ICCJ. Decizia nr. 956/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 956/2015
Dosar nr. 644/1/2015
Şedinţa publică din 31 martie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 16 ianuarie 2012, astfel cum a fost precizată la termenul din 07 martie 2012, reclamanta SC R.I. SRL a chemat în judecată pe pârâţii M.F.P., A.N.A.F., D.G.F.P. Mehedinţi, Comisariatul General al Gărzii Financiare pentru ca, în urma probelor ce se vor administra, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 12.029.191,85 lei pentru prejudiciul cauzat ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către prepuşii lor.
În motivare a arătat că, la data de 16 februarie 2011 o echipă de control a Gărzii Financiare Mehedinţi s-a prezentat la sediul societăţii pentru control, încheind o notă de constatare prin care a fost calculată acciza neachitată de societate şi T.V.A.-ul aferent, rezultând un debit restant la bugetul de stat în cuantum de 694.296 lei, ulterior la 18 februarie 2011 fiind emisă o decizie de instituire măsuri asigurătorii prin care au fost indisponibilizate sumele de bani din conturile societăţii şi înfiinţat sechestrul asigurător asupra mijloacelor fixe (maşini şi utilaje).
A arătat că efectul acestor măsuri a fost lipsirea societăţii de accesul la sursele de finanţare, aspect ce a condus la nerespectarea obligaţiilor contractuale faţă de mai mulţi parteneri economici, inclusiv rezilierea unor contracte pe care le avea încheiate cu aceştia.
Ca reacţie la acţiunile pârâtei, Garda Financiară a solicitat efectuarea unui control de către inspecţia fiscală din cadrul A.N.A.F. şi A.N.V. încheindu-se un raport la data de 07 noiembrie 2011, prin care s-a constatat că societatea datorează accize în cuantum mult mai mic, respectiv 84.650 lei şi totodată s-a emis o notă de compensare a obligaţiilor fiscale.
Ca urmare a acestei situaţii de fapt, Garda Financiară şi A.N.A.F. Mehedinţi prin actele încheiate în februarie 2011 au blocat activitatea societăţii pentru debite inexistente sau foarte mici care puteau fi achitate imediat astfel că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderi comitentului pentru faptele prepuşilor săi potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.
A susţinut că organele de control ale statului au dreptul să-şi exercite atribuţiile de control dar trebuie să-şi asume şi răspunderea pentru măsurile dispuse, în cauza de faţă se impune repararea prejudiciului cauzat, controlul efectuat neputând fi exclus de la această măsură reparatorie, respectiv suma de 12.029.191,85 lei se datorează cifrei mari de afaceri în perioada anilor 2009-2010.
La termenul de judecată din 07 martie 2012, reclamanta a depus la dosar o precizare de acţiune şi a indicat ca temei juridic dispoziţiile art. 1373 C. civ.
Primul ciclu procesual al prezentei cauze a fost finalizat prin Decizia civilă nr. nr. 3197 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul declarat de reclamanta SC R.S. SRL, prin administrator judiciar Insolv Consult Team Ipurl, împotriva Deciziei civile nr. 86 din 9 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi Curte de Apel, pentru că aceasta, reţinând, în mod eronat, obiectul dedus judecăţii în prezenta cauză, în sensul că ar viza contestarea măsurilor asigurătorii, în temeiul răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ., a apreciat greşit cu privire la calea procesuală în care ar fi putut fi examinate susţinerile recurentei din prezentul litigiu şi, dând relevanţă puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile anterioare, pronunţate în contestaţia formulată de aceeaşi parte la dispoziţia de instituire a măsurilor asigurătorii, nu a mai procedat la analizarea celorlalte motive de apel, care vizau elementele răspunderii civile delictuale.
S-a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel nu a examinat susţinerile referitoare la efectuarea controlului cu încălcarea normelor din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Gărzii financiare, în sensul că organele de control nu au ţinut seama de împrejurarea că reclamanta era scutită de plata accizelor pentru perioada sus-menţionată, cu consecinţa stabilirii unui debit nereal şi a blocării activităţii sale comerciale. De asemenea, în mod eronat nu a verificat nici susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 29 lit. b), d)-f) din acelaşi regulament, aspecte care erau esenţiale în corecta stabilire a situaţiei de fapt, din perspectiva elementelor răspunderii civile delictuale, mai precis a faptei ilicite, invocată ca fiind generatoare de prejudiciul pretins în acţiune.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în hotărârea anterioară, pronunţată în contestarea măsurilor asigurătorii instituite, chestiunile evocate mai sus nu au fost analizate, pentru a se putea pune în discuţie, eventual, puterea de lucru judecat a acelei hotărâri (sentinţa civilă nr. 1998 din 7 aprilie 2011 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1404/R din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Mehedinţi). Singurul aspect invocat în prezentul litigiu şi care a fost analizat, din perspectiva legalităţii, prin sentinţa nr. 1998 din 7 aprilie 2011 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, a fost cel referitor la competenţa organelor de control fiscal de a întocmi nota de constatare cu privire la accize, astfel încât, în raport de această chestiune, în mod corect, Curtea a dat eficienţă puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, prezumţie reglementată de art. 1200 pct. 4 C. civ., determinat şi de absenţa criticilor recurentei în legătură cu raţionamentul instanţei de apel în reţinerea prezumţiei lucrului judecat.
Aspecte care ţin de existenţa sau nu a obligaţiei de a plăti accize de către recurentă, raportat la dispoziţiile legale invocate şi în prezenta cauză, au fost redate de instanţele care au soluţionat litigiul anterior în prezentarea situaţiei de fapt care a condus la întocmirea notei de constatare de către organele fiscale, dar nu au constituit obiect de verificare al acelor instanţe. De altfel, în cuprinsul sentinţei nr. 1998/2011, redat în considerentele Deciziei nr. 1404/R din 14 noiembrie 2011, se menţionează că „(…) prima instanţă a înlăturat raportul de expertiză extrajudiciară, apreciind că nu e util soluţionării cauzei, instanţa nefiind învestită cu analizarea legalităţii sumelor calculate pentru contestatoare ca şi obligaţii de plată cu titlu de accize şi T.V.A.”
Prin urmare, aspectele evocate mai sus şi care au constituit critici în apelul declarat de reclamantă nu au fost dezlegate prin hotărârile pronunţate în litigiul anterior, astfel încât nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a acestor hotărâri pentru chestiunile neanalizate, aşa cum, în mod greşit, a reţinut Curtea de Apel. Ca atare, instanţa menţionată trebuia să analizeze şi să răspundă susţinerilor respective.
