ICCJ. Decizia nr. 948/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 948/2015
Dosar nr. 4454/3/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 6 februarie 2009, reclamanta I.L. i-a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC H.N. SRL, R.D.R. şi R.A.S., pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumparare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SRL şi soţii R.D.R. şi R.A.S. şi pentru obligarea acestor din urmă pârâţi la predarea în deplină proprietate şi posesie a apartamentului, parter, corp A şi a boxei împreună cu cota de teren aferentă de 39 mp, imobil situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa nr. 224 din 22 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de către pârâţii R.D. şi R.A.S. şi, în consecinţă, a respins acţiunea în revendicare pentru autoritate de lucru judecat. Totodată, ca urmare a admiterii, prin încheierea din 18 mai 2009, a excepţiei prescripţiei dreptului material ia acţiune pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vanzare-cumpărare, a respins şi acest capăt de cerere, ca fiind prescris.
Prin Decizia nr. 579/A din 05 octombrie 2010, Curtea de Apei Bucureşti, secţia, a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta I.L., a desfiinţat parţial sentinţa şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe - Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea acţiunii în revendicare şi a menţinut dispoziţia privind respingerea, ca prescrisă, a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997.
Prin Decizia civilă nr. 3799 din 28 mai 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate de reclamantă şi pârâţii R., ca nefondate, reţinând că, faţa de obiectul dedus judecăţii, de faptul că reclamanta invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din imobil, raportat la dispoziţiile sentinţei civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitiva prin Decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr, 2399 din 14 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Astfel, esîe de reţinut că deşi reclamanta a invocat aceiaşi act juridic pe care-şi întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în. luna august 1.947, în prima acţiune a invocat dobândirea de către autorul său Îunian Micolae a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, pe când în prezenta cauză se invocă succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil şi schimbul cu ceilalţi comdivteari pentru restul cotei de 5/6 din imobil. Or prima acţiune a fost respinsă pe considerentul reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul şi a nesocotit principiul unanimităţii.
Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul pentru cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unei cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care sunt neîntemeiate criticile legate de greşita interpretare şi aplicare a legii, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, precum şi cele legate de greşita interpretare a înscrisurilor respectiv Convenţia din 10 martie 1947 şi actul de partaj voluntar din 6 august 1947 şi implicit cele legate de schimbarea naturii şî înţelesului lămurit al cauzei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4454/3/2009*, la data de 7 decembrie 2012 şi s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcţii-evaluare proprietăţii imobiliare şi proba cu interogatoriul pârâţilor.
Prin sentinţa nrj 12 din 5 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că obiectul prezentei rejudecări îl constituie exclusiv capătul doi al cererii introductive de instanţă, ce are ca obiect acţiunea In revendicare formulata de către reclamanta lunian Lucia în contradictoriu cu pârâţii R.R. şi R.A.S.
În acest sens. Tribunalul a reţinut că dispoziţia privind respingerea, ca prescrisă, a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vănzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 a intrat în puterea de lucru judecat prin respingerea criticii formulate în apel cu privire la acest aspect şi menţinerea soluţiei precum şi prin respingerea recursului formulat cu privire la acest aspect.
Ca atare, având în vedere că în cauză s-a reţinut ca fiind prescrisă acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neântemeiat argumentul prin care aceştia au arătat că înţeleg să invoce nevalabilitatea titlului pârâţilor pe cale de apărare sau pe cale de excepţie, având în vedere faptul că ceea ce a fost reţinut ca prescris pe cale de acţiune, va fi considerat prescris şi pe cale de excepţie.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, Tribunalul a reţinut că reclamanta este unica moştenitoare a soţului său l.N.H., potrivit certificatului de moştenitor de la fila 103 a dosarului Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din primul ciclu procesual.
În baza actului de partaj voluntar încheiat la data de 6 august 1947, l.N.H. a dobândit imobilul prin succesiune după tatăl său l.G., în cota de 1/6 şi prin schimb realizat cu ceilalţi coindivizari, pentru restul cotei de 5/6. Ca atare, Tribunalul a reţinut că actul de partaj voluntar autentificat din data de 6 august 1947 de către Tribunalul Ilfov secţia notariat are în parte efect declarativ, iar, pe de altă parte, efect constitutiv, constituind titlul de proprietate al soţului reclamantei din cauză, l.N.H.
Preluarea imobilului la stat s-a tăcut în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele I.G. (similar cu numele mamei reclamantului l.G.). Potrivit materialului probatoriu administrat în cauză, la momentul naţionalizării, imobilul era compus din 3 etaje, iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, apartamentul corp A parter este situat în acelaşi loc şi în ciuda faptului că a suferit în timp modificări de compartimentări, finisaje şi instalaţii, nu a suferit schimbări structurale majore.
Între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, în calitate de vânzător, şi pârâţii R.D.R. şi R.A.S., în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, având ca obiect locuinţa situată în Bucureşti, sector 1, în suprafaţă utila de 153,31 mp şi 38,86 mp teren situat sub construcţie.
Cu referire la acţiunea în revendicare formulată, instanţa a constatat că în prezenta cauză atât reclamanta, pe de o parte, cât şi pârâţii, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile şi anume actul de partaj voluntar autentificat din data de 6 august 1947, de către Tribunalul Ilfov secţia notariat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov secţia notariat din 5 mai 1923, pentru reclamantă, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, pentru pârâţi.
Având în vedere că în cauză s-a reţinut ca fiind prescrisă acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neîntemeiat argumentul prin care s-a invocat ne valabilitatea titlului pârâţilor pe cale de apărare sau pe cale de excepţie, având în vedere faptul ca ceea ce a fost reţinut ca prescris pe cale de acţiune, va fi considerat prescris şi pe cale de excepţie,
Tribunalul a ţinut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008} pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracţie din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia şi de jurisprudenţa C.E.D.O., care susţine că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. l şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de buna-credinţă.
Noţiunea de bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie poate cuprinde atât un bun actual, cât şi o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv şi licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanţă, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
În domeniul de faţă, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Tribunalul a constatat că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanţele judecătoreşti sau de către autorităţile administrative, motiv pentru care instanţa a apreciat că reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului.
Pe de alta parte, valabilitatea titlului pârâţilor a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării în termenul prevăzut de lege a unei cereri de declarare a nulităţii contractului invocat de aceştia drept titlu de proprietate.
Totodată, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporţionate, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Faţă de aceste considerente, Tribunalul a pronunţat o soluţie bazată pe siguranţa raporturilor juridice, pe existenţa în patrimoniul pârâţilor a unui hun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăţi prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecinţe ireparabile, ţinând cont totodată, de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispoziţiile Legii nr. 112/1995 motiv pentru care a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta lunian Lucia, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acţiunii.
