ICCJ. Decizia nr. 954/2015. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 954/2015
Dosar nr. 14654/63/2010*
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
La data de 08 aprilie 2005 reclamanţii G.A.D., prin procurator G.C.A.M., G.C.A.M. şi D.M., în contradictoriu cu pârâţi SC J. SA, D.V., Consiliul Local Băileşti au învestit instanţa cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993, încheiat între SC J. SA şi D.V., privind imobilul Complexul Turist Băileşti fost Hotel C., situat în Băileşti, judeţul Dolj. Cererea a fost disjunsă din Dosarul nr. 1018/civ/2005 al Tribunalului Dolj, în considerarea naturii comerciale a litigiului şi înregistrată pe rolul secţiei comerciale a acestei instanţe.
În primul ciclu procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 2173 din 8 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, cauza a fost trimisă spre rejudecare în considerarea faptului că a fost greşit admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active.
În rejudecare, prin încheierea din data de 22 02 2011, instanţa a respins atât excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei comerciale a Tribunalului Dolj, cât şi excepţia litispendenţei cu dosarul cu Dosarul nr. 26313/63/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar prin sentinţa nr. 47/2014 din 18 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia de tardivitate a cererii de repunere in termenul de prescripţie; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, s-a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen care a fost prelungit până la 14 august 2002.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între SC J. SA şi D.V. la data de 09 august 1993, deci anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că dispoziţiile aplicabile prescripţiei extinctive sunt cele prevăzute de acest act normativ şi nu cele ale dreptului comun, conform principiului specialia generalibus derogant. Deci termenul a început să curgă la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001 şi s-a încheiat la data de 14 august 2002.
Reclamanţii au formulat cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare la data de 08 aprilie 2005, conform încheierii din aceeaşi dată din Dosarul nr. 2000/2005 al Tribunalului Dolj, peste termenul stabilit de legiuitor.
Când titularul dreptului invocă în favoarea sa cauze temeinic justificate care l-au împiedicat să exercite acţiunea in termenul legal, în baza art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, poate cere repunerea in termenul de prescripţie in termen de o lună de la încetarea cauzelor ce justifică depăşirea termenului de prescripţie.
În speţă, reclamanţii au formulat cerere de repunere în termenul de prescripţie la data de 29 octombrie 2013 (fila 163 din dosar).
În motivarea cererii de repunere în termen, reclamanţii au invocat ca şi cauze temeinic justificate faptul că pârâţii le-au ascuns în permanenţă situaţia juridică a imobilului, aflând de încheierea contractului abia la termenul de judecată din 11 martie 2005, în cadrul Dosarului nr. 1018/2005, astfel că au formulat acţiunea la 07 aprilie 2005, în termenul de o lună prevăzut de acest text de lege.
Instanţa a constatat că reclamanţii sunt în eroare cu privire la natura juridică a cererii formulate la data de 08 aprilie 2005. Astfel, la acea dată, s-a formulat cererea privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, nu şi o cerere de repunere în termenul de prescripţie pentru formularea acestei acţiuni, cererea de repunere în termen fiind formulată la data de 29 octombrie 2013, peste termenul de o lună stabilit de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi la peste 8 ani de zile de la data când, aşa cum aceştia înşişi arată, a încetat cauza care ar fi justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Prin Decizia civilă nr. 326/2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii G.A.D., prin procurator G.C.A.M., G.C.A.M. şi D.M.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a arătat următoarele:
Contrar susţinerilor apelanţilor, nu s-a apreciat cu privire la caracterul de drept comun al nulităţii invocate în cauză, respectiv al incidenţei normelor referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, ci doar s-a apreciat că soluţionarea acestei nulităţi nu depinde de rezolvarea litigiului având ca obiect retrocedarea imobilului în conformitate cu procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Acţiunea privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare este o acţiune de sine stătătoare, nicidecum accesorie celei întemeiate pe art. 25-26 din Legea nr. 10/2001.Cele două acţiuni se soluţionează în proceduri diferite şi sunt supuse unor căi de atac diferite. Restituirea imobilelor preluate abuziv urmează procedura specială prevăzută de art. 25-26 din Legea nr. 10/2001.
Pentru actele de înstrăinare având ca obiect imobile aflate sub incidenţa prevederilor legii de restituire, încheiate până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, se aplică legea specială.
Frauda la lege reprezintă motiv de nulitate absolută atât în dreptul comun, cât şi în accepţiunea Legii nr. 10/2001. În privinţa prescripţiei, se aplică legea specială care stabileşte, în art. 45 alin. (5), că dreptul titularului de a solicita constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv se prescrie, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi (termen prelungit de legiuitor până la data de 14 august 2002).