Obiectul cauzei prezente nu vizează măsurile asigurătorii instituite în urma controlului efectuat de comisarii Gărzii Financiare şi, prin urmare, ceea ce s-a dezlegat, în litigiul anterior, cu privire la legalitatea acestor măsuri nu interesează în litigiul de faţă.
Problema competenţei organelor de control financiar şi fiscal a fost, însă, examinată în litigiul anterior şi, astfel, hotărârile judecătoreşti se bucură de putere de lucru judecat în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) teza I C. civ., cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat, de asemenea, nici asupra criticilor privind modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.F.P., A.N.A.F. şi D.G.F.P. Mehedinţi.
În rejudecare , în şedinţa publică din 29 ianuarie 2014, avându-se în vedere că prin O.U.G. nr. 73/2013 Garda Financiară a fost desfiinţată, în temeiul art. 19 alin. 6 din această ordonanţă s-a constatat că A.N.A.F. este entitatea juridică care a preluat calitatea procesuală a Gărzii Financiare.
Apelanta a depus la dosar noi înscrisuri în dovedirea acţiunii şi a fost încuviinţată şi efectuată o expertiză de către un expert cu specializarea consultant fiscal.
Prin lucrarea întocmită expertul a arătat că apelanta a suferit un prejudiciu în cuantum de 10.765.951 lei reprezentând în principal: profit nerealizat în cuantum de 7.977.320 lei (profit care a rezultat din calcule teoretice estimat conform contractelor încheiate la 18 februarie 2011 şi în funcţie de un nivel previzionat al cheltuielilor); cheltuielile cu insolvenţa în valoare de 327.426 lei din care 140.389,08 lei datorată administratorului judiciar şi suma de 207.037,52 lei datorată la fondul U.N.P.I.R.; 98.330,98 lei cheltuieli de executare silită; 163.800 lei cheltuieli cu asistenţa şi reprezentarea juridică, conform contractului de asistenţă şi reprezentare din 6 iunie 2012; cheltuieli cu expertul desemnat în cauză de instanţă în cuantum de 7.720 lei; cheltuieli cu expertul parte încuviinţat de instanţă în valoare de 5.000 lei; hotărâri definitive în valoare de 153.980, 55 lei; cărbune deteriorat din cauza nelivrării în valoare de 542.844 lei; sumele cuprinse în masa credală reprezentând salarii şi accesorii în valoare de 627.370,55 lei, penalităţi aferente contractului de import de cărbune energetic de la SC H.B.B. SA necuprinse în masa credală, în valoare de 842.160 lei.
La raportul de expertiză au fost formulate obiecţiuni în raport de care expertul a precizat că profitul net nerealizat recalculat ca urmare a obiecţiunilor formulate este de 11.896.200 lei.
Expertul a arătat că apelanta reclamantă nu ar fi înregistrat pierderi dacă ar fi fost în situaţia de a-şi continua activitatea în absenţa Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 800406 din 22 februarie 2011 (emisă pentru debitul în sumă de 694.296 lei prin care au fost indisponibilizate sumele de bani din conturi şi s-a înfiinţat sechestrul asigurator asupra utilajelor şi maşinilor societăţii).
Din raportul de expertiză mai rezultă că în anii anteriori apelanta reclamantă a avut următoarele rezultate: în anul 2008 - profit 174.507 lei; în anul 2009 - pierdere 1.664.845 lei; în anul 2010 - pierdere 10.810.324 lei potrivit bilanţului contabil depus la A.N.A.F., însă în realitate această pierdere a fost de 3.492.398 lei (fiind înregistrat eronat crearea unui provizion în valoare de 3.498.521 lei).
Referitor la punctul de vedere solicitat de instanţă privind obligaţia de a calcula şi a achita accize în anul 2010 apelanta reclamantă a arătat (fila 40 dosar rejudecare apel, vol. II) că în perioada 1 ianuarie 2010-16 februarie 2011, faţă de încheierea celor două contracte de asociere în participaţiune cu SC E. SRL şi respectiv de procesare cărbune energetic (încheiat între SC E. SRL şi R.A.A.N. - Sucursala R.T. în noiembrie, respectiv decembrie 2009), apelanta reclamantă nu a avut calitatea de vânzătoare (în lipsa unui raport juridic direct cu R.A.A.N.), ci calitatea de prestator servicii / transportator al cărbunelui energetic; în acest context vânzătorul cărbunelui energetic livrat în depozitele cumpărătorului R.A.A.N. a fost firma SC E. SRL - potrivit raportului de inspecţie fiscală - fila 6 parag. 5 şi fila 7 parag. 3, unde sunt individualizate persoanele juridice care au deţinut calitatea de vânzătoare, care au livrat/comercializat aşadar cărbunele energetic transportat de apelantă în depozitele R.A.A.N. Pentru aceeaşi perioadă, 1 ianuarie 2010-16 februarie 2011, prin raportul de inspecţie fiscală, fila 6 paragraf 3, se reţine că apelantei îi revenea obligaţia de a solicita autorizaţie de utilizator final conform H.G. nr. 1620/2009, începând cu 1 aprilie 2010, organele de control fiscal menţionând expres că „pentru acordarea scutirii de la plata accizelor, în trim. I/2010, nu era necesară deţinerea de către R. a autorizaţiei de utilizator final”. A concluzionat apelanta că pentru cantitatea de cărbune livrată ulterior datei de 1 aprilie 2010, faţă de lipsa autorizaţiei de utilizator final, a fost obligată la plata accizelor în cuantum de 84.650 lei conform Deciziei de impunere nr. 32093 din 30 septembrie 2011, întocmită în baza raportului de inspecţie fiscală.
Expertul a concluzionat că suma imputată anterior de către Garda financiară, prin actul de control din 16 Februarie 2011, a fost de 10 ori mai mare decât valoarea finală stabilită de către organul ierarhic superior şi obligaţia de plată a unei sume nelegal stabilite a determinat în mod direct prejudiciul solicitat prin acţiune, ca urmare a blocării conturilor apelantei, sechestrării bunurilor şi intrării companiei în stare de insolvenţă.
