ICCJ. Decizia nr. 949/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 949/2015
Dosar nr. 433/3/2014
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 4 decembrie 2009, ulterior declinată la Tribunalul Bucureşti, reclamanta B.P.L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Marinescu Tudor llian pentru a fi obligat să-i lase reclamantei, în deplina proprietate şi posesie apartamentul, B.P.L.M. situat în Bucureşti, sector 1, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părţilor din proces.
Prin sentinţa civilă nr. 1164 din 28 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea reclamantei, ca inadmisibilă, cu motivarea ca reclamanta trebuia să aleagă calea Legii speciale nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului, său asupra imobilului şi nu calea dreptului comun.
Apelul declarat de reclamantă şi de intervenientul în interes propriu S.C.R. împotriva sentinţei menţionate a fost admis, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, potrivit Deciziei Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nr. 3 din 15 ianuarie 2013. Instanţa a motivat ca respingerea cererii, ca inadmisibilă, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanţă. De asemenea, instanţa a notat că, în condiţiile concrete ale speţei, reclamanţii au invocat în beneficiul lor o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar procedura specială nu a fost finalizată, aspecte ce urmează a fi analizate în contextul de ansamblu al acţiunii în revendicare formulate, pe fondul cauzei.
Recursurile declarate de pârâţii M.H.R. şi M.T.I. împotriva deciziei menţionate au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 4112 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Rejudecând cauza în fond, prin sentinţa nr. 74 din 27 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B.P.L.M., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientui S.C.R.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut pe fondul cauzei, că reclamanta şi inîervenientul au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului prin încheierea contractului de construire din 29 iunie 1970. Acesta a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 358 din 26 martie 1985 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974.
Prin sentinţa civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei menţionate. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, imobilul ce face obiectul litigiului a fost înstrăinat autoarei pârâţilor, M.E.B., prin contractul de vânzare-curnparare din 1 decembrie 1996.
Potrivit certificatului de moştenitor din 27 aprilie 2001, pârâţii M.T.I. şi M.R.H. sunt moştenitorii defunctei M.E.B., în masa succesorală regăsindu-se şi apartamentul din Bucureşti, sector 1. Contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a făcut obiectul unei cereri de anulare.
Tribunalul a constatat că reclamanta şi intervenientui nu se pot prevala de existenţa unui „bun" în patrimoniul lor, astfel cum acesta fost explicitat in jurisprudenţa instanţei europene prin hotărârea pronunţată în cauza „Atanasiu şi alţii contra României", pe când pârâţii se pot prevala de un astfel de bun.
S-a avut în vedere, astfel, că în cauza „Atanasiu şi alţii contra României" s-a arătat că noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Reclamanta şi intervenientui nu se află într-o astfel de situaţie, în patrimoniul lor neputându-se reţine existenţa unui bun, în condiţiile în care nu există o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţele naţionale prin care să se fi dispus restituirea bunului, chiar dacă ei sunt moştenitorii fostului proprietar de la care bunul a fost preluat de către stat în baza unui titlu nevalabil, astfel cum acesta a fost constatat prin sentinţa civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti,
Pe de altă parte, pârâţii sunt titularii unui „bun" în sensul Convenţiei, în acest sens, s-a avut în vedere faptul că aceştia sunt actualii posesori ai bunului, în baza unui contract translativ de proprietate, ce nu a fost desfiinţat, iar în prezent acţiunea în declararea nulităţii absolute este prescrisă prin raportare la dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acest condiţii, în concursul dintre foştii proprietari şi moştenitorii dobânditorului aceluiaşi imobil prin acte translative de proprietate încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a acordat preferinţă pârâţilor, drepturile acestora din urmă consolidându-se.
Aşa fiind, tribunalul a apreciat că admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor, punând în pericol şi siguranţa circuitului civil, acestea fiind motive suficiente pentru a se dispune respingerea cererii principale şi a cererii de intervenţie, ca neîntemeiate.
Prin Decizia nr. 535/A din 12 decembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.P.L.M. şi intervenientul S.C.R. împotriva sentinţei instanţei de fond.
Reţinând în totalitate motivarea instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, instanţa de apel a făcut următoarele precizări, în completare;
În fapt, prin sentinţa civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010, la care apelanţii-reclamanţi au făcut repetate referiri, instanţa a constatat nulitatea deciziei de preluare a imobilului în litigiu în proprietatea statului şi a notat, în considerentele hotărârii, ca reclamanta şi interveni entul din prezentul proces, B.P.L.M. şi S.C.R. au facut dovada că sunt proprietarii imobilului, în contradictoriu cu municipiul Bucureşti, care „este un neproprietar".
