ICCJ. Decizia nr. 925/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 925/2015
Dosar nr. 76060/3/2011*
Şedinţa publică din 27 martie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 522 din 14 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 76060/3/2011, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.V., în contradictoriu cu pârâtul B.M.B., cu cheltuieli de judecată şi, în consecinţă, s-a constatat încălcarea de către pârât a drepturilor de autor ale reclamantului asupra operei ştiinţifice „Anatomie clinică şi topografică a capului şi gâtului”; s-a dispus comunicarea hotărârii către C.N.A.T.D.C.U. din cadrul M.E.C.T.S. în vederea retragerii titlului de doctor; s-a dispus scoaterea din circuitul public a tezei de doctorat a pârâtului; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 200.000 lei daune morale către reclamant; s-a respins cererea de publicare a hotărârii în mijloacele de comunicare în masă.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul N.V. este autorul principal al operei ştiinţifice „Anatomie clinică şi topografică a capului şi gâtului”, Editura universitară „Carol Davila”- Bucureşti, 2004.
În anul 2010, pârâtul B.M.B., în lucrarea sa de doctorat intitulată „Studiul unui sistem interactiv de coordonare a acţiunii chirurgicale în implantologia orală” a reprodus pagini întregi din opera reclamantului „Anatomie clinică şi topografică a capului şi gâtului”, în sensul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 8/1996, încălcând dreptul de autor al reclamantului, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar la filele 25-40 (vol. I), şi respectiv, 66-92 (vol. I), coroborate cu recunoaşterea pârâtului din cuprinsul întâmpinării (fila 352, vol. I dosar).
Instanţa nu a reţinut susţinerea pârâtului în sensul că, din cauza eliminării unor paragrafe şi realizării unui nou aranjament al textului la cererea conducătorului ştiinţific al tezei de doctorat, dintr-o eroare indicii bibliografici aferenţi capitolului 2 au fost afectaţi în mod semnificativ, fără ca pârâtul să sesizeze acest aspect, deoarece este cunoscut faptul că înainte de publicare orice teză este corectată şi în plus, toate textele copiate din opera reclamantului au fost indexate ca material bibliografic aparţinând altor autori, ceea ce exclude ipoteza unei simple erori.
Declaraţia pe proprie răspundere a domnului profesor universitar doctor M.T.A. (coordonator al studiilor doctorale desfăşurate de pârât) depusă la dosar la filele 3-4, vol. II, nu a fost reţinută ca relevantă pentru motivul arătat anterior şi anume că aspectele teoretice cuprinse în capitolul introductiv al tezei de doctorat, deşi conţin 15 pagini, nu sunt indicate nicăieri în cuprinsul bibliografiei ca aparţinând adevăratului autor-profesor universitar doctor V.N., rezultând astfel intenţia pârâtului de însuşire a unui material ştiinţific aparţinând reclamantului.
Faţă de cele reţinute, instanţa a constatat încălcarea de către pârât a drepturilor de autor ale reclamantului asupra operei ştiinţifice „Anatomie clinică şi topografică a capului şi gâtului” prin reproducerea unor pagini întregi din opera reclamantului, ceea ce atrage obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat, în temeiul dispoziţiilor art. 139 pct. 1 din Legea nr. 8/1996.
Cu privire la cuantum, instanţa a apreciat că suma de 200.000 lei reprezintă o sumă suficientă pentru acoperirea daunelor morale suferite de reclamant prin fapta pârâtului de reproducere fără drept a unor pagini întregi din opera ştiinţifică a acestuia.
Nu a fost reţinută împrejurarea invocată de pârât, în sensul că teza sa de doctorat nu a fost consultată de nicio persoană, căci, aşa cum rezultă din înscrisul emis de Biblioteca Naţională a României, depus la data de 14 februarie 2013, teza „Studiul unui sistem interactiv de coordonare a acţiunii chirurgicale în implantologia orală” a intrat abia la data de 10 ianuarie 2012 în evidenţele bibliotecii, aflându-se în momentul de faţă pe fluxul de prelucrare, motiv pentru care nu a putut fi consultată de vreun cititor.
Susţinerile pârâtului în sensul că nu a beneficiat, în calitate de angajat al U.M.F. „Carol Davila” de un spor de doctorat, nu a promovat în vreo funcţie în baza obţinerii titlului ştiinţific de doctor şi nu a redactat vreo carte de specialitate care să aibă ca temă teza sa de doctorat, nu au relevanţă sub aspectul obligaţiei sale de reparare a prejudiciului moral cauzat reclamantului, cerinţa legii fiind îndeplinită prin simpla reproducere a unor pagini întregi din opera reclamantului fără indicarea adevăratului autor al operei.