Rejudecând apelul prin prisma criticilor formulate şi neanalizate în ciclul procesual anterior, a probelor administrate, Curtea l-a apreciat ca neîntemeiat, reţinând în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale a A.N.A.F., a M.F.P. şi a D.G.F.P. Mehedinţi a fost corect soluţionată de instanţa de fond întrucât, potrivit O.U.G. nr. 91/2003, art. 1, Garda Financiară are personalitate juridică şi se află în subordinea A.N.C., iar A.N.A.F., M.F.P. şi D.G.F.P. Mehedinţi nu au calitate procesuală pasivă.
După adoptarea O.G. nr. 74/2013, astfel cum s-a arătat deja, A.N.A.F. are calitate procesuală în cauză, însă numai ca urmare a preluării calităţii procesuale pasive a fostei Gărzi Financiare.
Referitor la răspunderea civilă delictuală a Gărzii Financiare (calitate procesuală preluată de A.N.A.F.), Curtea a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi admisă acţiunea.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ., este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor legale şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În ceea ce priveşte fapta, s-a considerat că nu are caracter ilicit, deoarece a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
În cazul dedus judecăţii, stabilirea unei datorii în sarcina apelantei faţă de bugetul de stat şi aplicarea sechestrului de către personalul fostei Gărzi Financiare împotriva apelantei reclamante nu constituie, în sine, o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele procedural fiscale săvârşită cu vinovăţie în una din formele sale.
Totodată, nu sunt dovedite aspecte care să ducă la concluzia că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementau activitatea comisarilor Gărzii Financiare.
Potrivit art. 34 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Gărzii Financiare (forma în vigoare la 18 februarie 2011) aprobat prin Ordinul A.N.A.F. nr. 1468 din 12 februarie 2010, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, personalul Gărzii Financiare avea următoarele îndatoriri:
a) să fie loial instituţiei din care face parte, să respecte principiile statului de drept şi să apere valorile democraţiei;
b) să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici;
c) să respecte normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege;
d) să dovedească solicitudine şi respect faţă de orice persoană, să îşi consacre activitatea profesională îndeplinirii cu competenţă, integritate şi corectitudine a îndatoririlor specifice de serviciu prevăzute de lege;
e) să exercite prerogativele funcţiei în scopul cunoaşterii, prevenirii, descoperirii faptelor de evaziune şi de fraudă fiscală şi al luării măsurilor prevăzute de lege pentru diminuarea şi eliminarea acestora, inclusiv pentru sesizarea organelor de urmărire penală ori de câte ori apar indiciile săvârşirii unor infracţiuni în acest domeniu;
f) să respecte prezumţia de nevinovăţie a persoanelor care fac obiectul controlului, să acţioneze cu competenţă şi profesionalism, să adopte un comportament civilizat, să manifeste obiectivitate şi nepărtinire, să fie ferm şi exigent. Actele de control întocmite să prezinte situaţia de fapt constatată.
Observându-se normele de drept material fiscal aplicate de personalul fostei Gărzi Financiare cu ocazia controlului finalizat prin nota de constatare din 16 februarie 2011, Curtea a apreciat că nu se poate reţine că comisarii Gărzii Financiare au acţionat abuziv şi nici că ar fi dat dovadă de lipsă gravă de profesionalism, cum rezultă din susţinerile reclamantei.
Potrivit art. 1752 din C. fisc. „cărbunele şi cocsul vor fi supuse accizelor”. Prin art. 201 alin. (1) lit. d) din C. fisc. era prevăzut că sunt scutite de la plata accizelor „produsele energetice şi energia electrică utilizată pentru producţia combinată de energie electrică şi termică”. Potrivit pct. 23.2 din Titlul VII din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal (aprobate prin H.G. nr. 44/2004), forma în vigoare la 01 ianuarie 2010, pentru aplicarea scutirii menţionate era necesar ca „energia electrică să provină de la operatori economici autorizaţi (...), iar produsele energetice să fie aprovizionate direct de la un antrepozit fiscal, de la un operator înregistrat, de la un importator, (...)”, precum şi deţinerea autorizaţiei de utilizator final de către centrala de producţie combinată a energiei electrice şi termice căreia îi era livrată marfa.
În perioada anterioară anului 2010 reclamanta, în calitate de importator de produse energetice, livra cărbune către R.A.A.N.- Sucursala R.T. Drobeta Turnu Severin care, în calitate de centrală de producţie combinată de energie, îl prelucra. În această perioadă reclamanta a fost scutită de plata accizei, întrucât R.A.A.N.- R.T. deţinea autorizaţie de utilizator final.
În anul 2010, din motive economice, reclamanta a convenit ca prelucrarea cărbunelui livrat de reclamantă pentru producţia combinată de energie electrică şi termică să se facă de către SC E. SRL. Această societate utiliza, în temeiul unui contract de prestări de servicii, instalaţiile R.A.A.N.- Sucursala R.T. Drobeta Turnu Severin.
Prin modificarea normelor de aplicare a C. fisc., începând cu luna aprilie 2010 s-a prevăzut expres că, în cazul în care cel care produce energie combinată este beneficiar al unei prestări de servicii (deci utilizează, în baza unui contract de prestări de servicii, instalaţiile „centralei”, în speţă R.A.A.N.-Sucursala R.T. Drobeta Turnu Severin), pentru acordarea scutirii este necesară deţinerea autorizaţiei de utilizator final de către beneficiarul prestării de servicii.
În speţă, reclamanta a susţinut şi prin raportul de inspecţie fiscală s-a considerat că pentru cărbunele din import livrat de reclamantă şi prelucrat de SC E. SRL în perioada ianuarie - martie 2010 reclamanta nu datora accize întrucât obligaţia deţinerii de către SC E. SRL a autorizaţiei de utilizator final a fost impusă prin lege începând cu aprilie 2010.
Această interpretare dată legii este discutabilă.
Pentru perioada în discuţie reclamanta a livrat cărbune energetic către SC E. SRL, caz în care autorizaţia de utilizator final deţinută de R.A.A.N. - Sucursala R.T. Drobeta Turnu Severin nu îi profita. Utilizatorul final al cărbunelui era SC E. SRL; cerinţa deţinerii autorizaţiei de utilizator final era o cerinţă cumulativă celorlalte prevăzute de lege; sintagma „centrala de producţie combinată a energiei electrice şi termice” nu a vizat o anumită entitate juridică, ci orice producător de astfel de energie (inclusiv, în speţă, SC E. SRL).
