.
Prin Sentinţa nr. 948 din 26 aprilie 2012, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea şi a majorat remuneraţia stabilită în favoarea reclamantei prin contractele de cesiune de autor asupra operei literare a scriitorului M.S., contracte încheiate la 22 august 2010 şi 5 noiembrie 2010, la 1/8 din veniturile obţinute de pârât privind valorificarea drepturilor cesionate, obligând pârâtul la plata către reclamantă a remuneraţiei restante în cuantum de 14.500 euro.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că între părţi s-au încheiat două contracte de cesiune drepturi de autor având ca obiect cesiunea exclusivă a cotei de î/8 din drepturile patrimoniale de autor asupra operei literare a scriitorului M.S.; primul contract s-a încheiat la 22 august 2010 pe o perioadă de 2 ani, preţul cesiunii fiind stabilit la 1.000 euro/ an, urmând ca plata să se efectueze în lei, iar cel de-al doilea la 05 noiembrie 2010 pentru o durată de 5 ani, preţul cesiunii fiind de 1.00 euro/ an cu plata în lei.
Pentru a stabili contravaloarea drepturilor cesionate, părţile nu au avut în vedere o valoare estimativă a drepturilor patrimoniale de autor ce urmau să fie valorificate, astfel că preţui stabilit iniţial are un caracter pur aleatoriu.
Având în vedere dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi ţinând seama de valoarea operei sadoveniene, tribunalul a apreciat că preţul cesiunii stabilit iniţial prin cele doua contracte nu a avut în vedere valoarea drepturilor cesionate şi câştigurile efective ale cesionarului, pentru a se păstra o proporţie rezonabilă între drepturile celor două părţi în contract, astfel că sumele prevăzute ca preţ al cesiunii o prejudiciază în mod evident pe reclamantă, fiind foarte mici.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că se impune revizuirea contractelor, în sensul de a stabili remuneraţia prin raportare la veniturile cesionarului, respectiv Ia cota de 1/8 din veniturile obţinute de pârât prin valorificarea drepturilor cesionate.
Reclamanta, în calitate de moştenitoare a drepturilor de autor, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 05 mai 1992 eliberat de notariatul de Stat Local Sector 1, se subrogă în drepturile autorului şi poate culege remuneraţia la care se referă art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, astfel că aceste dispoziţii sunt incidente şi în ceea ce o priveşte.
În raport de datele furnizate de pârât privind beneficiul realizat din publicarea operelor cesionate şi cu care reclamanta a fost de acord, instanţa l-a obligat pe acesta să-i plătească remuneraţia restantă în cuantum de 14.500 euro, calculată în raport de noul preţ revizuit, care reprezintă î/8 din veniturile cesionarului obţinute prin valorificarea drepturilor cedate.
Sentinţa tribunalului a fost atacată cu apel de către ambele părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 26/ A din 13 februarie 2013 a confirmat sentinţa tribunalului, prin respingerea, ca nefondate, a ambelor apeluri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin Decizia nr. 738 din 4 martie 2014, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, a admis recursul declarat de pârât, a casai, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat depărat.
Celelalte dispoziţii ale deciziei au fost menţinute.
Pentru a dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte a apreciat că recursul pârâtului este fondat în limitele următoare:
În ceea ce priveşte soluţionarea cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din lege, relativ Ia intervenţia asupra remuneraţiei stabilită prin contractele de cesiune, s-a reţinut că în aplicarea acestei norme, este necesar să se stabilească dacă între remuneraţia stabilită prin contractul de cesiune şi beneficiile cesionarului există o disproporţie evidentă.
Referitor la beneficiile cesionarului, s-a reţinut că în mod corect instanţa de apel a apreciat că trebuie avută în vedere întreaga sumă din contractul de editare, deoarece aceasta reflectă venitul său; acesta este venitul obţinut în urma încheierii contractului de editare, cu privire Ia care pârâtul-recurent nu s-a prevalat de aspecte ce ţin de neexecutare/încetare sau de afectare a drepturilor sale de termene sau condiţii.
Aceste venituri nu reprezintă însă beneficiul care trebuie avut în vedere la soluţionarea cauzei, întrucât cele două noţiuni sunt distincte, iar în calculul celei din urmă trebuie avute în vedere şi excluse cheltuielile aferente.