Aşa fiind, instanţa a apreciat că, prin fapta sa, pârâtul, care este cadru didactic, aduce atingere principiilor de etică şi deontologie profesională, fapta sa fiind cu atât mai gravă cu cât acesta pregăteşte viitori specialişti în domeniul medical pentru care ar trebui să fie un exemplu prin promovarea valorilor profesionale.
În temeiul dispoziţiilor art. 139 pct. 14 lit. c) din Legea nr. 8/1996, s-a dispus scoaterea din circuitul public a tezei de doctorat a pârâtului precum şi comunicarea prezentei hotărâri către C.N.A.T.D.C.U. din cadrul M.E.C.T.S. în vederea retragerii titlului de doctor.
Instanţa a apreciat că măsurile dispuse sunt suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului, astfel încât nu se impune şi publicarea hotărârii în mijloacele de comunicare în masă.
Prin Decizia nr. 490 din 28 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de reclamantul N.V. şi de pârâtul B.M.B. împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus comunicarea hotărârii către C.N.A.T.D.C.U. din cadrul M.E.N., a dispus obligarea pârâtului la 10.000 lei daune morale către reclamant şi la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, Curtea a reţinut ca fiind fondată critica referitoare la respingerea petitului privitor la obligarea pârâtului să publice hotărârea pronunţată în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala sa.
Tipologia delictului de plagiere a unei opere sau a unei părţi din aceasta şi lezarea în acest mod a dreptului moral de autor (incluzând dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei) presupune, mai cu seamă, restaurarea în ochii publicului a adevăratei paternităţi şi de demascare a celei false, obligarea pârâtului culpabil la aducerea la cunoştinţa publică a celor statuate într-un litigiu vizând calitatea de autor fiind o măsură imperios necesară, sens în care a fost admis apelul în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. şi schimbată parţial sentinţa, în sensul obligării pârâtului la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie.
În privinţa criticii care urmăreşte majorarea daunelor morale acordate de prima instanţă de la 200.000 lei la 500.000 lei, astfel cum au fost solicitate, aceasta a fost înlăturată, întrucât pretenţiile exced prejudiciului real, astfel cum s-a analizat, mai pe larg, în cuprinsul considerentelor referitoare la apelul pârâtului.
În ceea ce priveşte apelul pârâtului, Curtea a reţinut că este fondată critica referitoare la greşita dispoziţie a primei instanţe de comunicare a hotărârii către C.N.A.T.D.C.U. din cadrul M.E.N. în vederea retragerii pârâtului a titlului de doctor, întrucât o atare dispoziţie echivalează cu o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti în această fază, de vreme ce impune a priori C.N.A.T.D.C.U. o conduită de urmat într-un domeniu în care aceasta este abilitată să ia propria decizie după analiza cazului în conformitate cu Legea nr. 1/2011 şi a regulamentului propriu, aprobat prin Ordinul nr. 5644/2012 al M.E.C.T.S.
Instanţa putea (şi trebuia) să dispună comunicarea hotărârii către C.N.A.T.D.C.U., însă nu şi să impună acestei comisii soluţia de dat în cauză (retragerea titlului de doctor).
Singurul moment în care, eventual, instanţele ar fi abilitate să intervină şi să dispună cu privire la o soluţie (fie ea şi de retragere a titlului de doctor) este acela al unei eventuale cenzurări în controlul judecătoresc ulterior a celor stabilite de C.N.A.T.D.C.U. (cale de atac, contencios-administrativ).
Fondată este şi critica referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlul de daune morale.
Într-adevăr, din actele dosarului nu rezultă că s-ar fi probat că ar fi fost afectată reputaţia reclamantului ca urmare a copierii de către pârât a unor pagini din opera ştiinţifică a celui dintâi.
În speţă, prejudiciul moral decurge doar din afectarea dreptului moral al reclamantului de a-i fi recunoscută calitatea de autor a textelor copiate, drept recunoscut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Acest prejudiciu a fost, parţial, reparat prin constatarea şi recunoaşterea încălcării dreptului de autor al reclamantului şi prin scoaterea din circuitul public a tezei de doctorat a pârâtului (măsură de natură să împiedice perpetuarea unei stări de fapt prejudiciabile şi să înceteze delictul), precum şi prin obligarea la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie.