Astfel fiind nu au fost îndeplinite toate condiţiile pentru a opera excepţia prevăzută de lege, respectiv scutirea de la plata accizei. Aspectul că, începând cu 1 aprilie 2010 s-a prevăzut expres că această autorizaţie trebuie deţinută de prestatorul de servicii nu duce obligatoriu la concluzia că, anterior acestei date, se acorda scutirea în lipsa autorizaţiei de utilizator final a entităţii care producea energia.
Faţă de faptul că norma material fiscală menţionată mai sus putea fi interpretată în sensul expus, duce la concluzia că nu poate fi reţinută vinovăţia comisarilor Gărzii Financiare pentru modul în care au finalizat controlul activităţii reclamantei, consemnat în nota de constatare.
Se impune precizarea că din actele dosarului nu rezultă că raportul de inspecţie fiscală a fost supus controlului judiciar; astfel fiind, nu există lucru judecat cu privire la problema de drept analizată. Totodată, raportul de inspecţie fiscală, în litigiul de faţă în care se impută personalului Gărzii Financiare modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material fiscal, are o forţă probantă relativă, nefiind opozabil absolut.
Eroarea în interpretarea şi aplicarea legii se verifică în speţă numai pentru cantitatea de cărbune achiziţionată de apelanta reclamantă de pe piaţa internă, pentru care plata accizei nu era în sarcina acesteia (acciza pentru un produs fiind plătibilă o singură dată de către unitatea de extracţie a cărbunelui/respectiv de către entitatea juridică care îl importă). Cantitatea de cărbune achiziţionată de pe piaţa internă pentru care s-a stabilit eronat obligaţia de plată a accizei a fost de circa 26.000 tone, din totalul de 116.000 tone cărbune pentru care prin nota de constatare s-a stabilit că trebuiau achitate accize.
În concluzie, în raport de cele menţionate, Curtea apreciază că modalitatea de ansamblu în care personalul fostei Gărzi Financiare a efectuat controlul operativ şi inopinat nu poate fi calificată ca fiind ilicită, pentru simplul fapt al interpretării şi aplicării eronate parţial a dreptului material fiscal. Este indiscutabil că nu li se poate imputa o eventuală greşeală gravă în întocmirea notei de constatare, care ar putea duce la concluzia caracterului abuziv al controlului efectuat. Nu ne aflăm, astfel, în faţa unei fapte ilicite, săvârşită cu intenţie sau dintr-o gravă neglijenţă, cum susţine reclamanta.
Cât priveşte prejudiciul pretins, din ansamblul probelor administrate în cauză nu rezultă caracterul cert al acestuia.
Potrivit probatoriului administrat reclamanta a avut, în timp, următoarele rezultate: în anul 2008 - o cifră de afaceri de 15.474.727 lei şi profit de 174.507 lei; în anul 2009 - o cifră de afaceri de 8.558.244 lei şi pierdere de 1.664.845 lei; în anul 2010 - a cifră de afaceri de 10.955.962 lei şi pierdere de 10.810.324 lei, potrivit bilanţului contabil depus la A.N.A.F. (conform raportului de expertiză pierderea ar fi fost de 3.492.398 lei).
Datele economice menţionate nu permit considerarea ca putând avea un caracter cert prejudiciul calculat de expert cu titlu de profit nerealizat, în cuantum de 7.977.320 lei.
Raportul de cauzalitate dintre fapta imputată comisarilor Gărzii Financiare şi prejudiciul invocat nu este dovedit.
Dreptul organelor fiscale de a institui măsuri asigurătorii a fost prevăzut expres în art. 129 C. proc. fisc. adoptat prin O.G. nr. 92/2003, inclusiv înainte de emiterea titlului de creanţă fiscală. Totodată, pentru astfel de situaţii, a fost reglementat în favoarea contribuabililor un remediu efectiv, respectiv posibilitatea de a constitui garanţii şi a solicita, în consecinţă, ridicarea măsurilor asigurătorii. Apelanta reclamantă, în mod inexplicabil, nu a uzat de acest drept, deşi conform deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii apelanta reclamantă deţinea active. Astfel fiind, este de neînţeles de ce reclamanta nu a recurs la posibilitatea oferită de lege, de a constitui una sau mai multe din garanţiile reglementate în art 127 C. proc. fisc., pentru a obţine ridicarea măsurilor asigurătorii.
Mai mult, apelanta reclamantă a fost înştiinţată despre faptul că poate solicita ridicarea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii. În decizia de instituire a măsurilor asiguratorii s-a menţionat expres că apelanta reclamantă putea beneficia de prevederile art. 129 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, în conformitate cu care „prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asiguratorii vor fi ridicate”.
Motivând lipsa luării acestei măsuri, reprezentantul apelantei reclamante a învederat instanţei că la data la care s-a luat decizia instituirii măsurilor asiguratorii avea de recuperat T.V.A. în valoare mai mare decât suma consemnată în actul de control al Gărzii Financiare, că a solicitat compensarea T.V.A. cu datoria constatată însă nu s-a dat curs acestei solicitări. Din probele administrate nu rezultă că apelanta reclamantă avea de recuperat T.V.A. şi ce sumă, la data de 18 februarie 2011. Pe de altă parte o astfel de solicitare nu putea fi primită întrucât debitul menţionat de Garda Financiară în nota de constatare din 16 februarie 2011 nu reprezenta o creanţă certă şi exigibilă pentru bugetul de stat, ci una estimată, pentru care titlul de creanţă fiscală urma a fi emis ulterior. Compensarea reglementată de art. 116 C. proc. fisc. nu poate interveni decât atunci când creanţele sunt certe şi exigibile.
În concluzie Curtea a apreciat că principala cauză a blocării activităţii apelantei reclamante şi, ulterior, a intrării în insolvenţă a constituit-o atitudinea de neînţeles a acesteia de a nu uza de prevederile legale prin care, după constituirea unei garanţii, putea solicita ridicarea măsurilor asigurătorii.
S-a reţinut şi faptul că în februarie 2011 reclamanta avea deja dificultăţi economice relativ serioase, reclamanta fiind debitoarea mai multor societăţi comerciale, faţă de unele fiind obligată la plata de despăgubiri în temeiul unor hotărâri judecătoreşti.