Prin Decizia nr. 968 din 24 noiembrie 2012 a Curţii Constituţionale, s-a arătat că „instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile”.
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că imprescriptibilitatea unor drepturi, consfinţită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislaţia civilă, nu este consacrată ca atare de Constituţie. Aşa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin norma art. 45 al Legii nr. 10/2001, fără a îndreptăţi calificarea reglementării respective ca fiind neconstituţională.
Curtea Constituţională a analizat şi compatibilitatea soluţiei legislative criticate cu dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii, şi art. 6 parag. 1 din aceeaşi convenţie, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituţie şi a reţinut că „se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate (Decizia nr. 564 din 16 decembrie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 92 din 27 ianuarie 2005, şi decizia nr. 91 din 4 martie 2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 345 din 20 aprilie 2004).
Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 a Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece textul analizat în decizia invocată de către apelanţi se referă la posibilitatea distinctă de a ataca un act administrativ unilateral cu caracter individual de către însuşi destinatarul actului sau de către un terţ şi, doar în aceste condiţii, s-a reţinut că actul administrativ unilateral cu caracter individual nu este opozabil terţilor, nefiind supus niciunei forme de publicitate, astfel încât aceştia nu au posibilitatea reală de a cunoaşte existenţa actului încă de la data emiterii lui.
În consecinţă, instanţa de apel a constat că prima instanţă a apreciat în mod just că legea specială, care derogă de la dreptul comun, prevede un termen de prescripţie de un an, care a început la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, astfel încât s-a încheiat la data de 14 august 2002.
Or, reclamanţii au formulat cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare la data de 08 aprilie 2005, conform încheierii din aceeaşi dată din Dosarul nr. 2000/2005 al Tribunalului Dolj, cu mult peste termenul stabilit de legiuitor, iar neexercitarea acestui drept în termenul prevăzut de lege atrage stingerea dreptului la acţiune în sens material.
În ceea ce priveşte repunerea în termen, se reţine că, potrivit prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.
Ca urmare, când titularul dreptului invocă în favoarea sa cauze temeinic justificate care l-au împiedicat să exercite acţiunea în termenul legal, în baza art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, poate cere repunerea în termenul de prescripţie.
Cererea de repunere în termen poate fi, însă, promovată, conform art. 19 alin. (2), în termen de o lună de la încetarea cauzelor ce justifică depăşirea termenului de prescripţie.
În speţă, însă, contrar susţinerilor făcute în apel, repunerea în termenul de prescripţie nu s-a formulat implicit, odată cu acţiunea, nici înăuntrul unui termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie, ci printr-o cerere separată, la peste opt ani de la data promovării acţiunii, la data de 29 octombrie 2013 (fila 163 din dosar).
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs apelanţii-reclamanţi D.M., G.C.A.M. şi G.A.D.
În dezvoltarea recursului formulat, D.M. a arătat că Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova, confundă prescripţia ce se referă la introducerea acţiunii din punct de vedere procesual, cu decăderea, care are în vedere dreptul material şi nu este susceptibilă de suspendare sau prescripţie.
Reclamanţii nu aveau de unde afla despre existenţa contractului de vânzare - cumpărare ascuns de SC J. SA, motiv pentru care se aplică dispoziţia Curţii Constituţionale nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în M. Of. partea I nr. 707 din 19 octombrie 2007 în materia de contestare a actelor administrative individuale şi individuale de către terţul afectat care, obiectiv, nu putea avea cunoştinţă despre respectivul act. Greşit instanţa de apel a considerat că deciziile Curţii Constituţionale nu au valabilitate generală, de vreme ce termenele de prescripţie sunt unice în ce priveşte reglementarea juridică indiferent că operează în dreptul civil, comercial sau administrativ.
Cererea de chemare în judecată, în Dosarul nr. 1018/civ/2005, întrerupe termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, curgând un nou termen de la data de la care a luat cunoştinţă de contractul a cărui anulare absolută s-a cerut. Astfel, devin aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prin care s-a dat posibilitatea repunerii în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie şi care nu poate fi considerat separat de cererea de chemare în judecată introdusă în termenul legal, de la data când a luat cunoştinţă de actul a cărui constatare a nulităţii s-a cerut, iar precizarea făcută la 29 octombrie 2013 nu are caracterul unei acţiuni separate, aşa cum a interpretat subiectiv instanţa de apel.