În aceste condiţii, deşi un prejudiciu moral decurgând din atingerea dreptului la recunoaşterea paternităţii părţilor din opera ştiinţifică preluate de pârât subzistă, cuantumul despăgubirilor acordate (200.000 lei) este vădit exagerat în circumstanţele pricinii.
Aceste despăgubiri au funcţia de a se constitui într-o satisfacţie echitabilă acordată părţii lezate, însă nu trebuie să devină un izvor nelegitim de îmbogăţire.
Or, nu trebuie omis probatoriul din care rezultă că teza de doctorat a pârâtului nu a fost solicitată spre lectură de niciun cititor, nici de la Biblioteca Naţională a României (adresa din 10 decembrie 2012), nici de la Biblioteca Centrală din cadrul U.M.F. „Carol Davila” din Bucureşti, singurul solicitant fiind reclamantul, ceea ce diminuează considerabil prejudiciul moral ce poate fi acceptat că a fost suferit de către reclamant.
Prin urmare, nivelul circumstanţial redus al acestui prejudiciu moral, faptul că nu se reţine existenţa unui prejudiciu decât din perspectiva legăturii drepturilor prevăzute de art. 10. lit. b) (recunoaşterea paternităţii operei), iar nu şi din a celor prevăzute de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, faptul că s-au luat şi alte măsuri de reparare a prejudiciului (scoaterea tezei de doctorat din circuitul public înainte de a fi fost citită de altcineva decât reclamantul, publicarea prezentei hotărâri), au convins instanţa de apel să aprecieze că o despăgubire de 10.000 lei este justă, rezonabilă şi echitabilă, sens în care a fost schimbată sentinţa în baza art. 296 C. proc. civ.
Au fost înlăturate criticile pârâtului referitoare la inexistenţa intenţiei de însuşire a materialului ştiinţific aparţinând reclamantului, numărul consistent de pagini reproduse din opera reclamantului, inclusiv tabele, schiţe şi fotografii în secţiune, fără nicio referinţă sau indici bibliografici cu trimitere la opera sursă excluzând eroarea materială sau simpla neglijenţă.
În ceea ce priveşte susţinerile apelantului referitoare la împrejurarea că opera reclamantului însăşi cuprinde preluări aproape identice la nivel de text din cadrul unor lucrări de specialitate ale unor autori străini, inclusiv figuri/desene, fără ca sursele să se regăsească în bibliografia lucrării reclamantului, acestea au fost înlăturate, întrucât obiectul cauzei nu priveşte analiza operei reclamantului şi aspectele sesizate nu înlătură delictul pârâtului şi răspunderea pentru acesta.
A fost înlăturată şi critica referitoare la greşita acordare a cheltuielilor de judecată reclamantului, în condiţiile în care era aplicabil art. 275 C. proc. civ. privind recunoaşterea pretenţiilor de către pârât la primul termen, în condiţiile în care, deşi pârâtul a recunoscut paternitatea reclamantului asupra operei „Anatomie Clinică şi Topografică a Capului şi Gâtului”, deoarece pârâtul nu a fost de acord cu repararea pagubei şi admiterea pretenţiilor reclamantului şi nici nu a recunoscut faptul că este vinovat de copierea cu ştiinţă a unor părţi din opera reclamantului.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul N.V., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În mod nelegal, instanţa de apel a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă de la 200.000 lei la 10.000 lei, făcând o motivare contradictorie pe acest aspect.
Astfel, deşi a reţinut intenţia pârâtului B.M.B. de însuşire a materialului ştiinţific aparţinând subsemnatului, numărul consistent de pagini reproduse din opera subsemnatului, inclusiv tabele/schiţe şi fotografii în secţiune, fără nicio referinţă sau indici bibliografici cu trimitere la opera reclamantului, instanţa a apreciat un nivel circumstanţial redus al prejudiciului moral, doar prin perspectiva legăturii drepturilor prevăzute de art. 10 lit. b) şi a faptului că s-au luat şi alte măsuri de reparare a prejudiciului.