La data de 9 octombrie 2014, au fost depuse la dosar motivele de apel formulate de succesoarea defunctei l.L., V.D.T.E.
La termenul de judecată din data de 4 decembrie 2014, Curtea a luat act de decesul apelantei lunian Lucia şi transmiterea calităţii procesuale active către V.D.T.E.
Prin Decizia nr. 558/A din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
În prealabil, în ceea ce priveşte normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reţinut că în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Tribunalului Bucureşti - 06 februarie 2009- prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În aplicarea acestei norme, dar şi a celei înscrise în art. 26 din N.C.P.C., au fost înlăturate şi susţinerile apelantei referitoare la încălcarea art. 430 din N.C.P.C., textul procedural invocat neputând fi reţinut incident în cauză.
Critica vizând încălcarea normelor care reglementează puterea de lucru judecat este nefondată.
Prezenta cauza a parcurs, anterior, im prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 224 din 22 frbruarie 2010, instanţa de fond respingând primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997, încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi pârâţii R.D.R. şi R.A.S., ca prescris, iar cel de-al doilea petit, având ca obiect acţiunea în revendicare, pentru autoritate de lucru judecat.
Prin Decizia nr. 579/A din 05 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, această soluţie adoptată de prima instanţa a fost menţinută parţial, dispunându-se desfiinţarea, în parte, a sentinţei civile nr. 224 din 22 februarie 2010 şi trimiterea cauzei, primei instanţe, spre rejudecare, exclusiv în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare.
Este real că prin cererea de recurs formulată de apelanta reclamantă împotriva ultimei decizii, anterior citate, au fost formulate critici care puneau în discuţie şi modul de soluţionare al capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare din 22 ianuarie 1997, însă, nu se poate face abstracţie de împrejurarea că acest recurs, în integralitatea sa, a fost respins, prin Decizia civilă nr. 3799/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce are drept consecinţă indubitabilă, menţinerea în integralitate a dispoziţiilor şi efectelor produse de Decizia civilă nr. 579/A din 05 octombrie 2010, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, la care s-a tăcut anterior referire şi„ parţial, a sentinţei civile nr. 224/2010, în ceea ce priveşte soluţia adoptată în referire la cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâţi, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Contrar susţinerilor din apel, nici instanţa de fond în rejudecare şi nici prezenta instanţă nu au posibilitatea de a ignora soluţia adoptată în calea de atac a recursului - de respingere a acestei căi de atac extraordinare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca efect al constatării că niciuna dintre criticile recurenţilor (reclamanta şi pârâţii R.) nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. - împrejurarea că în cuprinsul Deciziei civile nr. 3799 din 28 mai 2012, au fost analizate sau nu, toate criticile formulate de aceeaşi parte, împotriva Deciziei civile nr. 579/A din. 5 octombrie 2010, prominţată de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv ca instanţa de recurs a înţeles să insereze în considerentele propriei hotărâri, argumente mai ample sau mai puţin detaliate cu privire la aspectele analizate în recurs, neputând conduce la ignorarea puterii de lucru judecat a acestei hotărâri irevocabile, prin care s-au respins căile de atac exercitate împotriva deciziei menţionate.
Instanţa de apel a apreciat că prevederile imperative înscrise în art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., ca şi cele inserate în art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care consacră neechivoc obligativitatea dezlegării date în căile de atac asupra anumitor probleme de drept, sunt pe deplin incidente cauzei de faţă, impunând deopotrivă părţilor şi instanţelor investite cu rejudecarea cauzei, respectarea deplină a statuărilor asupra primului capăt de cerere, pentru instanţa de rejudecare, respectiv a limitelor rejudecării, soluţia adoptată în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în referire la petitul având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâţii R. în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind deja tranşată irevocabil şi deci, bucurându-se de putere de lucru judecat.
În condiţiile în care s~a reţinut corect că soluţia adoptată în primul ciclu procesual în ceea ce priveşte constatarea nulităţii titlului exhibat de pârâţi a intrat în putere de lucru judecat, prezumţia instituită prin art. 1201 C. civ. fiind irefragabilă, nu se poate reţine nicio încălcare de către prima instanţă a art. 129 C. proc. civ., în sensul susţinerilor apelantei.
Critica vizând încălcarea art. 1249 din N.C.C., a art. 1247 alin. (3) din N.C.C., a obligaţiei instanţei de fond de a avea rol activ, consacrat de art. 129 C. proc. civ. şi a principiului legalităţii este nefondată.
În materia contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, printr-o normă specială - art. 45 din Legea nr. 10/2001, a fost instituit un termen de prescripţie special, indiferent de caracterul nulităţii invocate - de 1 an de la data încheierii convenţiei, astfel că este pe deplin incident principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - speciaiia generalîbus derogam şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere eă, In speţa de faţă, nulitatea vizează o convenţie încheiată anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel încât, în raport de prevederile înscrise In art. 6 alin. (3) şi (4) coroborat cu art. 102 din Legea nr. 71/2011, nu se poate reţine incidenţa acestor norme în cauza de faţă,
În plus, în condiţiile în care s-a tranşat deja irevocabil, statuându-se în sensul incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantei în privinţa acestui capăt de cerere, nu se poate reţine o lipsă a rolului activ al instanţei de fond şi prin urmare, nici o încălcare a obligaţiilor ce îi reveneau acestei instanţe în temeiul art. 129 C. proc. civ., exercitarea acestor atribuţii neputând face abstracţie de aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, în rejudecare, instanţa având obligaţia de a se conforma dezlegărilor obligatorii ale instanţelor de control judiciar.
Buna. sau reaua credinţă a cumpărătorilor s-ar fi impus a fi analizate numai în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, formulată în interiorul termenului special de prescripţie. Astfel fiind, apelanta nu mai putea propune judecăţii şi nu mai putea aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, ulterior constatării ca prescrise a înseşi acţiunii formulate de acesta cu acelaşi obiect.
Pe cale de consecinţă, întrucât acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul revendicat a fost constatată prescrisă, prin hotărâre irevocabilă, în mod judicios a apreciat instanţa de fond, în privinţa pârâţilor R., că aceştia deţin un titlu de proprietate valabil pentru imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, aşadar că au calitatea de deţinători ai unul „bun actual", în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Nici în apel, date fiind circumstanţele factuale ale cauzei, apelanta reclamantă nu mai poate repune în discuţie aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, or, apărările şi criticile formulate în prezentul apel, tind la a repune în discuţie chiar legalitatea acestei decizii irevocabile, ceea ce este inadmisibil în prezentul cadru procesual
În acelaşi sens, raportat la susţinerile apelantei în sensul că a înţeles să invoce, în rejudecare, nulitatea sus menţionatului contract pe calea excepţiei, Curtea de apel a avut în vedere că, în realitate, demersul apelantei nu face altceva decât să tindă spre ignorarea puterii de iucru judecat cu care a fost tranşat deja un capăt de cerere pe care a înţeles să-l deducă judecăţii, ceea ce nu este permis de lege, puterea de lucru judecat având natura unei excepţii legale, absolute, îrefragabile.