S-a concluzionat că pentru stabilirea corectă a beneficiilor cesionarului, anterior aprecierii „disproporţiei evidente ” la care face trimitere norma legala, era necesară includerea în caicul şi a acestor cheltuieli, în măsura în care sunt aferente veniturilor de referinţă şi cu toate verificările care se impun pentru acceptarea în cauză.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 138/ A din 11 martie 2015, a admis apelul declarat de pârâtul H.M.I. şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Respectând îndrumările din decizia de casare, instanţa de apel a dispus administrarea de probe pe aspectele referitoare la cuantificarea cheltuielilor ocazionate de încheierea contractului de editare şi a taxelor şi impozitelor plătite.
Reluând analiza cauzei, instanţa de apel a reţinut că inclusiv în situaţia în care nu s-ar lua în considerare eventuale cheltuieli sau taxe/ impozite plătite de pârâtul cesionar în legătură cu contractul de editare încheiat ulterior m s-ar putea ajunge la concluzia unei disproporţii evidente între remuneraţia reclamantei şi beneficiile cesionarului pârât.
Astfel, s-a reţinut că şi în situaţia absenţei oricărei cheltuieli/ taxe, din venitul de 172.000 euro obţinut de pârât din contractul de editare a operelor scriitorului M.S., proporţia din acest venit corespunzătoare cotei de 1/8 cesionată de la reclamantă pentru 7.000 euro ar fi de 21.500 euro.
Or, un venit de 21.500 euro relativ la achiziţia unui drept incert (cota de 1/8 cumpărată făcând ia acea dată obiectul unei nulităţi dispuse în primă instanţă) pentru 7000 euro (adică un venit de trei ori mai mare decât suma plătită pentru obţinerea respectivului drept) nu reprezintă o disproporţie atât de vădită în înţelesul art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, aptă să înfrângă regula forţei obligatorii pentru părţi a contractului încheiat, regulă impusă de art. 969 C. civ.
Cu atât mai mult soluţia de respingere a pretenţiilor fondate pe art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 se impune în cauză, cu cât, în fapt, beneficiile pârâtului din contractul de editare sunt, în realitate, mai mici decât venitul de 172.000 euro.
Instanţa de apel a reţinut că este plauzibil şi prezumabil că, legat de încheierea şi, apoi, executarea contractului de editare, pârâtul a tăcut unele cheltuieli legate de căutarea unei edituri, contactare, negociere» consiliere de specialitate, etc. putându-se presupune existenţa unor cheltuieli pentru discuţii telefonice, deplasări, întâlniri, protocol etc.
Pentru astfel de cheltuieli, în bună măsură este dificilă prezervarea unor probe, mai ales că nu se întrezărea riscul unui litigiu precum cel de faţă, însă, ţinând cont ca legea fiscală însăşi prezumă că 20 % din venitul brut obţinut din drepturile de proprietate intelectuală reprezintă cheltuieli deductibile conform art. 50 alin. (1) C. fisc. (text care nu impune prezentarea unor dovezi legate de existenţa acestor cheltuieli.
În plus trebuie scăzută din venit şi taxa pe valoare adăugată, conform art. 150 raportat la 152 Cod fiscal, în cuantum de 24 % din venit.
În fine, s-a reţinut că nu s-a dovedit plata unor sume de către pârât cu titlu de impozit pe venit autorităţilor române sau celor olandeze, însă, chiar dacă nu se poate stabili cu exactitate suma datorată cu acest titlu, realitatea impozitării veniturilor obţinute este un factor ce trebuie avut în vedere când se cântăreşte eventuala disproporţie dintre remuneraţiile plătite reclamantei şi beneficiile obţinute din contractul de editare.
Scăzând doar TVA de 24 % precum şi cheltuielile prezumate a fi în cuantum de 20%, Iară a mai pune la socoteală impozitul pe venit, rezultă un beneficiu net maxim al pârâtului din contractul de editare în cuantum de cea 104.576 euro, din care suma de 13.072 euro, adică a opta parte, corespunde cotei de 1/8 cesionată de la reclamantă pentru 7.000 euro.
Este evident că între beneficiul net maximal (care nu ia în calcul impozitul pe venit) şi suma plătită cu titlu de remuneraţie nu există disproporţie atât de categorică încât menţinerea acesteia să devină imorală sau să atragă necesitatea înfrângerii forţei obligatorii a contractului, în considerarea faptului că o astfel de disproporţie nu ar fi putut fi prevăzută fără a deveni extrem de păgubitoare pentru una din părţi.