În motivarea recursului său, G.C.A.M. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., menţionând că, întrucât cauza juridică a petitului în constatarea nulităţii contractului eradată de lipsa cauzei şi de frauda la lege, potrivit dreptului comun în materie, acţiunea este imprescriptibilă. Doar în subsidiar acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001 astfel că, din această perspectivă, reţinerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este greşită.
Nu are relevanţă faptul că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a făcut în numeroase rânduri obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, de vreme ce în litigiul prezent s-a invocat atât neconstituţionalitatea prin prisma unui alt gen de critici de neconstituţionalitate şi încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.L.F.
Atâta timp cât cererea în constatarea nulităţii contractului formulată în 01 aprilie 2005 se afla pe tărâmul reglementării speciale din Legea nr. 10/2001, cererea respectivă cuprindea implicit şi repunerea în termenul special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, potrivit art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atunci când subzistă o cauză temeinic justificată pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, instanţa ar trebui chiar din oficiu să soluţioneze pe fond litigiul, în virtutea asigurării dreptului de acces la instanţă.
În faţa instanţei de apel s-a invocat şi aplicabilitatea art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit cărora: „Prescripţia se întrerupe: prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent”. Or, în speţă subzistă aceasta cauză de întrerupere a curgerii prescripţiei extinctive.
Cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul Dolj a încălcat prescripţiile art. 6 C.E.D.O. privind dreptul de acces la o instanţă, cât timp, prin considerarea aplicabilităţii eo ipso şi fără circumstanţiere a termenului de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul de acces la instanţa a devenit iluzoriu, întrucât, deşi au fost efectuate numeroase demersuri în vederea restituirii imobilului-hotel, a fost ascunsă permanent de către deţinătorii imobilului încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993.
Or, termenul de 1 an trebuia să curgă din momentul în care reclamanţii au luat cunoştinţă de faptul că a intervenit încheierea unui contract de vânzare - cumpărare ce se impune a fi anulat spre a se putea cere restituirea ulterioară în natură a imobilului, numai astfel dreptul de acces la o instanţă fiind unul efectiv.
Relevantă pentru speţă poate fi cauza Yagtilar împotriva Greciei, în care C.E.D.O. a statuat că opunerea prescripţiei dreptului la acţiune într-o fază avansată a procesului, după ce au fost administrate probe în cauză, reprezintă o ingerinţă disproporţionată în dreptul de acces la instanţă (ca aspect al dreptului la un proces echitabil), ceea ce atrage concluzia încălcării acestui drept fundamental. Or, în speţă ne regăsim exact într-o situaţie similară, excepţia fiind opusă la 9 ani de la demararea procesului (aprilie 2005) şi după ce au fost administrate toate probele utile şi pertinente pe fondul cauzei.
Trebuia avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în situaţii similare declararea neconstituţionalităţii art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, în măsura în care termenul respectiv de prescripţie nu va fi considerat ca si curgând de la data luării la cunoştinţă de către un terţ a emiterii unui act administrativ în beneficiul altei persoane, vătămător pentru acest terţ.
Pe fondul cauzei, sunt aduse mai multe critici care susţin concluzia că în speţă nu poate fi judicioasă decât soluţia de constatare a nulităţii contractului.
În dezvoltarea recursului formulat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta G.A.D. a arătat că instanţa în mod greşit a făcut aplicarea art. 45 din Legea nr. 10/2001, acest termen de prescripţie fiindu-i aplicabile dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958.
Dreptul material la acţiune s-a născut la momentul la care reclamanţii au luat cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 11 martie 2005, iar cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 8 aprilie 2005, astfel că dreptul la acţiune nu este prescris.
Recurenta solicită repunerea în termenul de prescripţie.
Apreciază că cererea de repunere în termen poate fi explicită, dar şi tacită. Solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul 167/1958, această cerere echivalează cu solicitarea de repunere în termen. Cererea de repunere în termen formulată la data de 29 octombrie 2013 a venit să întărească cererea formulată, în mod implicit, la data de 8 aprilie 2013, astfel încât instanţa a fost legal învestită cu cererea de repunere în termen.
Au fost încălcate şi prevederile art. 6 al C.E.D.O. privind dreptul de acces la o instanţă întrucât, prin considerarea aplicabilităţii fără circumstanţiere a termenului de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul la instanţă a devenit iluzoriu.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la secţia a II-a civilă, care, prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015, a trimis cauza spre competentă soluţionare la, secţia I civilă, a aceleiaşi instanţe.
În faza procesuală a recursului a formulat întâmpinare intimata SC J. SA, solicitând respingerea recursurilor.