Împotriva Deciziei nr. 4832 din 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, a formulat recurs apelanta-reclamantă SC R.S. SRL (SC R.I. SRL) prin administrator judiciar I.C.T. Ipurl
În argumentarea recursului s-a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea dispoziţiilor stabilite în sarcina acesteia conform hotărârii de casare dată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi cu încălcarea legii.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de apel nu îşi motivează soluţia adoptată, aşa după cum s-a cerut prin decizia de casare, neprezentând argumentele pentru care a înlăturat apărările şi dovezile administrate în combaterea excepţiei.
A fost nesocotită şi Decizia de casare nr. 3197 din 10 iunie 2013, prin care Înalta Curte a cerut rejudecarea pricinii în apel cu „motivarea criticilor referitoare la aspectele invocate mai sus, mai puţin competenta organelor de control fiscal în stabilirea accizelor (...)”.
Cele trei entităţi pârâte deţin calitate procesuală pasivă în cauză, acestea fiind instituţiile în subordinea şi sub controlul direct al cărora, la momentul efectuării verificării, comisarii pârâtei Garda Financiară îşi exercitau atribuţiile, potrivit art. 1 din Regulamentul de organizare si funcţionare a Gărzii Financiare, aprobat prin Ordinul A.N.A.F. nr. 1468 din 19 februarie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Garda Financiară este instituţie publică de control, cu personalitate juridică, aflată în subordinea A.N.A.F., care exercită controlul operativ inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte ce au ca efect frauda şi evaziunea fiscală, cât şi alte fapte date prin lege în competenţa sa, art. 1 şi art. 2 din H.G. nr. 109/2009 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F. (act normativ ulterior abrogat prin H.G. nr. 520 din 01 august 2013), potrivit cărora „A.N.A.F. este organizată şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea M.F.P. (...) şi în cadrul căreia „funcţionează (...) Garda Financiară, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene (în speţă, pârâta D.G.F.P. Mehedinţi), ca instituţii publice cu personalitate juridică. Conform art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ „A.N.A.F. controlează şi monitorizează aplicarea unitară şi respectarea reglementărilor legale în domeniul său de activitate, inclusiv la nivelul instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sa” (pct. 22), iar în art. 10 din H.G. nr. 109/2009 se arată că atribuţiile, sarcinile si răspunderile direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare.
H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea M.F.P. cu modificările şi completările ulterioare, în temeiul căreia M.F.P. „se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul finanţelor publice”, „exercită, prin organele sale de specialitate, activitatea de inspecţie economico-financiară”, „realizează activităţi de inspecţie la unităţile aflate în subordinea sau sub autoritatea ministerului”, „ia măsuri pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege în competenţa sa”, „aplică, prin organele abilitate, modalităţile de executare silită şi măsurile asigurătorii, în condiţiile legii, pentru recuperarea creanţelor bugetare”, „stabileşte orice alte măsuri, în condiţiile prevăzute de lege”.
Asupra fondului cauzei, sunt invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., considerând că au fost greşit analizate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale reglementată în art. 998 - 999 C. civ.
Recurenta apreciază că fapta ilicită a fost dovedită, astfel cum rezultă din controlul efectuat de către personalul Gărzii Financiare (nota de constatare din 16 februarie 2011) şi de către inspectorii A.N.A.F. - A.N.V. (raport de inspecţie fiscal din 30 septembrie 2011 şi Decizia de impunere nr. 32093 din 30 septembrie 2011).
Instanţa de apel, ca şi prima instanţă de fond, nu a fost învestită cu dezlegarea problemei de drept fiscal privitoare la aplicarea sau nu a scutirii de la plata accizelor, aceasta chestiune fiind clarificată în mod definitiv prin raportul de inspecţie fiscală întocmit de organele abilitate ale M.F.P./A.N.A.F., care se bucură de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate.
Instanţa de apel a constatat că nu au fost îndeplinite cerinţele legale privitoare la acordarea beneficiului scutirii reclamantei de la plata accizelor şi a înţeles să nu dea eficienţă raportului de inspecţie fiscală al cărui rezultat a evidenţiat, de fapt, chiar existenţa faptei ilicite a organului de control al Gărzii Financiare constând în stabilirea, în mod eronat (fie doar şi parţial) în sarcina recurentei a unei sume, în cuantum de 694.296 lei, sumă nedatorată la bugetul de stat.
Similitudinea existentă între efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile şi cele produse de un act administrativ jurisdicţional, emis de către o autoritate competentă, definitiv intrat în circuitul civil, nu putea fi ignorată de instanţa de apel.
Nu se poate considera că necunoaşterea legislaţiei de către organul de control sau, mai grav, nesocotirea ori încălcarea în mod nepermis a acesteia nu ar putea conduce la concluzia existentei unei fapte cu caracter ilicit, săvârşită de funcţionarii publici dacă nu cu rea credinţă şi/sau cu intenţie, atunci cel puţin cu o evidentă şi gravă neglijenţă şi cu o lipsă totală de profesionalism.
Rezumându-se la a enumera îndatoririle Gărzii Financiare, instanţa de apel le-a ignorat cu desăvârşire în condiţiile în care, în contextul de împrejurări în care s-a probat că a fost stabilită eronat obligaţia de plată a datoriei bugetare, aceştia şi-au exercitat atribuţiile şi prerogativele specifice funcţiilor contrar legii.
Conduita ilicită (comportamentul, acţiunile ori omisiunile potrivnice normelor juridice) ale funcţionarilor Gărzii Financiare a lezat grav şi ireparabil drepturile şi interesele legitime ale recurentei, nefiind exercitate cu grija de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi membri ai corpului social.
Instanţa de apel a ignorat inclusiv recunoaşterea de către intimaţii-pârâţi a „greşelii” comise de funcţionarii Gărzii Financiare cu ocazia controlului. Câtă vreme a existat o conduită a funcţionarilor publici care s-a recunoscut şi dovedit pe deplin că nu a fost conformă cu normele juridice care le reglementează activitatea, este de neînţeles de ce instanţa de apel nu a reţinut în speţă caracterul ilicit al faptelor culpabile săvârşite de aceştia în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că „din ansamblul probelor administrate în cauză nu rezultă caracterul cert al prejudiciului”.