Deşi în apel, în privinţa acestei soluţii, apelanta invocă lipsa prevederii în Legea nr. 10/2001 a unui termen, de prescripţie pentru invocarea pe cale de excepţie a nulităţii absolute a convenţiei, Curtea de apel a apreciat că o atare susţinere nu poate li primită.
Astfel, nu se putea face abstracţie de împrejurarea că în acest caz, excepţia invocată tinde la a valorifica un drept care poate fi în mod cert ocrotit pe cale de acţiune, astfel că, în acest caz, aşa cum s-a statuat pe cale doctrinară, excepţia este prescriptibilă, în aceleaşi condiţii ca şi acţiunea, soluţia fiind justificată pe de o parte pe necesitatea de a nu se permite eludarea normelor de ordine publică privind caracterul prescriptibil al acţiunii incidente cauzei - art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958, cât şi pe un argument de analogie - ubi eadem est ratio, ibi edem soimtio esse debei. Mai mult decât atât, un alt principiu fundamental al dreptului este că ceea ce nu se poate obţine direct, prin aplicarea legii speciale care reglementează acea situaţie juridică nu se poate obţine nici indirect, adică prin invocarea ca subterfugiu juridic al unui alt text de lege aplicabil (în speţa prevalarea de o „apărare" concretizată în excepţia nulităţii unui act juridic, formulată ulterior soluţionării irevocabile a unei cereri principale cu acelaşi obiect).
Critica vizând încălcarea art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2)1, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este nefondată.
Curtea de apel a reţinut că prin formularea acestei critici reclamanta tinde la a susţine o greşita apreciere a criteriilor de preferabilitate incidente în materia acţiunii în revendicare de natura ceiei de faţă, invocând reaua-credinţa a pârâţilor şi nelegalitatea titlului acestora.
Or, cu privire la toate aceste argumente, reclamanta a cărei acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă irevocabil ca prescrisă, nu mai are posibilitatea de a repune în discuţie aceleaşi chestiuni, invocând o greşită aplicare a normelor înscrise în art. 45 alin. (2), respectiv art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâţilor a fost consolidat, prin neexercitarea acţiunii în anulare în termenul prescris de lege, astfel câ acesta nu mai poate fi supus controlului jurisdicţional în prezentul cadru procesual sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond la data încheierii sale.
Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Or, odată constatat cu putere de lucru judecat ca fiind prescris dreptul material la acţiune al reclamantei, independent de cauza de nulitate invocată, apelanta nu se mai poate prevala de nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Restituirea în natură ar fi fost posibilă în contextul în care bunul a fost înstrăinat, însă numai cu parcurgerea etapelor prevăzute de legea specială, respectiv dacă reclamanta ar fi dovedit în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, care sa respecte toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, ca pârâţii cumpărători au dobândit apartamentele cu încălcarea dispoziţiilor legale,
Tot astfel, prevederile înscrise în art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi-ar fi găsit aplicabilitatea în cauză doar în contextul sesizării instanţei cu respectarea cerinţelor de fond prevăzute de legea specială, cu o cerere în constatarea nulităţii contractului având ca obiect un imobil preluat de stat abuziv, iar nu în cazul în care reclamanta nu mai are îndreptăţirea de a formula astfel de solicitări, dreptul său la a pretinde nulitatea convenţiei încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind prescris.
Pe de altă parte, nu se poate reţine o aplicare eronată în cauză a art. 20 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, nu se poate susţine că, în toate situaţiile, acţiunea în revendicare de drept comun ar reprezenta o alternativă la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008, calea acţiunii în revendicare de drept comun este deschisă numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului şi în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, premisă care nu se regăseşte în cauză.
Criticile vizând încălcarea art. 1197, art. 1204 C. civ. şi art. 225 C. proc. civ., respectiv a art. 1173 C. civ. sunt nefondate.
Câtă vreme, instanţa de fond nu a fost învestită în rejudecare cu analiza capătului de cerere având ca obiect nulitatea titlului exhibat de pârâţi - care a fost soluţionat în primul ciclu procesual cu putere de lucru judecat, iar apărările reclamantei în legătură cu nevalabilitatea titlului pârâţilor au fost formulate ulterior împlinirii termenului de prescripţie prevăzut de norma imperativă înscrisă în art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu s-ar putea reţine netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii apelate, din perspectiva neanalizării probatoriilor administrate de reclamantă în susţinerea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995,
În referire ia susţinerea în sensul că sentinţa apelată este dată cu încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei C.E.D.O., respectiv cu interpretarea greşită a noţiunii de bun, instanţa de apel a reţinut că posibilitatea reclamantei de a recurge la acţiunea în revendicare impune cu prioritate a se determina măsura în care aceasta se prevalează de „un bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care acesteia trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunţate de instanţa supremă, instanţa de fond a determinat corect situaţia juridică a imobilului litigios, examinarea acţiunii în revendicare fiind realizată prioritar prin verificarea (funcţie de particularitatea cauzei) a condiţiei premisă a existenţei în patrimoniul reclamantei a unui „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană.
Astfel, în cauza pilot „Atanasiu şi alţii contra României" s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătoreasca definitivă şi executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalîtăţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsuri ie reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Referitor la stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat ca fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Or, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Evoluţia pe care a cunoscut-o noţiunea de „bun" în jurisprudenţa Curţii europene nu poate fi ignorată într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanţei europene care, împreună cu normele Convenţiei, constituie blocul de convenţionalitate ce se impune statelor semnatare.
Cum în cauza, reclamanta nu deţine o hotărâre prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obligate anterior formulării acţiunii de faţă să-i restituie în natură apaitamentul revendicat, în consecinţă, în aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea de apel a constatat că esîe corectă aprecierea primei instanţe în sensul că reclamanta nu deţine un „bun actual" în accepţiunea Curţii Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care să se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat şi care să susţină pretenţiile sale în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
În cauză nu se regăseşte ipoteza avută în vedere în decizia în interesul Legii nr. 33/2008, anume aceea în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa încât în mod corect instanţa de fond a analizat. pretenţiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene reprezentată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a apreciat, în mod corect, că aceasta nu este îndreptăţită la restituirea în natură a bunului revendicat.