Faptul că pârâtul a obţinut un beneficiu superior valoric remuneraţiei plătite ţine de caracterul speculativ economic firesc al actului, fiind evident că scopul urmărit şi licit era cel al profitului, care implica însă şi riscul pierderii (cu atât mai mult cu cât la momentul cesiunii dreptul reclamantei la cota de 1/8 cedată era incert, acest drept fiind anulat în primă instanţă prin sentinţa civilă 1497/2009 a Tribunalului Bucureşti, astfel că aceste riscuri se reflectă şi în cuantumul remuneraţiei plătite reclamantei.
Pârâtul nu a avut calitatea de mandatar, pentru a avea obligaţia de a preda reclamantei partea din venitul obţinut corespunzătoare cotei de 1/8 pe care aceasta i-a vândut-o.
În concluzie, instanţa de apel, în baza art. 296 C. proc. civ. şi art. 315 din acelaşi cod, a admis apelul pârâtului şi, pe fond, a respins acţiunea.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 43 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 8/1996.
La data de 10 iunie 2015, intimatul pârât, prin avocat, a depus ia dosar convenţia de tranzacţie autentificată din 22 aprilie 2015 de B.N.P. - N.C., iar la termenul din 12 iunie 2012, Înalta Curte, constatând că, prin tranzacţia menţionată, părţile au convenit, pe de o parte, să stingă litigiul prin tranzacţie, stabilind în favoarea reclamantei drept remuneraţie echitabilă şi proporţională pentru cesiunea drepturilor de autor suma de 11.000 euro, ce a fost plătită acesteia de către pârât, iar, pe de altă parte, că prin art. 7 din acelaşi act se prevede că reclamanta renunţă la însuşi dreptul subiectiv pretins în cauza dedusă judecăţii, solicitând instanţei să ia act de renunţarea la dreptul subiectiv pretins, a amânat judecata cauzei Ia 25 septembrie 2015, în vederea lămuririi de către părţi a naturii actului de dispoziţie procesuală cuprins în tranzacţie.
La termenul din 25 septembrie 2015, avocatul G.V., pentru intimatul pârât H.M.I., a arătat că părţile au convenit să stingă litigiul pe cale amiabilă sens în care au încheiat convenţia de tranzacție autentificată din 22 mai 2015 de B.N.P. - N.C., prin care la punctul 7 a fost înserată o clauză prin care reclamanta G.V. declară că renunţă la dreptul pretins prin acţiunea de faţă şi solicită instanţei să ia act de renunţarea sa, în tot, la dreptul pretins, conform art. 247 C. proc. civ. Înalta Curte, având în vedere înscrisul depus la dosar în actuala etapa procesuala, reţine următoarele:
Principiul disponibilităţii procesuale conferă părţilor dreptul de a se desista de la judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată împotriva sa. în sistemul nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme: renunţarea la judecată şi renunţarea la însuşi dreptul pretins.
În primul caz, reglementat de dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., prin renunţarea, desistarea de la judecată, care produce numai efecte procedurale, drepturile părţilor rămân nestinse, astfel că reclamantul poate sa pornească o nouă acţiune, dacă între timp nu a operat prescripţia. în acest caz, instanţa urmează să ia act de renunţarea la judecată şi să dispună închiderea dosarului, iar nu să respingă acţiunea.
Dimpotrivă, în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ., instanţa pronunţă o hotărâre prin care respinge cererea în fond, iar potrivit alin. (3) renunţarea se poate face în şedinţă publică sau prin înscris autentic. Când renunţarea intervine în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării, conform art. 247 alin, (5) C. proc. civ., soluţia fiind similară şi în cazul în care renunţarea intervine în faţa instanţei de recurs, cu precizarea că în acest caz vor fi anulate ambele hotărâri pronunţate de instanţele de fond şi apel.
În speţa, potrivit pct. 7 din convenţia de tranzacție autentificată din 22 mai 2015 de B.N.P. - N.C., depusă în original la dosar, reclamanta G.V. a arătat că renunţă ia însuşi dreptul pretins prin acţiunea dedusă judecăţii în dosarul de faţă, în etapa recursului, iar la pct.8 din aceeaşi convenţie intimatul pârât si-a exprimat acordul pentru ca instanţa sa ia act de renunţarea la drept, declarând că nu solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Ca urmare a solicitării reclamantei de renunţare la însuşi dreptul pretins în cauza de faţă, în raport de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, faţă de soluţia dată în dosar de către instanţa de apel de respingere a acţiunii pe fond şi având în vedere concluziile puse de avocatul G.V. ia acest termen, Înalta Curte, văzând manifestarea de voinţă a reclamantei şi a pârâtului, va lua act de cererile părţilor şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva Deciziei nr. 138/ A din 11 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1975/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 971/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