Din cuprinsul motivării deciziei recurate rezultă că judecătorul pricinii nu a avut în vedere înscrisurile justificative şi constatările expertizei tehnice efectuate în cauză, acesta luând in considerare, în mod nejustificat, cifra de afaceri şi pierderea societăţii R. aferente anilor 2008 - 2010. În acest sens, instanţa de apel a apreciat nefondat că „datele economice menţionate nu permit considerarea ca putând avea un caracter cert prejudiciul calculat de expert cu titlu de profit nerealizat, în cuantum de 7.977.320 lei”.
Instanţa de apel a procedat în mod greşit la aprecierea inexistentei condiţiei prejudiciului prin raportare la datele economice (cifre de afaceri, pierderi, situaţii financiare regăsite pe site-ul M.F.P./A.N.A.F.) aferente anilor 2008 - 2013. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, datele economice nu pot justifica în mod temeinic soluţia adoptată la pronunţarea hotărârii recurate.
Aprecierea instanţei de apel asupra caracterului incert al prejudiciului este vădit contrară documentelor justificative şi constatărilor efectuate de expertul tehnic. Caracterul cert al prejudiciului a fost statuat astfel pe baza de dovezi concludente pe care însă judecătorul cauzei nu le-a luat in considerare.
În susţinerea opiniei sale cu privire la neîndeplinirea condiţiei răspunderii civile privitoare la prejudiciu, instanţa de apel a considerat că are caracter incert doar o parte (7.977.320 lei) din valoarea prejudiciului total stabilit de expertiză (10.765.951 lei), fără a pune în discuţie şi celelalte valori (pct. 2 - 10 din Obiectivul 4 al raportului de expertiză) care, însumate, au rezultat în final cuantumul total al prejudiciului (pct. 11 al obiectivului 4 al expertizei).
Instanţa de apel trebuia să constate existenţa cel puţin a unui prejudiciu parţial prin raportare la diferenţa necontestată a pagubei sub aspectul certitudinii: 2.788.632 lei, motiv pentru care în cauză se poate susţine că s-a făcut dovada prejudiciului.
Raportul cauzal dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit de recurentă a fost dovedit mai presus de orice îndoială prin probele administrate. Ignorând însă aceste probatorii şi argumentele recurentei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, rezumându-se doar la a preciza în mod sumar faptul că, în speţă, nu este dovedit raportul de cauzalitate.
Instanţa de apel a considerat în mod greşit că principala cauză a blocării activităţii apelantei reclamante şi, ulterior, a intrării în insolvenţă a constituit-o atitudinea recurentei de a nu uza de prevederile legale prin care, după constituirea de garanţii, putea solicita ridicarea măsurilor asigurătorii şi că în februarie 2011 reclamanta avea deja dificultăţi economice relativ serioase.
Instanţa trebuia să ia în considerare răspunsul dat de expertul tehnic desemnat la obiectivul nr. 4 al expertizei, potrivit căruia „aplicarea măsurilor asigurătorii de către Garda Financiară în februarie 2011 şi, mai ales, înfiinţarea popririi (...) asupra disponibilităţilor băneşti pentru suma de 694.296 lei (...) au condus la imposibilitatea agentului economic de a mai desfăşura activităţi economice deoarece reclamanta-apelantă lucra pe banii băncilor, neavând disponibilităţi băneşti proprii.
Instanţa de apel a ignorat şi faptul că, potrivit constatărilor expertizei, utilizarea creditelor bancare şi a creditului furnizor este o situaţie foarte des întâlnită în economia românească în special în sectorul privat, iar firma Romalex a raportat în exerciţiile financiare anterioare perioadei de obţinere a creditelor rezultate pozitive, astfel încât s-a calificat pentru a obţine credite bancare.
Judecătorul cauzei nu a luat în seamă nici înscrisurile justificative depuse în cadrul expertizei care atestă că, la momentul efectuării controlului Gărzii Financiare, recurenta avea de încasat de la bugetul de stat T.V.A. în suma de 491.462 lei, valoare care era mai mare decât suma datorată bugetului de stat cu titlu de accize.
Faptul că recurenta nu a uzat de dreptul de a cere ridicarea măsurilor prin constituirea unor garanţii nu reprezintă o inacţiune de natură să exonereze de răspundere Garda Financiară, în condiţiile în care aceste garanţii existau deja la îndemâna autorităţii fiscale şi puteau fi valorificate pentru acoperirea creanţei bugetare fără a se mai dispune sechestrul asupra bunurilor obiect al garanţiilor şi, mai ales, fără a se mai bloca disponibilităţile conturilor bancare.
„Dificultăţile relativ serioase” avute în vedere de instanţa de apel nu conduceau, în nici un mod, la colapsul financiar al companiei.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că, în speţă, ar fi existat o pluralitate de cauze ce au generat prejudiciul, instanţa de apel a procedat greşit în analiza acestora, reţinându-le în mod nejustificat doar pe cele imputate recurentei şi care, cel mult, puteau fi considerate cauze secundare şi indirecte, spre deosebire de cele principale şi directe generate de faptele ilicite ale Gărzii Financiare.
Instanţa de apel avea la îndemână: sistemul echivalenţei condiţiilor sau condiţiei sine qua non; sistemul cauzei proxime sistemul cauzei adecvate; sistemul cauzalităţii necesare pe care nu le-a aplicat în coroborare cu înscrisurile justificative şi, în mod esenţial, cu raportul de expertiză tehnică, ce a determinat ştiinţific toate corelaţiile dintre faptele şi împrejurările ce au contribuit, direct şi nemijlocit, la producerea prejudiciului.
Instanţa de apel a efectuat cercetarea judecătorească într-un mod simplist, sumar, fără a respecta şi aplica principiul aflării adevărului, înlăturând ori ignorând toate acele dovezi relevante şi concludente care puteau evidenţia acele cauze şi condiţii care au asigurat ori au facilitat consecinţele negative ale acestora.
Referitor la ultima condiţie cerută de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a autorului unei fapte ilicite, vinovăţia, instanţa de apel a înţeles să nu stabilească nicio culpă în sarcina Gărzii Financiare cu ocazia efectuării controlului.
Decizia recurată nu este motivată sub acest aspect (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), din argumentele invocate de instanţa de apel rezultă că aceasta nu a stabilit nicio vină în sarcina Gărzii Financiare.
Instanţa de apel a procedat la o analiză defectuoasă a cauzei ignorând probatoriile administrate, dând o interpretare greşita legii aplicabile în speţă.