Faptul că instanţa de fond nu a analizat titlul de proprietate al pârâţilor persoane fizice din perspectiva susţinerilor reclamantei în sensul nulităţii acestuia şi nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acţiuni în revendicare, care nu se soluţionează pe baza regulilor clasice ale comparării de titluri, ci în conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, corelată cu practica instanţei europene, ceea ce presupune analizarea cu prioritate a existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamantei.
În considerarea celor anterior expuse, nu pot fi primite nici susţinerile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului său de acces la justiţie, în cauză nefiind în discuţie un refuz al instanţei de a analiza în fond acţiunea reclamantei, un asemenea drept neechivalând cu o soluţie favorabilă dată cererilor părţilor, ci presupunând posibilitatea acestora de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat, prin examinarea, atât în fond cât şi în prezenta cale de atac a cererilor reclamantei în raport de dispoziţiile legale incidente.
Susţinerile apelantei referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanţei de fond care a analizat şî soluţionat acţiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamantei, în aplicarea criteriilor indicate în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare, a existenţei unui bun actual în sensul Convenţiei Europene. Soluţia obţinută de reclamantă în proces, care nu îi este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului acesteia de acces la justiţie, ci este rezultatul aplicării dispoziţiilor legale la situaţia concretă în speţă.
Soluţionând cauza în acest mod instanţa de fond a dat o hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanţei supreme şi a instanţei europene. Ca atare, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia instanţa de fond ar fi încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii R., s-a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că aceştia deţin un „bun actual" în sensul Convenţiei, deoarece au cumpărat imobilul în litigiu, imobil asupra căruia aceştia continuă să exercite posesia şi în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995.
S-a reţinut, totodată, în aplicarea legii speciale, ca în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat şi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obţină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din acelaşi act normativ.
Într-o asemenea situaţie, nepromovarea acţiunii în anulare în termenul de prescripţie impus de lege a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. l 12/1995, a cărui „neiegalitate" s-a invocat de către reclamantă ca argument pentru restituirea apartamentului, nefiind atacat cu acţiune în justiţie în constatarea nulităţii în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit, este valabil, producându-şi efectele în continuare.
În aceste condiţii, este corect raţionamentul instanţei de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, iar aceştia au dobândit speranţa legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefîindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentul cumpărat, care, conform art. 18 din acelaşi act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Acţiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acţiune specială, în care nu se poate da reclamantei câştig de cauză doar pentru faptul că titlul acesteia ar proveni de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanţe, dacă terţul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de ia care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietăţii, producându-se noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina subdobânditorului.
Prin urmare, pârâţii R., care deţin imobilul revendicat în baza unui contract de vânzare-cumpărare, nedesfiinţat, au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, situaţie în care, obligarea acestora să lase apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995, în proprietatea reclamantei ar constitui o ingerinţă în dreptul lor, garantat prin artl al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Or, în speţă, date fiind tocmai circumstanţele cauzei anterior reliefate, nu se reţine existenţa vreunui motiv care să justifice privarea intimaţilor pârâţi de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
În acelaşi timp, faţă de principiul protejării drepturilor „reale şi efective" exprimat în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamantă ar aduce atingere securităţii raporturi lor juridice.
Critica vizând încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467/2005 şi a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetăţeanului U.E. este nefondată, în contextul în care instanţa de contencios constituţional, analizând chiar prevederile art,45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a reţinut că: „exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea valorificării acestuia în cadrul unui termen, impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite In ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate".(Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012).
În cadrul aceleiaşi decizii s-a reţinut, contrar susţinerilor din apel că: „Analizând compatibilitatea soluţiei legislative criticate cu dispoziţiile artl din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, şi art. 6 parag. 1 din aceeaşi convenţie, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituţie, Curtea a reţinut, în esenţă, că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate".
Tot astfel, nu poate fi ignorat faptul că în cauză, acţiunea în constatarea nulităţii titlului pârâţilor a fost constatată prescrisă printr-o hotărâre irevocabilă pe deplin opozabilă apelantei.
Pe de altă parte, nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şt nici actul comunitar invocat de apelantă nu impun statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele. Astfel, se reţine că, potrivit junsprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul lor nu este garantat de prevederile artl din Protocolul adiţionai al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970; „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X, K, Z împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
„Cu toate acestea, în cazul In care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. l, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 136).
Or, în cauză, aşa cum s-a reţinut anterior reclamanta nu se poate prevala de un „bun actual" care să o îndreptăţească la restituirea în natură a imobilului revendicat, pentru a susţine cu succes încălcarea normelor convenţionale invocate, care reglementează şi ocrotesc dreptul de proprietate.
Pe de alta parte, contrar susţinerilor din apel, apărările formulate de reclamantă referitoare la ingerinţa în dreptul pretins, din perspectiva normelor comunitare, au făcut obiect al analizei instanţei de fond, aşa cum se poate observa cu certitudine din considerentele care au justificat soluţia adoptată prin sentinţa apelată, faptul că prima instanţa nu s-a raportat la toate argumentele invocate de reclamantă, neavând valenţa unei nerespectari a prevederilor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., astfel că nu s-ar putea reţine nici din această perspectivă nelegalitatea sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.D.T.E., invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
Anterior formulării motivelor de recurs, reclamanta a prezentat scurte consideraţii privind cadrul legal aplicabil, arătând că;
- în accepţiunea Legii nr. 10/2001, preluările fără titlu sunt considerate abuzive conform art. 2 alin. (1) lit. i) şi obligă statul la restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001, deoarece preluarea s-a făcut pe căi de fapt, fără niciun act, fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, adică cu încălcarea art. 8 din Constituţia României de la 1948;
- cauza pilot „Atanasiu şi alţii contra României" nu cercetează sfera preluărilor fără titlu, ci numai sfera preluărilor cu titlu valabil fără titlu valabil; prin preluarea făcută de stat în baza unui act (valabil sau nu) s-a stins dreptul de proprietate al vechiului proprietar, iar statul a devenit noul proprietar. în aceste situaţii, noua legislaţie generează un nou drept de creanţă, în condiţiile legii de restituire;
- în cazul imobilelor preluate tară titlu legea aplicabila este reprezentată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 C. civ.
În raport de această interpretare a dispoziţiilor legale menţionate şi de datele concrete ale speţei, recurenta-reclamantă a formulat următoarele motive de recurs:
l). Necercetarea capătului 1, încălcare art. 1201 C. civ., art. 129 C. proc. civ.