De asemenea, instanţa a apreciat în mod neîntemeiat că din probatoriul cauzei rezultă că teza de doctorat a pârâtului nu a fost solicitată spre lectură, nici la Biblioteca Naţională, nici la Biblioteca Centrală din cadrul U.M.F. „Carol Davila”, ignorând că la Biblioteca Naţională teza de doctorat nu a putut fi consultată din cauză că, aşa cum rezultă din adresa Bibliotecii Naţionale din 11 februarie 2018, se afla „pe fluxul de prelucrare”.
Este cunoscut faptul că Biblioteca Naţională a fost mutată în sediul nou şi nu au fost prelucrate toate documentele ce se aflau în depozit, prin urmare nu avea cum să fie consultată teza pârâtului.
În stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa era obligată să aprecieze în funcţie de mai multe criterii, de exemplu, beneficiile realizate pe nedrept (obţinerea titlului de „doctor în ştiinţe medicale”), prejudiciul moral cauzat.
În acest sens, foarte important este criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate pentru persoana vătămată. Importanţa prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimonială lezată, de importanţa pe care o are această valoare pentru persoana vătămată. Fiecare persoană vătămată acordă o preţuire diferită valorilor lezate. În cazul reclamantului, instanţa trebuia să ţină cont de vârsta acestuia, de profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură, deoarece fiecare persoana acordă valorilor o preţuire diferită, în funcţiile de aspiraţiile sale.
De asemenea, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere modul cum percepe pârâtul B.M.B. consecinţele faptei sale. Prin atitudinea avută de acesta în faţa instanţei, a dat dovada de rea-credinţă, neasumându-si săvârşirea faptei plagiatului, susţinând că este o eroare de redactare şi încercând să dea vina pe conducătorul de doctorat. Instanţa de apel a ignorat însă aceste aspecte în aprecierea daunelor morale.
Prin diminuarea foarte mare a cuantumului acestor despăgubiri a creat un dezechilibru, fiind încălcat principiul proporţionalităţii, în speţă fiind vorba de un plagiat săvârşit în mod grosolan.
Totodată, în aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere faptul că pârâtul care este cadru didactic, aduce o gravă atingere principiilor de etică şi deontologie profesională, mai ales că acesta pregăteşte viitori specialişti în domeniul medical şi pentru care trebuie să fie el însuşi un exemplu prin promovarea valorilor morale şi profesionale.
În susţinerea cererii iniţiale şi a apelului, reclamantul a arătat că este autorul principal al operei ştiinţifice „Anatomie Clinică şi Topografică a Capului şi Gâtului”, Editura Universitară „Carol Davila” - Bucureşti, 2004, care este rezultatul unei munci laborioase de cercetare, pentru realizarea operei fiind utilizate cercetări personale, unele dintre acestea fiind unicat în domeniu.
De două decenii şi jumătate reclamantul lucrează în două domenii, anatomie clinică şi odontoterapie endodontică, iar lucrarea amintită este utilă atât viitorului, cât şi actualului medic de medicină dentară.
Pe lângă această lucrare, reclamantul a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, de-a lungul a două decenii şi jumătate, publicând numeroase cursuri, articole şi studii în domeniul anatomiei, odontoterapiei endodontice şi implantologiei orale.
În ce priveşte al doilea motiv de apel al pârâtului, pe care instanţa l-a admis şi a dispus comunicarea hotărârii către C.N.A.T.D.C.U., recurentul a arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că prima instanţă ar fi dispus obligarea C.N.A.T.D.C.U. la retragerea titlului de doctor.
În realitate, s-a dispus doar comunicarea hotărârii în vederea retragerii titlului de doctor, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Potrivit atribuţiilor legale, C.N.A.T.D.C.U. nu poate să retragă acest titlu, neavând personalitate juridică, prin comunicarea hotărârii către acesta, potrivit dispoziţiilor legale, urmând să se transmită M.E.C.T.S. în vederea retragerii titlului (art. 168, 170 din Legea nr. 1/2011).
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a diminuat cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă reclamantului, pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996, pentru încălcarea dreptului de autor de către pârât, prin reproducerea unor pagini întregi din opera ştiinţifică „Anatomie clinică şi topografică a capului şi gâtului”, fără consimţământul reclamantului, de la 200.000 lei la 10.000 lei.
Contrar susţinerilor recurentului - reclamant, dispoziţia cu acest obiect nu conţine considerente contradictorii, întrucât instanţa de apel a menţinut acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, pornind de la premisa existenţei faptei de încălcare a dreptului de autor şi a vinovăţiei pârâtului, constatată în primă instanţă şi neatacată pe calea apelului, ca atare, intrată în puterea lucrului judecat.