G.C.A.M. a invocat, ca motiv de recurs de ordine publică, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiilor comerciale care au soluţionat cauza în fond şi apel. Recurentul a motivat că, prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu specializare comercială, s-a stabilit cu putere de lucru judecat natura civilă a litigiului, astfel încât hotărârile pronunţate cu încălcarea competenţei funcţionale, în primă instanţă şi în apel, sunt lovite de nulitate.
Analizând cele trei recursuri formulate, prin prisma criticilor menţionate şi a apărărilor expuse în întâmpinare, se constată următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de ordine publică, pe care recurentul îl încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocând nelegala compunere a completului de judecată datorată încălcării competenţei funcţionale a instanţei, se observă că acesta vizează nerespectarea art. 19 alin. (2) al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în care se arată că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii, secţia I civilă, secţia a II-a civilă, secţia penală, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi secţiile unite, cu competenţă proprie”.
La baza reglementării din art. 19 alin. (2) al Legii nr. 304/2004 stă principiul specializării judecătorilor în anumite materii de drept, care implică aprofundarea cunoştinţelor de drept substanţial. Normele de drept procesual civil sunt aplicabile în toate materiile, astfel încât nu s-a avut în vedere specializarea judecătorilor în raport de aceste norme.
Dosarul a fost înregistrat iniţial pe rolul secţiei specializate în materie comercială, iar în primul ciclu procesual a fost stabilită natura comercială a cauzei, în considerarea calităţii de comerciant a uneia dintre părţile raportului juridic dedus judecăţii. În rejudecare, instanţa s-a pronunţat exclusiv asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie peremptorie care nu antamează fondul cauzei, deci nu aduc în discuţie norme de drept material. Prin urmare, soluţia pronunţată nu aduce atingere principiului specializării judecătorului, deci raţiunii pentru care au fost create secţii specializate în cadrul instanţei, în temeiul art. 19 al Legii nr. 304/2004.
Astfel fiind, nu poate fi reţinută nelegala constituire a completului de judecată, deci nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Analizând criticile aduse de recurenţi în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că şi acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Pentru imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993, încheiat între SC J. SA şi D.V., au fost acordate persoanelor îndreptăţite măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Decizia civilă nr. 493 din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova. S-a statuat astfel cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
În acest context, sub aspectul termenului de prescripţie, acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare este supusă prevederilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, conform principiului specialia generalibus derogant, dar şi a art. 46 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 conform căruia „Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.
Întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001 este menţionat un termen de prescripţie special în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobilele care fac obiectul acestei legi, nu sunt incidente prevederile de drept comun sub aspectul termenului de prescripţie. Apare astfel ca nefondată susţinerea recurentului G.C.A.M. că acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv.
Recurenţii susţin că termenul de prescripţie a fost întrerupt până în momentul în care au luat cunoştinţă despre existenţa acestui contract, respectiv 11 martie 2005, iar introducerea, la data de 8 04 2005, a cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulităţii acestui contract reprezintă, implicit, şi formularea unei cereri de repunere în termenul de prescripţie, întrucât această cerere ar putea fi şi tacită, astfel că în mod greşit instanţa de apel a considerat că precizarea din data de 29 octombrie 2013, privind repunerea în termenul de prescripţie, constituie o cerere separată. În opinia recurenţilor, instanţa ar fi obligată ca, din oficiu, să soluţioneze cauza pe fond, pentru asigurarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi încălcat prin aplicarea în mod necircumstanţiat a art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.
Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât instanţa de apel a considerat că, în privinţa prescripţiei, se aplică Legea nr. 10/2001, ca lege specială, iar termenul de prescripţie de 1 an este cel prevăzut în art. 45 alin. (5) şi curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, fiind ulterior prelungit până la data de 14 august 2002, prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001. S-a constatat că reclamanţii au formulat prezenta acţiune la data de 08 aprilie 2005, cu mult peste termenul stabilit de legiuitor, iar neexercitarea acestui drept în termenul prevăzut de lege atrage stingerea dreptului la acţiune în sens material.
O astfel de sancţiune putea fi înlăturată prin formularea unei cereri de repunere în termen, însă o astfel de cerere nu a fost promovată, conform art. 19 alin. (2) al Decretului nr. 167/1958, în termen de o lună de la încetarea cauzelor ce justifică depăşirea termenului de prescripţie. Instanţa de apel a constatat că solicitarea de repunere în termenul de prescripţie nu s-a formulat odată cu acţiunea şi nici înăuntrul unui termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie, ci printr-o cerere separată, la peste opt ani de la data promovării acţiunii, la data de 29 octombrie 2013.