În primul ciclu procesual instanţa de fond a respins primul capăt de cerere ca prescris, în apel soluţia s-a menţinut, iar în recurs recursul a fost respins fără ca instanţa să cerceteze motivele de recurs privind nelegaliatea reţinerii prescripţiei.
Nu există autoritate de lucru judecat în privinţa constatării ca prescrise a primului capăt de cerere şi instanţa nu a cercetat şi nu s-a pronunţat pe primul capăt de cerere, sentinţa fiind dată şi cu încălcarea art. 129 C. proc. civ.
Este lipsită de temei reţinerea instanţei de apel: „în privinţa încălcării normelor care reglementează puterea de lucru judecat, instanţa apreciază că în primul ciclu procesual s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că este prescris primul capăt de cerere, neavând importanţă dacă instanţa de recurs în acest prim ciclu procesual a analizat sau nu motivele de recurs, situaţie ce nu poate conduce la ignorarea puterii de lucru judecat ca urmare a soluţiei de respingere a recursului."
2). Nelegala apreciere a preluării cu titlu a imobilului, încălcarea, art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996. Neaplicabilitatea cauzei pilot „Atanasiu şi alţii contra României".
În cuprinsul hotărârii instanţei de apel se menţionează că bunul imobil în discuţie este un bun preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Această concluzie a instanţei este una nemotivată, necercetată de instanţă.
Este şi greşită concluzia instanţei de apei, deoarece preluarea este Iară titlu, în Decretul nr. 92/1950, la poziţia 4067, deşi este menţionat imobilul, numele indicat este I.G. (adică un alt nume, dar asemănător cu cel al mamei proprietarului - I.G.) şi nu al adevăratului proprietar I.N.H., situaţie ce determină calificarea de imobil preluat fără titlu în temeiul art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996 (normele de aplicare a Legii nr. 112/1995).
Neexistând niciun act (înscris) de preluare a imobilului, acesta este preluat fără titlu.
Ca urmare a greşitei concluzii că imobilul ar fi fost preluat cu titlu (Decretul nr. 92/1950), instanţa de apei a stabilit în mod greşit şi drepturile părţilor şi anume:
În privinţa reclamantei că dreptul asupra imobilului s-ar fi pierdut, ca urmare a preluării cu titlu şi implicit că dreptul reclamantei ar fi numai acela născut în baza Legii nr. 10/2001 şi prin urmare, aceasta nu ar avea un bun în sensul Convenţiei.
În privinţa statului şi al pârâţilor că dreptul asupra imobilului s-ar fi transferat statului cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950 şi, pe cale de consecinţă, statul nu are obligaţia de a-l restitui, ci numai obligaţia de despăgubire, în condiţiile Legii speciaie nr. 10/2001 şi al jurisprudenţei C.E.D.O. din 2010 - cauza „Atanasiu şi alţii contra României" şi că implicit succesorii statului ar avea un bun în sensul Convenţiei
Prin urmare, nici cauza pilot nu este aplicabilă, deoarece nu priveşte imobile preluate fără titlu.
3). Preluarea imobilului este făcută fără titlu.
Legea aplicabilă este art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art 480 C. civ. care are acelaşi conţinut ca şi articolul din Primul Protocol la Convenţie. în speţă imobilul este preluat fără titlu, în conformitate cu art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor din primul ciclu procesual
Prin acţiune (capătul 2 de cerere) reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea imobilului fie ca urmare a faptului ca acesta este un simplu posesor neproprietar, fie ca urmare a comparării titlurilor şi acordarea de preferinţa a titlului subsemnatei, invocând ca temei art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Prin hotărârea din fond, apel şi recurs din primul ciclu procesual, intrate în autoritatea de lucru judecat s-a tranşat faptul că nu există autoritate de lucru judecat între această acţiune întemeiată pe art. 480 C. civ. şi. alta anterioară, pentru lipsa identităţii de cauză şi astfel, s-a trimis cauza spre judecare pe fond a acestei acţiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.
În rejudecare, în acord cu cele statuate anterior cu autoritate de lucru judecat instanţa de fond, a cercetat titlul reclamantei, a cercetat titlul pârâţilor şi a ajuns la concluzia că ambele părţi se prevalează de titluri de proprietate şi a dat preferinţă titlului pârâtului în raport de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de Legea nr. 10/2001 şi de jurisprudenţa C.E.D.O.
În apei, instanţa a reţinut faptul că instanţa de fond nu a analizat titlul de proprietate al pârâţilor şi nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acţiuni în revendicare, care nu se soluţionează pe baza regulilor clasice, ci în conjunctura creată de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest mod, instanţa de apel a pronunţat o decizie cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor din primul ciclu procesual.
Încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 480 C. civ. care impun respectarea dreptului de proprietate şi restituirea în natură, în raport de temeiul aplicabil imobilelor preluate tară titlu.
Încălcarea art. 1204, art 1197 și art. 1173 C. civ. - ignorarea relei-credinţe vădite apăraţilor.
În speţă, instanţa de apel a ignorat existenta unei vădite rele-credinţe a cumpărătorilor şi conivenţa între vânzători şi cumpărători în dobândirea imobilului, recunoscuta ia interogator şi dovedită prin acte autentice (procura autentificată, cât şi contractul de vânzare-cum parare prin care a fost dobândit de pârât apartamentul din sector 1, înstrăinat ulterior).
Încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467/2005 şi al art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetăţeanului U.E.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2005, analizând constituţionalitatea art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001, prevede: "Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002 sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării."
A reţinut că: principiul constituţional al garantării şi ocrotirii proprietăţii private operează în condiţiile dobândirii legale a dreptului de proprietate, în cazul în care dreptul este dobândit prin încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice de înstrăinare, soluţia judicioasă pentru această situaţie fiind cea a aplicării sancţiunii nulităţii actului juridic civil.
Referitor la Tratatul de la Lisabona (de modificare a Tratatului U.E.) a fost ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, şi la dispoziţiile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetăţeanului, acest motiv, deşi invocat în apel, instanţa nici nu l-a cercetat, reţinând numai nişte aspecte străine celor invocate precum:
Nu este încălcată Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2005, deoarece în aceasta se reţine că exercitarea unui drept nu poate avea loc decât în cadrul legal. Nici Convenţia Europeană şi nici actul comunitar invocat de apelantă nu impun obligaţia statelor de a restitui bunurile confiscate.
Argumentele instanţe nici nu au legătură cu speţa, deoarece regimul bunului revendicat nu este acela de bun confiscat.
4). Nelegala aplicare a cauzei pilot „Atanasia şi alţii contra României".
În cazul în care se apreciază ca această cauză pilot ar privi şi situaţia imobilelor preluate tară titlu, nici in această situaţie nu se poate aplica speţei, deoarece aceasta a fost publicata în M. Of. la 12 octombrie 2010, după introducere acţiunii, ce s-a făcut anterior, la 6 februarie 2009.