Reducerea de către instanţă a cuantumului daunelor morale nu constituie o infirmare a acestei premise ori a situaţiei de fapt reţinute de către tribunal în legătură cu cele două condiţii ale răspunderii civile delictuale, întrunite în persoana pârâtului, ci relevă reaprecierea elementelor de fapt relevante în stabilirea întinderii prejudiciului moral suferit de către reclamant, faţă de motivele de apel ale pârâtului, avându-se în vedere caracterul devolutiv al căii ordinare de atac, prevăzut de art. 295 C. proc. civ.
Susţinerile recurentului privind motivele pentru care teza de doctorat a pârâtului nu a putut fi consultată la Biblioteca Naţională tind la includerea acestui fapt printre elementele ce ar trebui luate în considerare în stabilirea existenţei prejudiciului moral, implicit a întinderii acestuia, ţinând cont că prejudiciul trebuie reparat în totalitate.
Esenţială în aprecierea acestei condiţii a răspunderii civile delictuale este împrejurarea dacă prejudiciul astfel pretins subzistă, nefiind reparat. Or, în condiţiile în care, în mod necontestat, lucrarea nu a fost efectiv consultată de vreun cititor, iar prima instanţă a dispus - instanţa de apel menţinând atare dispoziţie - scoaterea tezei de doctorat a pârâtului din circuitul public, prejudiciul iminent rezultat din punerea lucrării la dispoziţia publicului, prin intermediul instituţiei menţionate, a fost înlăturat, nefiind justificată acordarea de despăgubiri.
Pe de altă parte, potrivit principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală, repararea prejudiciului se poate face în natură ori în echivalent, dacă repararea în natură nu este posibilă. Din moment ce s-a considerat că aceasta este posibilă şi s-a dispus în consecinţă, după cum s-a arătat anterior, acordarea de daune morale ar echivala cu o dublă reparare a aceluiaşi element al prejudiciului şi cu o îmbogăţire fără justă cauză, ceea ce nu poate fi acceptat.
În ceea ce priveşte criteriile de cuantificare a daunelor morale, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că recurentul invocă, în mod greşit, obţinerea titlului de „doctor în ştiinţe medicale” drept un asemenea criteriu relevant, în condiţiile în care instanţa de judecată nu a fost învestită în cauză cu cercetarea îndreptăţirii pârâtului la acest titlu în contextul preluării unor părţi din lucrarea reclamantului. De altfel, după cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, instanţa nici nu are vreo abilitare în acest sens, ci M.E.C.T.S., prin procedura anume prevăzută de art. 168 şi 170 din Legea nr. 1/2011, astfel încât nu se poate reţine că titlul obţinut reprezintă un „beneficiu realizat pe nedrept”, astfel cum a pretins recurentul.
Cât priveşte gravitatea faptei săvârşite, din perspectiva calităţii pârâtului de cadru didactic, acest aspect a fost avut în vedere de către instanţa de apel, chiar dacă nu l-a menţionat în mod explicit. Reevaluarea daunelor morale s-a raportat la toate elementele de fapt şi criteriile reţinute de către prima instanţă, fiind arătate în concret doar cele înlăturate din aprecierea de ansamblu, ca urmare a criticilor din motivele de apel, deducându-se că celelalte au fost menţinute.
Din perspectiva analizei presupuse în sarcina instanţei de recurs, luarea în considerare, de către instanţa de apel, a criteriului invocat de recurent este suficientă pentru a se respinge argumentul recurentului cu acest obiect, deoarece modul în care instanţa de apel a valorificat acel criteriu în aprecierea de ansamblu asupra cuantumului daunelor morale acordate nu reprezintă o chestiune de legalitate, ci de temeinicie a deciziei, a cărei cercetare excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Aceeaşi concluzie se impune şi în cazul criteriului gravităţii atingerii valorilor morale lezate, prin prisma percepţiei proprii a persoanei vătămate.
Instanţa de apel a reţinut producerea unui prejudiciu moral prin fapta de încălcare a dreptului moral prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor asupra operei) şi, dat fiind că prejudiciul trebuie dovedit, neputând fi doar prezumat din faptul reproducerii operei, respectiv din faptul încălcării dreptului de autor, rezultă că a reţinut atingerea adusă valorilor morale invocate de către reclamant, anume experienţa profesională şi prestigiul dobândit în cariera ştiinţifică îndelungată, dovedite prin înscrisurile de la dosar.