Controlul efectuat de Garda Financiară nu s-a circumscris cadrului legal, iar această eroare (fie ea şi parţială) nu putea fi ignorată sau înlăturată de instanţa de apel în sensul de a nu imputa intimaţilor-pârâţi nici măcar cea mai uşoară culpă.
Autorul unei fapte ilicite răspunde şi pentru cea mai uşoară culpă, nefiind deci necesar pentru angajarea răspunderii civile să existe intenţie sau o „gravă neglijenţă”, după cum fără just temei a apreciat instanţa de apel.
Pe de altă parte, gravitatea faptei ilicite rezultă din întregul ansamblu probator al cauzei care a relevat fără putinţă de tăgadă că organul de control al Gărzii Financiare a săvârşit un abuz de drept.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi şi nu a fost depusă întâmpinare, intimata M.F.P. - A.N.A.F. a depus concluzii scrise.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte reţine următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale a A.N.A.F., a M.F.P. şi a D.G.F.P. Mehedinţi a fost motivată şi corect soluţionată de instanţa de apel care, făcând aplicarea art. 1 din O.U.G. nr. 91/2003, a constatat că Garda Financiară are personalitate juridică proprie, pe care a transmis-o în favoarea A.N.A.F. după adoptarea O.G. nr. 74/2013.
Prerogativa personalităţii juridice conferă Gărzii Financiare calitatea de subiect de drept şi responsabilitate juridică proprie, care îi permite să îşi asume, în calitate de angajator, răspunderea civilă delictuală pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., fără a mai fi necesară chemarea altor persoane juridice alături de aceasta.
Prin lege nu s-a stabilit că responsabilitatea ar aparţine altui subiect de drept şi, chiar din textele legale menţionate de recurent rezultă că, deşi există o relaţie de subordonare a Gărzii Financiare faţă de alte instituţii, nu a fost delegată răspunderea juridică a Gărzii Financiare către acestea.
Ca atare, A.N.A.F., M.F.P. şi D.G.F.P. Mehedinţi nu dobândesc în cauză calitate procesuală pasivă.
Pentru aceste considerente, nu se poate aprecia că această excepţie nu a fost motivată şi că au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ., astfel cum susţine recurenta.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 998-999 coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ., abordând toate elementele răspunderii civile delictuale şi subliniind, în raport de probele administrate, aspectele relevante pentru incidenţa fiecărui element în parte.
Astfel, instanţa de apel a considerat că fapta nu are caracter ilicit deoarece a fost realizată în îndeplinirea unor atribuţii legale şi nu s-a abătut de la normele procedural fiscale, iar interpretarea din raportul de inspecţie fiscală din data de 7 noiembrie 2011 a fost considerată ca discutabilă de vreme ce excepţia privind scutirea de la plata accizei nu opera anterior datei de 1 aprilie 2010. Raportul de inspecţie fiscală nu beneficiază de putere de lucru judecat şi nu poate fi impus instanţei deoarece nu a fost supus controlului judiciar. Întrucât norma fiscală putea fi interpretată şi altfel, instanţa de apel nu a considerat că s-a comis un abuz ori că s-a dovedit lipsa de profesionalism a comisarilor din cadrul Gărzii Financiare, motiv pentru care a considerat că nu este dovedită nici vinovăţia acestora. Existenţa unei erori în interpretarea şi aplicarea legii a fost dovedită doar cu privire la cantitatea de cărbune achiziţionat de pe piaţa internă pentru care nu se datora plata accizei, însă interpretarea parţial eronată a dreptului material fiscal nu a fost considerată o eroare gravă care să justifice reţinerea faptei ilicite săvârşite cu intenţie sau gravă neglijenţă.
Recurenta critică această motivare arătând că existenţa faptei ilicite a fost constatată cu ocazia controlului finalizat prin nota de constatare din 16 februarie 2011 şi prin raportul de inspecţie din 30 septembrie 2011, greşeala comisă a fost recunoscută de către Garda Financiară, iar necunoaşterea legislaţiei de către organul de control conduce la concluzia unei fapte ilicite săvârşită cu gravă neglijenţă, din lipsă de profesionalism.
Criticile se privesc ca nefondate întrucât recurenta nu a indicat aspecte de nelegalitate prin care să înlăture constatarea instanţei de apel cu privire la lipsa puterii de lucru judecat a raportului de inspecţie, care nu a fost cenzurat de instanţă, şi nici nu a argumentat, în sens contrar celor reţinute de instanţa de apel, de ce constatările organului de control fiscal ar fi fost la adăpost de orice interpretare.
Necunoaşterea legii de către organul de control, recunoaşterea faptei ilicite de către Garda Financiară nu reprezintă decât reiterarea criticilor din apel cărora instanţa le-a răspuns, însă argumentele pe care instanţa de apel le-a considerat ca fiind relevante nu au fost combătute în recurs.
Or, pe calea recursului, cale de atac extraordinară de reformare, soluţia instanţei de apel poate fi modificată numai dacă sunt identificate, în limita criticilor din recurs sau a motivelor de ordine publică, aspecte de nelegalitate. Recurenta nu a invocat critici care să demonstreze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel.
În strânsă legătură cu condiţia existenţei unei fapte ilicite, instanţa de apel a analizat şi condiţia vinovăţiei, ca element al răspunderii civile delictuale, reţinând că, de vreme ce norma fiscală era interpretabilă, nu se poate reţine vinovăţia comisarilor Gărzii Financiare. În cauză nu a fost dovedită decât o aplicare parţial eronată a dreptului material fiscal care nu poate fi apreciată ca faptă ilicită săvârşită cu intenţie sau gravă neglijenţă.
Criticând această constatare a instanţei de apel, recurenta arată că nu este motivată, deoarece instanţa de apel nu a stabilit nici o vină în sarcina Gărzii Financiare. În opinia recurentei, vina comisarilor Gărzii Financiare rezidă în încălcarea prevederilor legale cu ocazia controlului, aspect care dovedeşte un abuz de drept, în legătură cu care putea fi reţinută cea mai uşoară culpă, în condiţiile în care autorul unei fapte ilicite răspunde pentru cea mai uşoară culpă, nefiind necesar să existe intenţie sau gravă neglijenţă.
Înalta Curte constată că, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, deoarece instanţa de apel a motivat pe larg inexistenţa acestui element al răspunderii civile delictuale, atât din perspectiva inexistenţei vinovăţiei, ca urmare a caracterului interpretabil al legii, cât şi a inexistenţei gravităţii cerute pentru a se reţine existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu intenţie sau gravă neglijenţă, cu privire la cantitatea de cărbune care, în mod greşit, a fost supusă accizării.