Legea aplicabilă este cea de la data sesizării instanţei, caz în care speţa se poate aprecia numai în raport cu cadrul juridic de la momentul sesizării instanţei. De asemenea, litigiul este între 2 persoane fizice şi nu între o persoană fizică şi stat.
5). Încălcarea art. 129 C. proc. civ., art. 1249 şi art. 1247 alin. (3) din N.C.C.
Pe cererea în revendicare, pârâţii au opus contractul lor de vânzare cumpărare, lovit de o nulitate absolută vădită.
Împotriva oricărui act ce se opune în cursul judecaţii, reclamanta se poate apăra sens în care poate să invoce pe cale de excepţie nulitatea absolută a actului în temeiul art. 1249 din N.C.C. sau să ceară instanţei ca, din oficiu, să invoce nulitatea absolută a actului, în temeiul principiului legalităţii, a art. 129 C. proc. civ. şi art. 1247 alin. (3) din N.C.C.
Instanţa de apel nu a permis reclamantei invocarea pe cale de excepţie a nulităţii, pe motiv că şi excepţia este prescriptibilă, ca şi acţiunea, situaţie ce încalcă art. 1249 din N.C.C. şi Decretul nr. 1967/1958.
Instanţa de apel nu a dorit să invoce din oficiu nulitatea, deoarece nu se poate face abstracţie de prescripţia dreptului la acţiune ce a intrat în puterea de lucru judecat, prin urmare a încălcat principiul legalităţii, art. 129 C. proc. civ. şi art. 1247 alin. (3) din N.C.C.
În speţa titlul pârâţilor este lovit de o vădita nulitate, deoarece chiriaşul R.D.R., la momentul cumpărării apartamentului în care locuia, a declarat neadevărat că nu ar avea nicio proprietate şi nici că ar fi dobândit vreuna după 1990, în condiţiile în care acesta avea o alta proprietate; încălcarea art9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, are drept consecinţă atât nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA şi soţii R., cât şi lipsa dreptului de proprietate al acestora, ca urmarea a lipsei capacităţii de a dobândi proprietatea imobilului conform Legii nr. 112/1995; la dosarul vânzării exista şi Decizia civila nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă care arată: „Convenţia încheiată la 10 aprilie 1947 între M.I.B. şi R.S. şi M.D. nu constituie titlu de proprietate chiar dacă a fost autentificată şi transcrisă". Prin urmare, părţile (vânzătorul şi cumpărătorul) cunoşteau că apartamentul nu aparţine statului, că este preluat fără titlu valabil şi că nu face obiectul Legii nr. 112/1995.
6). Înrăutăţirea propriei situaţii în propria cale de atac şi încălcarea puterii de îucru judecat a instanţei de fond.
Existenţa titlului reclamantei asupra imobilului revendicat a intrat în puterea de lucru judecat, nefiînd atacat de pârâţi. Apel a formulat numai reclamanta în vederea obţinerii imobilului revendicat.
În raport de acest aspect, reclamanta are bun în sensul Convenţiei.
Chiar şi dacă s-ar aprecia că şi soţii R. ar avea bun în sensul Convenţiei, atunci criteriul de preferabilitate este cel din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care arată scopul ce urmează a fi avut în vedere, respectiv: astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat şi în cauza Raicu contra României).
În speţa, pârâţii nu au dobândit bunul cu bună-credmţă, ci cu o vădită rea-credinţă, aşa cum s-a arătat la motivul 3 de recurs şi motivul 5 de recurs, prin urmare, acţiunea reclamantei urmează a fi admisă.
Încălcarea art. 18 lit. c), art. 20 alin. (1)1, art.45, alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin interpretarea per a contrario a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 rezultă că restituirea în natura este posibilă dacă imobilul a fost înstrăinat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, aceasta fiind sancţiunea prevăzută de legea speciala în astfel de situaţii.
În acest context este evident că reţinerea instanţei potrivit căreia acest articol nu poate fi aplicat decât în cazul constării nulităţii vânzării, nu are nîciun temei, mai mult o astfel de condiţie precum cea menţionata de instanţa de apei nu este prevăzută de lege.
De asemenea, instanţa de apel a ignorat vădita rea-credinţă a pârâţilor considerând ea acest aspect poaîe privi numai constarea nulităţii vânzării pe care nu o mai poate cerceta, ca urmare a respingerii ca prescris a primului capăt de cerere.
Instanţa nu a avut în vedere ca buna-credinţă/reaua-credinţă are mai multe efecte şi anume: este cauza de nulitate absolută a unei convenţii; este cauza de apreciere a restituirii în natură, aşa cum rezultă din disp. art. 18 lit. a), art. 20 alin. (2)1, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 33/2008.
În cazul aplicării în speţa a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aceasta impune cercetarea bunei credinţe a chiriaşului dobânditor al imobilului, sens în care aceasta decizie menţionează expres următoarele: în urma examinării hotărârilor menţionate, precum şi a unor hotărâri pronunţate de C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, citat şi în Cauza Raicu contra României).
Încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467/2005 şi a art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetăţeanului U.E., ce a fost dezvoltată la motivul 3 de recurs. Este evident ca pârâţii care au dobândit cu vădită rea-credinţă şi cu încălcarea vădită a Legii nr. 112/1995 nu pot deţine în proprietate, folosi, dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-au dobândit în mod ilegal.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
1). În cauză, în primul ciclu procesual s-a statuat în mod irevocabil cu privire la respingerea, ca prescrisă, a cererii reclamantei de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997.
Sub acest aspect, soluţia pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă şi de pârâţii R., reţinând că „nîciuna dintre criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ." Faţă de cele reţinute în considerentele şi dispozitivul deciziei din recurs, instanţa a analizat motivele de recurs şi s-a pronunţat prin soluţia adoptată.
Potrivit dispoziţiilor explicite ale instanţelor de judecată, pricina a fost trimisă spre soluţionare în ai doilea ciclu procesual numai cu privire la capătul de cerere reprezentând acţiunea în revendicare formulată de reclamanta.
Ca urmare, soluţionarea irevocabilă - prin respingere - a capătului 1 de cerere (constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995) a intrat în puterea de lucru judecat, fără posibilitatea ca acest petit să fie repus în discuţie în al doilea ciclu procesual,
Dat fiind cadrul procesual statuat, instanţele fondului în rejudecate, nu aveau posibilitatea să reanalizeze capătului 1 de cerere, neflind legai învestite cu cercetarea acestui petit.