Sentinţa menţionată nu reprezintă un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, deoarece instanţa nu a dispus restituirea imobilului, ci a constatat nelegalitatea trecerii bunului în proprietatea statului, aspect prevăzut şi de art. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii în constatarea nulităţii titlului statului.
De aceea, chiar dacă bunul a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, reclamanţii nu au dreptul la restituirea bunului în natură, ci au o speranţă legitimă de a obţine o despăgubire echivalentă, în baza Legilor speciale nr. 10/2001 şi nr. 165/2013.
Conform Deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii sunt obligaţi să aleagă calea procedurii speciale pentru valorificarea drepturilor lor asupra bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului, deoarece „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta".
Rezultă că, în decizia menţionată, obligatorie pentru instanţă şi participanţii la proces, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezvoltat un raţionament juridic contrar celui susţinut în motivele de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.P.L.M. şi intervenientul S.C.R., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului şî schimbării în parte a sentinţei nr. 74/2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie.
În motivare, recurenţii au arătat că prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat caracterul abuziv al actului de preluare (art. 2) şi prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei şi al întervenientulut a fost recunoscut cu caracter retroactiv. Deci, titlul proprietarilor iniţiali nu a încetat niciun moment să existe. Titlul pârâţilor provine de la stat, care nu a avut niciodată calitatea de proprietar, preluând abuziv apartamentul în litigiu.
În cadrul acestei acţiuni în revendicare, instanţa urmează să analizeze titlurile de proprietate şi să constate că titlul de proprietate al reclamantei şi întervenientului este cel valabil, deoarece este mai bine conturat, este mai vechi şi îndeplineşte toate condiţiile unui titlu autentic, fiind preferabil.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate pentru bunurile care au fost preluate în mod abuziv şi fără un titlu valabil, astfel încât potrivit, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului coroborat cu art. 480 C. civ., reclamanta şi inîervenientul au calitatea de proprietari legali şi îşi justifica titlul de proprietate pentru apartamentul în litigiu.
Acţiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001. Deşi dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie masuri reparatorii în natură sau prin echivalent, legiuitorul nu a urmărit a institui un termen de decădere sau de prescripţie pentru promovarea acţiunii în revendicare, care este imprescriptibilă extinctiv.
Prin promovarea acţiunii, reclamanta şi intervenientul îşi conservă propriul drept de proprietate asupra imobilului vândut de stat pârâţilor.
În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 223/1974 în baza căruia a fost preluat imobilul şi Constituţia din 1948 (art. 8, 10 şi 11), în sensul că statul a deţinut tară titlu imobilul.
În aceste condiţii, contractul de vânzare-eumparare încheiat de către un vânzător neproprietar s-a perfectat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, care reglementa exclusiv situaţia imobilelor preluate cu titlu şi permitea vânzarea către chiriaşi doar a acestor imobile.
Astfel, vânzarea s-a făcut cu reaua-credinţă a părţilor contractante, atât a vânzătorului, cât şi a cumpărătorilor, în frauda legii şi a drepturilor adevăratului proprietar şi cu cauză ilicită.
Numai reclamanta şi intervenientul în calitate de proprietari ai bunului au protecţia şi garanţiile conferite prin art. 480 C. civ., art. 44 alin. (1) - (3) din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
În concursul dintre reclamantă, intervenient şi pârâţi, C.E.D.O. statuează că reclamanta şi intervenientul se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi în mod irevocabil prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat.
Deoarece reclamanta şi intervenientul deţin un titlu de proprietate recunoscut, aceştia au „un bun". înlăturarea legii speciale se realizează prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de contencios european a analizat constant Legea nr. 10/2001 şi a statuat că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, paragraf 34),
Restituirea în natură prin acţiunea în revendicare se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită de reclamantă şi de intervenient.