Numai din perspectiva acestei ultime ipoteze se impune a se analiza vinovăţia, iar instanţa de apel nu a reţinut existenţa celei mai uşoare culpe, apreciind necesar să se dovedească intenţia sau grava neglijenţă.
Interpretarea instanţei de apel este corectă, luând în considerare că ne aflăm în ipoteza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., iar fapta are în vedere interpretarea legii.
Prin art. 129 alin. (4) al O.G. nr. 92/2003 se prevede că m ăsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent şi că în cuprinsul deciziei organul fiscal trebuie să precizeze debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. Prin urmare, în cazul interpretării şi aplicării greşite a legii de către organele de control fiscal prin luarea măsurilor asigurătorii, se dă posibilitatea celui care pretinde că i-a fost creat un prejudiciu să solicite ridicarea acestor măsuri.
Prin cenzurarea de către instanţă a modului de interpretare a legii de către prepuşi, cu ocazia aplicării de către aceştia de sancţiuni în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, intenţia legiuitorului a fost ca răspunderea să poată fi antrenată doar în măsura în care prejudiciul este creat în forme de vinovăţie mai grave, precum intenţia sau grava neglijenţă, simpla eroare fiind înlăturată prin controlul instanţei.
Deşi susţine că garanţiile existau la îndemâna autorităţii fiscale şi puteau fi valorificate pentru acoperirea creanţei bugetare fără a se mai dispune sechestrul asupra bunurilor obiect al garanţiilor şi fără a se mai bloca disponibilităţile conturilor bancare, recurentul nu încadrează această critică în drept pentru a putea fi analizată în recurs ca motiv de nelegalitate.
Sub aspectul prejudiciului, ca şi condiţie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a considerat că acesta nu este cert, deoarece cifrele de afaceri menţionate în raportul de expertiză şi în bilanţul contabil depus la A.N.A.F. nu dovedesc caracterul cert al prejudiciului de 2.977.320 lei, cu titlu de profit nerealizat.
Recurenta critică această soluţie, afirmând că în mod greşit nu au fost avute în vedere înscrisurile care au stat la baza efectuării raportului de expertiză în apel, după rejudecare, ci cifrele de afaceri şi pierderile înregistrate de recurentă, în condiţiile în care trebuia să se constate cel puţin un prejudiciu parţial cert, în cuantum de 2.788.631 lei (diferenţa dintre 10.765.951 lei, prejudiciul total, şi 7.977.320 lei, prejudiciul stabilit ca fiind incert).
Criticile recurentei sunt nefondate mai întâi pentru că se referă la neanalizarea unor probe din dosar, aspect care excede verificării în recurs, odată cu abrogarea, prin Legea nr. 219/2005, a art. 304 pct. 10 C. proc. civ., iar în al doilea rând pentru că nu precizează în ce condiţii s-ar putea reţine că există un prejudiciu parţial cert, constând în profit nerealizat.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate care trebuie să existe între faptă şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că nu a fost dovedită, principala cauză a blocării activităţii recurentei fiind faptul că aceasta nu a solicitat ridicarea măsurilor asigurătorii puse asupra activelor sale. A fost apreciată ca nedovedită apărarea reclamantei că avea T.V.A. de încasat de la stat, iar măsura compensării, în raport de care s-a justificat pasivitatea reclamantei în a cere ridicarea măsurilor asiguratorii, a fost considerată ca inoperantă deoarece, conform art. 116 C. proc. fisc., compensarea are loc numai între creanţe certe şi exigibile, iar debitul menţionat în nota de constatare din 16 februarie 2011 era estimativ, nu cert şi exigibil.
Sub acest aspect, recurenta arată că instanţa a ignorat probele şi apărările relevante, motivând sumar că nu există raport de cauzalitate, deşi acesta rezultă fără echivoc din răspunsul expertului la obiectivul 4, în care se menţionează că motivul pentru care reclamanta nu şi-a putut continua activitatea este impunerea măsurilor asiguratorii, de vreme ce anterior realizase performanţe care i-au permis să contracteze credite bancare. Nu au fost analizate înscrisurile care au stat la baza expertizei care, coroborate cu raportul de expertiză, dovedeau că se putea realiza compensarea cu T.V.A.-ul pe care îl avea de încasat de la stat, iar ridicarea măsurilor asiguratorii nu se impunea, deoarece aceste garanţii se aflau la îndemâna autorităţii fiscale şi puteau fi valorificate pentru acoperirea creanţelor bugetare. Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a luat în considerare numai cauzele imputabile recurentei, nu şi pe cele imputabile Gărzii Financiare.
Criticile recurentei sunt nefondate şi sub acest aspect, întrucât acordă forţă juridică superioară probei cu expertiză, în condiţiile în care legătura de cauzalitate se stabileşte de către instanţă, iar referirile pe care expertul le face cu privire la acest aspect nu pot fi analizate decât în contextul întregului ansamblu probator, putând fi înlăturate de instanţă.
Şi de această dată recurenta reiterează critici care au fost analizate de instanţa de apel, fără a se referi la argumentele pentru care au fost respinse, şi invocă greşita interpretare a probelor sau neanalizarea lor, aspecte care nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului odată cu abrogarea art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ.
Astfel, deşi invocă greşita reţinere a pasivităţii sale în ridicarea măsurilor asiguratorii, de vreme ce avea de încasat de la stat T.V.A. şi se putea realiza o compensare între creanţa sa împotriva statului şi cea statului împotriva sa, ceea ce ar fi justificat inutilitatea ridicării măsurilor asigurătorii, recurenta nu aduce argumente care să combată motivul principal pentru care această apărare a fost înlăturată, anume acela că nu s-a dovedit existenţa T.V.A., iar compensarea nu putea opera pentru că debitul menţionat în nota de constatare din 16 februarie 2011 era estimativ, nu cert şi exigibil.
Astfel fiind, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanţa de apel făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor în materia răspunderii civile delictuale.
Pentru toate aceste considerente, recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R.S. SRL (SC R.I. SRL) prin administrator judiciar I.C.T. Ipurl împotriva Deciziei nr. 4832 din data de 3 decembrie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 954/2015. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 957/2015. Civil. Pretenţii. Revizuire - Fond → |
|---|
