ICCJ. Decizia nr. 957/2015. Civil. Pretenţii. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 957/2015
Dosar nr. 2940/1/2012
Şedinţa publica din 31 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1919 din 16 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii O.V., O.V.M., O.F.M. şi de pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 387/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut cu privire la recursul formulat de reclamanţi:
Referitor la primul motiv de recurs, la termenul de judecată s-a susţinut că nu se mai insistă în soluţionarea acestuia.
Referitor la răspunderea pentru evicţiune, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că aceasta a fost reglementată ca un mijloc de protecţie al cumpărătorului evins, fiind de esenţa contractului de vânzare'cumpărare şi având o natură contractuală, iar normele care o definesc au caracter imperativ şi special. Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, iar în această materie operează alte reguli de drept, cum ar fi restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului rcstitutio in integram ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că motivul de apel referitor la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ. este înlăturat, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării, cerinţă care nu este însă îndeplinită în cauză.
Prin critica de recurs nu se contestă raţionamentul instanţei de apel, respectiv nu se formulează critici de nelegalitate privind înlăturarea răspunderii pentru evicţiune pe considerentul nevalabil ităţii contractului, care produce efectele nulităţii actelor juridice, însă se formulează critici privind buna credinţă şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 312/2005 de către cumpărătorii recurenţi la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Aspectele invocate nu mai pot fi puse în discuţie atâta timp cât prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea actului de vânzare cumpărare, aceasta bucurându-se de autoritate de lucru judecat şi constituind totodată, premisa avută în vedere de instanţa de apel în înlăturarea răspunderii pentru evicţiune, necontestată prin cererea de recurs.
Cu privire ia recursurile formulate de pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a reţinut:
Referitor la critica privind obligaţia de despăgubire a fostului chiriaş pentru îmbunătăţirile necesare şi utile s-a constatat că este o critică comună celor două recursuri.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, în vigoare ia data sesizării instanţei, chiriaşii au dreptul ia despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile (1), iar în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare (3).
Pârâţii recurenţi nu critică aplicarea acestui text legal în speţă, ci susţin că obligaţia de despăgubire revine numai uneia dintre persoanele juridice prevăzute de lege şi anume celuilalt debitor, în considerarea faptului că acesta este indicat primul de norma legală.
Obligaţia de despăgubire revine fie statului, fie unităţii deţinătoare, dar acest lucru nu înlătură obligaţia stabilită în cauză în sarcina pârâţilor recurenţi. Urmează ca obligaţia, odată ce a fost executată de unul dintre debitori, să nu mai poată fi executată împotriva celuilalt, modul în care s-a acţionat în cauză fiind o garanţie pentru executarea acesteia, în ipoteza în care unul dintre debitori nu este solvabil - fiecare dintre aceştia putând fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, norma neprevăzând o ordine între aceştia.
Această obligaţie este una impusă de normele legale speciale în materie, astfel cum acestea au fost redate mai sus, neavând legătură cu răspunderea contractuală din materia răspunderii pentru evicţiune C. civ. şi se aplică cu prioritate, în virtutea caracterului său special faţă de dreptul comun.
În ceea ce priveşte modificare intervenită prin Legea nr. 1/2009 privind debitorul obligaţiei de despăgubire, Curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare la data sesizării instanţei, cu referire la jurisprudenţa C.E.D.O. şi la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivitaţii legii noi.
Problema neretroactivităţii legii noi a fost reţinută de Curtea Constituţională, în controlul de constituţionalitate, prin Decizia nr. 720/2010. S-a apreciat că mai multe texte ale Legii nr. 1/2009, printre care şi art. 14 care a operat modificarea în discuţie, dispun pentru viitor şi se aplică, de la data intrării lor în vigoare, unor situaţii juridice în curs de derulare, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Curtea de apel a mai reţinut un alt argument, respectiv jurisprudenţa C.E.D.O., care s-ar aplica în speţă cu prioritate în virtutea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, iar în condiţiile în care acest mod de soluţionare a criticii de apel nu a fost criticat în recurs, se bucură de putere de lucru judecat şi duce la menţinerea deciziei.
Referitor la critica din recursul formulat de pârâtul M.F.P. privind chemarea sa în judecată cu mcăicarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte introducerea în cauză a acestui pârât pe capătul de cerere privind restituirea preţului, Instanţa de apel a reţinut ca modificarea în acest sens a acţiunii s-a făcut de reclamanţi abia după cca. 10 ani de la introducerea acţiunii, iar pârâţii nu au ridicat la acel moment nicio obiecţie legată de nesocotire a termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru modificarea acţiunii, operând astfel, faţă de dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., decăderea lor din dreptul de a mai invoca ulterior o asemenea neregularitate.
În condiţiile în care pârâtul recurent nici nu susţine că s-ar fi prevalat de nerespectarea art. 132 C. proc. civ. la data introducerii sale în cauză, se constată că în cauză s-a tăcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale incidente de instanţa de apel, prin reţinerea decăderii sale din dreptul de a se prevala de aceste dispoziţii - a căror aplicabilitate în speţă nici nu a fost contestată de altfel, pe caiea recursului.
Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire recurenţii-reclamanţi O.V.M. şi O.F.M., invocând dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
În motivare, revizuenţii au arătat că apărătorul ales nu a renunţat la primul motiv de recurs, conform concluziilor puse la termenul de judecată din 16 martie 2012.
Potrivit art. 267 alin. (2) C. proc. civ., renunţările se pot face prin două modalităţi - personal sau prin înscris autentic, textul de lege nedând posibilitatea unei alte interpretări.
În cauză nu există niciun înscris autentic prin care reclamanţii să renunţe la capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi nici nu au renunţat personal la acest capăt de cerere.
La dosar există înscrisuri din care rezultă suferinţa şi umilinţele la care a fost supusă familia Oancea după evacuarea silită din apartamentul deţinut, cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi speciale. Umilinţele îndurate timp de 14 ani de procese l-au afectat mai ales pe tatăl reclamanţilor, care a decedat, ceea ce le-a creat acestora o suferinţă enormă şi traume care au implicaţii şi în prezent în vieţile lor.
În aceste condiţii, reclamanţii nu au dat mandat expres niciunei persoane pentru a renunţa la judecată şi nici nu au renunţat personal la capătul de cerere prin care au solicitat daune morale, precizând clar în faţa Curţii de Apel Bucureşti că nu vor renunţa niciodată ia acest capăt de cerere care este expresia unei nedreptăţi urmată de o tragedie.
Revizuenţii au mai arătat că părinţii lor au cumpărat o locuinţă de la pârâta Primăria municipiului Bucureşti, printr-o societate comercială mandatată special prin lege de către Statul român, aşa încât chemaţii în garanţie sunt ţinuţi să plătească daune morale pentru evacuarea din locuinţă, care a fost urmată de moartea tatălui lor, ceea ce le-a pricinuit o imensă şi ireparabilă suferinţă.
Cererea de revizuire va fi respinsă, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. se poate solicita revizuirea unei hotărâri dacă aceasta a rămas definitivă în instanţa de apel, prin neapelare, sau dacă a fost dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Din textul citat rezultă că pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe de recurs, legiuitorul a impus o condiţie specială, în sensul că aceste hotărâri pot forma obiect al unei cereri de revizuire numai dacă prin ele se evocă fondul cauzei.
O instanţă de recurs evocă fondul atunci când ea reapreciază dovezile administrate în cauză de instanţele ierarhic inferioare, precum şi temeiurile de drept incidente, schimbând deci situaţia de fapt stabilită de instanţele ale căror hotărâri au fost casate, pronunţând o soluţie proprie şi diferită de cele anterior date în aceeaşi cauză.
În categoria hotărârilor care evocă fondul intră toate hotărârile prm care instanţele rejudecă fondul după casare, Per a contraria, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul, prin care s-a dispus casarea cu trimitere sau prin care recursul s-a constatat nul
În speţă, prin prezenta cerere de revizuire se atacă hotărârea pronunţată de o instanţă de recurs, prin care a fost respinsă calea de atac, neevocându-se deci fondul cauzei.
Aşa fiind, se constată că nu este îndeplinită o condiţie generală de admisibilitate a cererii de revizuire, condiţie impusă de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ., şi anume, aceea ca hotărârea dată în recurs să evoce fondul.
Referitor ia criticiie invocate de revizuenţi în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., este adevărat că apărătorul recurenţilor reclamanţi nu a avut mandat special de renunţare ia primul motiv de recurs care viza un capăt de cerere subsidiar (acordarea daunelor morale). însă acest aspect invocat prin cererea de revizuire nu are nicio relevanţă, deoarece soluţionarea motivului de recurs nu era hotărâtoare şi nu ar fi putut să influenţeze dezlegarea dată de instanţa de recurs, având în vedere soluţia pronunţată cu privire ia capătul principat de cerere (respins, ca neîntemeiat),
În jurisprudenţa sa, în mod constant, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; o cale extraordinară de atac nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.
Totodată, în cadrul jurisprudenţei C.E.D.O. principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansambiul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art, 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială,
Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversa, să nu mai fie rejudecată (cauza Brumârescu contra României).
De asemenea, în cauza Mitrea contra României, C.E.D.O. a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisa pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defectfundamental" care poate conduce la arbitrarîu.
În acelaşi sens, C.E. a reţinut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase" (cauza Sebastian Taub c. României, Hotărârea din 12 octombrie 2008).
Or, în speţă, criticile formulate de revizuenţi nu vizează soluţionarea unei cereri principale, determinante, aşa încât nu este aplicabil cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. şi totodată, în cauză nu este îndeplinită condiţia generală de admisibilitate a cererii de revizuire, impusă de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, cererea formulată de revizuenţii O.V.M. şi O.F.M. va fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii O.V.M. şi O.F.M. împotriva Deciziei nr. 1919 din data de 16 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 956/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 983/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