Nulitatea actului principal - titlul statului atrage şi nulitatea actului subsecvent - contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel încât pârâţii exercită o posesie şl o folosinţă nelegitimă împotriva reclamantei şi intervenîentului, care sunt verus domînus.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât M.H.R. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta B.P.L.M. şi de intervenientul S.C.R., deoarece criticile formulate nu sunt raportate la hotărârea atacată şi nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, deoarece în drept s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în textul legal menţionat. Recurenţii susţin o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a unor dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O., din Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 şi C. civ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Reclamanta a formulat prezenta acţiune în revendicare la data de 4 decembrie 2009, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr, 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, legiuitorul permiţând revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
lnaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogam" ("legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea speciala, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat tară titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989, perioadă de referinţă în care se încadrează şi imobilul revendicat de reclamantă şi de mtervenient.
În limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legile speciale de reparaţie constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
Legea nr. 10/2001 asigură accesul la un proces echitabil, întrucât perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 6 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptăţită având, în consecinţă, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe cale de consecinţă, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Decretul nr. 223/1974, ca în speţa de faţă şi, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică prevalează legii generale.
Cum accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil simt asigurate sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare prevăzute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în condiţiile şi pe căile prevăzute de legea specială, aceasta înseamnă că nu se aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie şi chiar să îl supună unor limitări şi restricţii, o modalitate fiind şi aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. în îipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
În măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat
În ceea ce priveşte decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în conformitate cu dispoziţiile art. 3307 C. proc. civ., aceasta lămureşte controversata problemă ivita în practica instanţelor judecătoreşti şi anume, dacă fostul proprietar are un drept de opţiune între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi prevederile dreptului comun în materie, respectiv C. civ.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 a fost tranşat raportul dintre legea specială şi dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriaşilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogam s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
Numai persoanele aflate în situaţiile de excepţie enunţate în Decizia nr. 33/2008, care nu au putut apela din motive independente de voinţa lor la procedura Legii nr. 10/2001 în termenele şi condiţiile prevăzute de acest act normativ, au deschisă calea acţiunii în revendicare, afară de cazul când bunul a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Recurenţii nu se găsesc într-una din situaţiile de excepţie şi, drept urmare, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, aplicarea prevederilor de drept material din legea specială este inerentă, astfel că restituirea în natură cu privire la apartamentul revendicat nu poate fi dispusă, date fiind dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Concluzia de mai sus se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor imobile.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în regimul comunist, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legilor speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi, scop, de a obţine retrocedarea bunurilor imobile, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice,
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute,
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat să formuleze cererea de restituire în termenele special edictate în acest sens prin legile speciale de reparaţie.
În speţă, recurenţii nu sunt în măsură să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic în baza cărora să considere că legile interne adoptate în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza lor nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa C.E.D.O.
Ca urmare, demersul judiciar prevăzut de legile speciale nu încalcă dreptul de acces la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu obstrucţionează dreptul recurenţilor de a obţine recunoaşterea judiciară a dreptului lor de proprietate.
De asemenea, cât priveşte raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice,
Astfel, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie sâ se verifice dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un „bun" în sensul Convenţiei.
Este relevantă decizia pronunţată de C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reţinut faptul că, deşi obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţâ să nu fie puse în situaţia de a suporta greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri (parag. 58, citat şi în cauza Raicu contra României).
Faţă de cele reţinute anterior, este corect că, atâta timp cât nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum în cauza de faţă, titlul de proprietate al chiriaşului cumpărător s-a consolidat, el fiind cel care beneficiază de „un bun", motiv pentru care titlul chiriaşului cumpărător este preferat faţă de titlul fostului proprietar.
Drept urmare, pârâtul cumpărător beneficiază de un „bun" din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., având titlu de proprietate valabil pentru apartamentul în litigiu, drept pentru care beneficiază de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, reclamanta nu a obţinut, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriaşul pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul revendicat.
Aceasta înseamnă că titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin nedesftinţarea actului juridic enunţat în termenul de prescripţie prevăzut în art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sub acest aspect, consecinţa pentru recurenţi constă în aplicarea prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „ imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", dispoziţii ce nu permit restituirea în natură a imobilelor legal vândute.
Câtă vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legai, iar pârâţii nu pot fi obligaţi să lase reclamantei şi interven lentul ui imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, chiar dacă recurenţii invocă, în susţinerea acţiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu îi îndreptăţeşte sa spere că se va da preferabilitate titlului lor de proprietate în faţa titlului pârâţilor, având în vedere faptul ca nu au obţinut desfiinţarea titlului acestora, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Criticile prin care recurenţii invocă existenţa relei-credinţe a părţilor contractante, fraudarea legii şi a drepturilor adevăratului proprietar şi cauza ilicită la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/2005, puteau fi analizate numai în cadrul unei acţiuni în anulare.