Faţă de cele ce preced, instanţele au interpretat şi aplicat corect prevederile legale privind autoritatea de lucru judecat, cu respectarea soluţiei irevocabile pronunţate în primul ciclu procesual pe capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Cum instanţele au judecat pricina în limitele stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile nu se poate reţine, în contextul mai sus analizat, încălcarea art. 129 C. proc. civ.
2). Imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la autorii reclamantei în baza Decretului nr. 92/1950.
Faptul că în decretul de naţionalizare a fost menţionat greşit numele de familie al autoarei reclamantei (ca şi în cazul multor astfel de preluări tăcute în baza acestui act normativ) nu schimbă situaţia juridică a imobilului în litigiu, în sensul că bunul a fost preluat abuziv de către Statul român, făcând parte din sfera imobilelor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Chiar titlul legii speciale nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 stabileşte caracterul abuziv al preluărilor de imobile din perioada de referinţă a legii, bunului în litigiu fiindu-i aplicabile aceste dispoziţii legale.
Cererea formulată de reclamantă privind restituirea imobilului intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind introdusă la data de 6 februarie 2009, după adoptarea acestui act normativ special.
De altfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, toate cererile pentru restituirea imobilelor preluate abuziv în sensul legii, prevăzute la art. 2 (inclusiv cele de la art. 2 alin. (1) lit. i), text invocat de reclamantă ca fiind aplicabil în cazul bunului pe care îl revendică) se soluţionează în procedurile şi condiţiile prevăzute de acest act normativ.
Analizarea oricărei acţiuni în revendicare promovată pe rolul instanţelor judecătoreşti după apariţia Legii nr. 10/2001 poate fi făcută numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de această lege specială şi nu potrivit dreptului comun, fiind aplicabil principiul specialia generalîbus derogării
Încălcarea normelor de aplicare prescrise prin art. 1 alin. (3) şi (4) din H.G. nr. 20/1996, invocată de recurentă, precum şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/2005 puteau fi analizate prin raportare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, numai în cadrul unei acţiuni în constatarea nulităţii actului de înstrăinare a imobilului, acţiune care, în speţă, a fost constatată prescrisă,
Totodată, contrar susţinerilor recurentei, faţă de situaţia premisă dîn cauză, mai sus expusă, drepturile părţilor cu privire la imobilul litigios trebuie analizate prin prisma dispoziţiilor legii speciale şi a jurisprudenţei recente a C.E.D.O. (hotărârea pilot „Atanasiu şi alţii contra României").
3). Recurenta-reclamantă pretinde că s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat privind constatarea valabilităţii titlului său de proprietate asupra imobilului, însă, contrar susţinerilor reclamantei, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în primul ciclu procesual s-a dispus ca în rejudecare să se soluţioneze acţiunea în revendicare, ocazie cu care urmau a fi analizate drepturile părţilor, prin compararea titlurilor de proprietate exhibate, din perspectiva dispoziţiilor legale aplicabile,
În aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în rejudecare, instanţele fondului au constatat că bunul revendicat de reclamantă face parte din categoria imobilelor preluate abuziv, ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, au analizat acţiunea în revendicare dedusă judecăţii din perspectiva legii speciale aplicabile, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O.
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale (ca în speţa de faţă), trebuie să fie soluţionată numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul 01 al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adiţionai la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată că din perspectiva Convenţiei, reclamanta nu are vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire ia apartamentul revendicat, aşa cum se va arăta, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, cu referire la cauza „Atanasiu şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010.
Într-o acţiune având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv, instanţele, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, sunt ţinute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeana.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie sa se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşa fiind, se observă că în jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul Curţii Europene faţa de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, Iară nicio abatere, în practica ulterioară în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
În „cauza Atanasiu şi alţii contra României" se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii hunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanta ar deţine un „bun actual", câta vreme în favoarea acesteia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie în sensul restituirii imobilului.
Chiar şi o recunoaştere a nevaiabilităţi titlului statului prin hotărâre judecătoreasca, fără existenţa unei dispoziţii de restitidre a imobilului în discuţie nu ar conferi reclamantei un „bun actual", singura speranţă legitimă a acesteia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" poate obţine numai măsurile reparatorii prevăzute de legea speciala, astfel încât se constată în speţă că reclamanta nu are un drept la restituire care s-o îndreptăţească la redobândirea posesiei bunului pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Criticile prin care se invocă existenţa unei vădite rele-credinţe a cumpărătorilor - dovedită cu probatoriul de la dosar - puteau fi analizate numai în cadrul acţiunii în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/2005, acţiune constatată prescrisă în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat.
O astfel de cerere în constatarea nulităţii actului de înstrăinare a bunului putea fi promovată de reclamantă în termenul de decădere prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată şi numai în acest context instanţa ar fi procedat îa verificarea respectării cerinţelor şi condiţiilor impuse de Legea nr. 112/2005 raportat la probatoriul depus de părţi.
Din această perspectivă, reclamanta susţine în mod greşit că instanţa de apel ar fi ignorat probele de la dosar şi ar fi pronunţat soluţia cu încălcarea art. 1204, art. 1197 şi art. 1173 C. civ.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2005 a fost verificată constituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România,
Această hotărâre invocată de recurenta-reclamantă nu are relevanţă în speţa de faţă, întrucât imobilul în litigiu nu întră sub incidenţa dispoziţiei legale analizată de Curte.
Irelevanţa în cauză a Deciziei nr. 467/2005 este dată şi de faptul că textul de lege enunţat se referă la constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, care se analizează în cadrai unei acţiuni având acest obiect.
Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului juridic prin care a fost înstrăinat imobilul aparţinând reclamantei a fost respins, ca prescris, soluţia intrând în puterea lucrului judecat.
Dispoziţiile comunitare invocate de recurentă prin motivele de apel au fost analizate de către instanţa de apel, care a utilizat termenul de „bun confiscat" cu sensul de bun preluat abuziv într-un regim anterior, explicitând noţiunile de „bun actual" şi „nou drept de proprietate" din perspectiva Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii europene, după cum rezultă fără echivoc din considerentele deciziei recurate.
Instanţa de apel a făcut această analiză, deoarece în cazul în care drepturile prevăzute de Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. corespund unor drepturi garantate de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca cele definite de convenţie, deşi legislaţia europeană poate să prevadă o protecţie mai extinsă.
În speţă, reclamanta a invocat art. 17 - dreptul de proprietate, prevedere ce corespunde Primului protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept fundamental ce a fost consacrat în repetate rânduri în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a U.E.
Dreptul prevăzut de art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. are acelaşi înţeies şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi cel garantat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar restrângerile prevăzute de aceasta nu pot fi depăşite.