Autoaprecierea autorului este importantă, însă reprezintă doar unul dintre aspectele ce pot fi luate în considerare de către instanţa de judecată în evaluarea potenţialului prejudiciabil al atingerii, în raport de valorile morale pretins lezate, neputând a se ignora că impactul faptei prejudiciabile asupra reputaţiei şi prestigiului profesional este, în egală măsură, un element obiectiv, pe care instanţa îl poate aprecia pe baza probatoriului administrat.
În acest context, instanţa de apel a avut în vedere că o parte dintre elementele de fapt şi criteriile reţinute de prima instanţă nu se justifică, motiv pentru care le-a înlăturat din aprecierea asupra întinderii prejudiciului şi, de asemenea, celelalte forme de reparaţie acordate: scoaterea tezei de doctorat din circuitul public, comunicarea hotărârii către C.N.A.T.D.C.U. din cadrul M.E.C.T.S., comunicarea hotărârii într-un ziar de largă circulaţie.
Instanţei de judecată îi revine aprecierea modalităţii ori a modalităţilor celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului, iar în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cercetarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate avea în vedere doar criteriile pe baza cărora a ajuns la o anumită concluzie pe acest aspect, însă nu şi concluzia în sine, care este rezultatul unei aprecieri a situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat.
Această apreciere interesează temeinicia, şi nu legalitatea soluţiei adoptate, din moment ce nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte posibilitatea de evaluare a instanţei pe aspectul reparării prejudiciului, legiuitorul reglementând, din această perspectivă, doar modalităţi posibile de reparare.
Or, după cum s-a arătat deja, temeinicia hotărârii nu poate fi cenzurată de către instanţă de control judiciar, deoarece nu se circumscrie cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentului pe acest aspect.
În ceea ce priveşte dispoziţia de comunicare a hotărârii către C.N.A.T.D.C.U. din cadrul M.E.C.T.S., critica recurentului se bazează pe premisa greşită că instanţa de apel ar fi apreciat că prima instanţă a dispus obligarea C.N.A.T.D.C.U. la însăşi retragerea titlului de doctor.
În realitate, înlăturând menţiunea „în vederea retragerii titlului de doctor” din dispoziţia primei instanţe având ca obiect comunicarea hotărârii către instituţia menţionată, instanţa de apel a avut în vedere tocmai faptul, arătat prin motivele de recurs, că C.N.A.T.D.C.U. nu este abilitată prin lege să procedeze la retragerea titlului, ci doar să întocmească un raport de evaluare pe baza căruia M.E.C.T.S. poate lua o asemenea măsură (conform art. 170 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011).
Pe de altă parte, C.N.A.T.D.C.U. nu este obligat să demareze procedura de retragere a titlului ca urmare a unei simple solicitări a unui terţ, fiind la latitudinea sa aprecierea oportunităţii unui asemenea demers.
În acest context, păstrarea menţiunii în discuţie ar fi echivalat cu stabilirea unei obligaţii în sarcina instituţiei de declanşare a procedurii şi, implicit, cu depăşirea atribuţiilor instanţei de judecată în prezenta cauză, cât timp aceasta nu a fost învestită cu evaluarea oportunităţii deschiderii procedurii de retragere a titlului, o atare învestire fiind adecvată într-un cadru procesual ce presupunea cenzurarea de către instanţa de contencios administrativ a unui refuz al C.N.A.T.D.C.U. în acest sens, astfel cum, în mod corect, s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.
În mod evident, dispoziţia de comunicare a hotărârii are ca scop analizarea de către C.N.A.T.D.C.U. a dosarului, fără a fi necesară nici măcar inserarea în dispozitiv a acestei menţiuni, dat fiind că această instituţie va acţiona în limitele atribuţiilor legale ce-i revin. În niciun caz, însă, nu s-ar putea preciza că scopul comunicării ar fi acela al retragerii titlului de doctor, astfel cum preconizează recurentul, cât timp instanţa de judecată în prezenta cauză nu poate impune o asemenea obligaţie în sarcina instituţiei, pentru argumentele anterior expuse.
Drept urmare, criticile recurentului pe acest aspect nu au suport şi, faţă de toate considerentele arătate, se constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care Înalta Curte îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.V. împotriva Deciziei nr. 490/A din 28 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 92/2015. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 926/2015. Civil → |
|---|