Înalta Curte consideră ca legală motivarea instanţei din apel întrucât în cuprinsul legii speciale, Legea nr. 10/2001, nu este reglementată decât durata termenului de prescripţie, motiv pentru care celelalte aspecte privind repunerea în termenul de prescripţie au fost preluate, în mod corect, din Decretul nr. 167/1958, care reprezintă dreptul comun în materie de prescripţie.
Potrivit art. 19 alin. (2) al acestui decret, „Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în răspunsul la întâmpinare, formulate de reclamanţi la data de 28 iunie 2005, nu au fost aduse argumente care să susţină imposibilitatea luării la cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare, singure apărări cu privire la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, invocată prin întâmpinare, fiind cele legate de faptul că se invocă o nulitate absolută care este imprescriptibilă extinctiv.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, din moment ce nu exista nici un motiv pentru care să constate, din oficiu, că sunt temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit. Repunerea în termenul de prescripţie putea avea loc numai la cererea părţii interesate, iar această cerere este distinctă de cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă fără echivoc din reglementarea prin lege, pentru cererea de repunere în termenul de prescripţie, a unui termen de decădere (de o lună, care curge de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie).
Cum o cerere pentru repunerea în termenul de prescripţie nu a fost depusă odată cu cererea de chemare în judecată, ci la data de 29 octombrie 2013, la opt ani de la momentul introducerii acţiunii, este legală soluţia primei instanţe de fond de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Art. 19 al Decretului nr. 167/1958 nu reglementează întreruperea cursului prescripţiei, ci se referă la depăşirea justificată a termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, sub condiţia ca instanţa, din oficiu sau la cererea părţii interesate, să identifice motive temeinic justificate pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit.
Art. 16 alin. (1) lit. b) al Decretului nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prescripţiei, nu este incident în cauză pentru că începerea curgerii termenului de prescripţie trebuie să fi avut loc anterior sesizării instanţei, în timp ce reclamanţii au susţinut că termenul de prescripţie nu a început să curgă decât de la data la care au luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare. În raport de aceste apărări a fost aplicat în mod corect art. 19 al Decretului nr. 167/1958.
Soluţia adoptată de instanţa de recurs nu contravine Deciziei nr. 797 din 27 septembrie 2007 a Curţii Constituţionale şi nici art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pentru argumentele expuse în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 579/2014, care soluţionează excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezentul dosar.
Recurenta D.M. afirmă că termenele de prescripţie sunt unice, indiferent că operează în dreptul civil, comercial sau administrativ, astfel că menţionata decizie a Curţii Constituţionale ar fi general obligatorie, atât în ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele.
Această critică nu poate fi primită deoarece Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 a Curţii Constituţionale se referă la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi constată imposibilitatea terţilor vătămaţi prin actul administrativ cu caracter individual să ia cunoştinţă de acesta în cele 6 luni de la data emiterii lui, care blochează accesul terţilor la instanţă.
În prezenta cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deci inclusiv termenul de prescripţie, puteau fi cunoscute de terţi de la data publicării legii în M. Of., iar art. 19 alin. (2) al Decretului nr. 167/1958 prevede un remediu efectiv, deoarece asigură terţului egalitatea în drepturi cu părţile contractului de vânzare-cumpărare şi respectarea dreptului său de liber acces la justiţie, de vreme ce i se recunoaşte posibilitatea de a formula cerere de repunere în termenul de prescripţie, iar instanţa poate să dispună, din oficiu, judecarea acţiunii în cazul în care constată că sunt temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit de terţul faţă de respectivul contract.
Aplicând dispoziţiile art. 19 al Decretului nr. 167/1958, instanţa de apel nu a încălcat art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Întrucât dispoziţiile art. 45 al Legii nr. 10/2001 instituie un termen de prescripţie care are ca finalitate asigurarea unui climat de ordine, de stabilitate şi securitate în raporturile juridice civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate, reclamanţii nu pot susţine cu temei că acest text legal le afectează dreptul de acces la justiţie.
Excepţia prescripţiei a fost admisă de prima instanţă de fond, iar această soluţie a fost menţinută de către instanţa de apel. În acest context, apare ca nefondată susţinerea recurentului G.C.A.M. că, prin opunerea prescripţiei într-o fază avansată a procesului, a avut loc o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului său de acces la instanţă.
Pentru toate aceste considerente, recursurile se privesc ca nefondate şi urmează a fi respinse ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenţi la plata sumei de 6.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC J. SA Craiova, la solicitarea pârâtei, dovedită cu chitanţele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii D.M., G.A.D. şi G.C.A.M. împotriva Deciziei nr. 326 din data de 10 iulie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 6.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC J. SA Craiova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 949/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 956/2015. Civil → |
|---|