Ca urmare, noţiunile de „bun actual" şi „nou drept de proprietate" în cazul reclamantei au fost analizate în mod corect prin prisma Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii europene.
4). Dat fiind că este pronunţată într-o cauza pilot, hotărârea C.E.D.O. „Atanasiu şi alţii contra României" se aplică tuturor cauzelor similare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti din România, de la data publicării în M. Of. (12 octombrie 2010), având caracter obligatoriu.
Acest aspect rezultă din prevederile art. 2 şi 20 din Constituţia României care impun aplicarea cu prioritate faţă de dreptul intern, a tratatelor internaţionale m materia drepturilor omului ratificate de Statul român. În plus, Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi jurisprudenţa C.E.D.O. fac parte din dreptul intern şi orice normă juridică de drept naţional se interpretează şi se aplică prin prisma acestora.
Având în vedere argumentele reţinute, hotărârea pilot „Atanasiu şi alţii contra României" pronunţată de C.E.D.O. este pe deplin aplicabilă cauzei pendinte.
Litigiul nu se poartă doar între două persoane fizice, cum greşit susţine recurenta, cadrul procesual fiind stabilit conform petitetor din acţiunea introductivă, având calitate de pârâţi şl persoanele juridice ce au fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu. Oricum, judecata pricinii nu ar putea fi plasată sub imperiul altor norme juridice, deoarece bunul disputat de părţi face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
5). Dispoziţiile din N.C.C. invocate de recurenta-reclamantă nu sunt aplicabile în cauză, după cum corect a reţinut instanţa de apel, faţă de prevederile art. 6 alin. (3) şi 4 coroborat cu art. 102 din Legea nr. 71/2011, nulitatea vizând o convenţie încheiată anterior intrării în vigoare a N.C.C.
Constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi putea fi solicitată de către reclamantă în termenul prevăzut de art. 45 din Legea specială nr. 10/2001, dispoziţie legală care se aplică cu prioritate faţă de prevederile dreptului comun - C. civ.
În speţă, invocarea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinetivă pentru analizarea cererii de constare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nu este permisă. Legiuitorul a instituit prin lege specială altă soluţie de drept material - dispoziţii derogatorii de la dreptul comun referitoare la termenul şi condiţiile privind prescripţia (art. 45 din Legea nr. 10/2001), ce se aplică cu prioritate conform principiului specialia generalibus derogant.
Recurenta-reclamantă nu poate susţine nici faptul că instanţa, neinvocând din oficiu nulitatea contractului, a încălcat dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., având în vedere că acţiunea în anularea actului a fost respinsă, ca prescrisă, în mod irevocabil, cu putere de lucru judecat, aşa încât toate apărările referitoare la nelegalîtatea încheierii convenţiei nu pot fi reiterate de parte şi nu pot fi reanalizate de instanţe în al doiiea ciclu procesual parcurs în cauză,
6). După cum deja s-a reţinut, instanţele de judecată nu au constatat cu putere de lucru judecat existenţa unui titlu şi a unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, în sensul susţinut de aceasta, aşa încât, în cauză, situaţia recurentei nu a fost înrăutăţită în propria cale de atac.
În cadrul acţiunii în revendicare, s-a procedat la compararea titlurilor deţinute de părţi cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, a Convenţiei europene şi a Primului protocol adiţional, precum şi a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O.
În speţă, reclamanta nu a obţinut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat.
Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s~a consolidat prin nedesfiinţarea actului juridic enunţat în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sub acest aspect, consecinţa pentru reclamantă constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 „imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", care nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia ca a fost încheiat legal, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă reclamanta invocă, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu o îndreptăţeşte să spere că se va da preferabilîîate titlului său de proprietate în faţa titlului pârâţilor, având în vedere faptul că nu a obţinut desfiinţarea titlului acestora, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor reprezintă un criteriu legal de preferabiliîate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
Or, reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu poate pretinde că are „o speranţă legitimă" să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă este aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, nu însăşi a restituirii în natură.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generaiihus derogcmt s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia are prioritate, daca prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamanta nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un„bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi era asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, după cum s-a enunţat în cele ce preced.
Concluzia de mai sus se impune justificat şi de faptul că referitor ia exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii si securităţii raporturilor juridice.
În acest context, Înalta Curte constată că şi în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiata pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit.c) din Legea nr. 10/2001,
Cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr, 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, atunci când există neconcordanţe Intre legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun" în sensul Convenţiei.
În acest sens este relevantă decizia pronunţată de C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unui legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58, citat şi în cauza Raieu contra României),
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul de proprietate al chiriaşului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriaşului cumpărător este preferat faţă de titlul fostului proprietar.
În acest context, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe aspectul analizat, înalta Curte constată că nici din perspectiva Convenţiei reclamanta nu are vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natura cu privire la acest apartament, pentru considerentele deja expuse, date fiind cele statuate în jurisprudenţei recentă a Curţii Europene, cu referire la Cauza „Atanasiu şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010.
Având în vedere situaţia premisă din speţă şi particularitatea pricinii privind modul de soluţionare irevocabilă a acţiunii în anularea actului de înstrăinare a bunului sunt nefondate criticile recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanţe a disp, art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2)1 şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De fapt, prin invocarea acestor texte legale recurenta încearcă să repună în discuţie nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a pârâţilor R., ceea ce nu este permis, opunându-se cu putere de lucru judecat soluţia irevocabilă pronunţată cu privire la acest capăt de cerere.
În fine, recurenta reiterează dispoziţiile comunitare care ocrotesc dreptul de proprietate pentru bunurile dobândite în mod legal, invocând din nou încălcarea vădită a prevederilor Legii nr. 112/1995 de către pârâţi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, însă dreptul de proprietate al pârâţilor se consideră legal dobândit, după cum s-a arătat în precedent şi se bucură de ocrotirea dispoziţiilor evocate. Totodată, această critică nu poate face obiect de analiză în al doilea ciclu procesual pentru argumentele deja expuse în precedent cu privire la soluţionarea irevocabilă, cu putere de lucru judecat a cererii de constatare a nulităţii absolute a actului.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi anume; dispoziţiile legale ce reglementează puterea de lucru judecat cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995; analizarea acţiunii în revendicare prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei nr. 33/2008, a Primului protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O.; incidenţa dispoziţiilor din N.C.C. şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467/2005; încălcarea prevederilor art 18 lit. c), art. 20 alin. (2)1, art. 45 din Legea nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ.; interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor comunitare ce ocrotesc dreptul de proprietate legai dobândit şi deţinut, respectiv art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a U.E.
Recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.D.T.E. împotriva Deciziei nr. 558/A din data de 11 decembrie 2014 a Curţii de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 928/2015. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 949/2015. Civil → |
|---|