O astfel de cerere privind constatarea nulităţii actului de înstrăinare a bunului putea fi promovată de reclamantă în termenul de decădere prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată şi numai în acest context instanţa ar fi procedat la verificarea respectării cerinţelor şi condiţiilor impuse de Legea nr. 112/2005 raportat la probatoriul depus de părţi.
Recurenţii au invocat şi principiul potrivit căruia nulitatea actului principal (în speţă, titlul statului) atrage şi nulitatea actului subsecvent (în speţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), principiu inaplicabil în cauza de faţă.
Aşa cum deja s-a reţinut, legiuitorul a instituit prin Legea specială nr. 10/2001 (art. 45) altă soluţie de drept material privind constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aceste dispoziţii legale sunt derogatorii de la dreptul comun şi se aplică cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogării
Potrivit celor expuse în precedent, menţinerea titlului de proprietate al pârâţilor reprezintă un criteriu legal de preferabilitate a titlului acestora, ce nu poate fi pus în discuţie decât în condiţiile în care ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Or, recurenţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot pretinde că au „o speranţă legitimă" să îşi concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Singura speranţă legitimă este aceea a obţinerii contravalorii imobilului înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Invocarea de către recurenţi în cadrul acţiunii în revendicare a titlului originar de proprietate, în baza căruia autorii lor au deţinut imobilul înainte de preluarea abuzivă a bunului în temeiul Decretului nr. 223/1974, nu conferă acestora „un bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei actuale a C.E.D.O.
Înalta Curte constată că din perspectiva Convenţiei, recurenţii nu au vocaţia obţinerii măsurii reparatorii în natură cu privire la acest apartament, date fiind cele statuate în jurisprudenţa recentă a C.E.D.O., cu referire la cauza „Atanasiu şi alţii contra României" din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
în jurisprudenţa actuală a avut loc o schimbare în raţionamentul C.E.D.O. faţă de cel construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, în jurisprudenţa anterioară cauzei Atanasiu, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejusîiflcatâ de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în caiitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, parag. 39; cauza Porţeanu, parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20).
S-a apreciat, în acelaşi gen de cauze, că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, ori doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură (însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1), în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33).
În cauza Atanasiu şl alţii contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu (ca în speţa de faţă, prin sentinţa civilă nr. 12394 din 11 iunie 2010 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti) poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).
Referitor îa stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naşte un nou drept de proprietate, C.E.D.O. a statuat ca fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizaţie, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă şi dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislaţia internă, respectiv Legea nr. 10/200 3.
Cum în cauza, recurenţii nu deţin o hotărâre prin care statul sau autorităţile publice să fi fost obiigate anterior formulării acţiunii de faţă să le restituie în natură apartamentul revendicat, în consecinţă, în aplicarea acestor statuări obligatorii, aceştia nu deţin un „bun actual" în accepţiunea C.E.D.O., astfel cum se desprinde din jurispmdenţa formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, care să se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat şi care să susţină pretenţiile lor în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Aşadar, în speţă, pentru apartamentul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, recurenţii sunt beneficiarii unui drept de creanţă, valorificaţii în procedura Legii nr. 10/2001, ce a fost armată de către aceştia.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii pilot, prin instituirea în sarcina statului român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni (ce a fost prelungit), masurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de arta parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă că recurenţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei pe temeiul evaluărilor presupuse de garanţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii în echivalent este de reţinut că potrivit celor statuate prin hotărârea pilot „Atanasiu şi alţii contra României", la data de 17 aprilie 2013 a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. Partea I nr. 278 din 17 mai 2013.
Dispoziţiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situaţia imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor.
În acest context, recurenţii nu ar putea susţine lipsa unei noi legislaţii, ulterioară pronunţării de către C.E.D.O. a hotărârii pilot, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţii", aşa cum s-a reţinut în hotărârea instanţei europene (parag. 241).
Având în vedere toate considerentele reţinute, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi către intimaţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la filele 41 şi 44 din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât M.H.R.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.P.L.M. şi de intervenientul S.C.R. împotriva Deciziei nr. 535/A din data de 12 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 3.262 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât M.H.R. şi la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât M.T.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 33 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 948/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 954/2015. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
