ICCJ. Decizia nr. 983/2015. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 983/2015
Dosar nr. 5259/85/2012*
Şedinţa publică din 2 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 141 din 28 ianuarie 2013, Tribunalului Sibiu a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, drept consecinţă, a respins acţiunea reclamanţilor ca prescrisă, reţinând că situaţia care a determinat producerea prejudiciului reclamanţilor, a culminat cu perioada de după 21 decembrie 1989, dată de la care au decurs cercetările necesare aflării persoanelor responsabile de aceasta. Data de referinţă invocată de intimat este 02 septembrie 1998, trimiterea în judecată a intimatului, persoană fizică, dată de la care nu se mai putea invoca necunoaşterea persoanei vinovate. De la această dată, reclamanţii au rămas în pasivitate, mai mult decât termenul legal de prescripţie.
Prin Decizia civilă nr. 32 din 04 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
S-a reţinut, în esenţă, că acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamanţi este una patrimonială, astfel că potrivit art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză raportat la data producerii faptei ilicite, este o acţiunii prescriptibilă în termen de 3 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din acelaşi decret, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
În cauză, având în vedere valorile nepatrimoniale lezate prin fapta ilicită, se constată că paguba a fost cunoscută de reclamanţi de la data producerii faptei. În schimb, în ce priveşte cea de-a doua cerinţă impusă de art. 8, aceea ca cel vătămat să-l cunoască pe făptuitor, Curtea a reţinut că această condiţie nu a fost realizată în cauză pentru a începe să curgă termenul de prescripţie. Astfel, s-a constatat că după evenimentele din decembrie 1989, în timpul cărora reclamanţii susţin că s-au săvârşit faptele prejudiciabile, s-a demarat cercetarea penală pentru identificarea persoanelor care se fac vinovate de aceste fapte.
În cursul anchetei penale, prin rezoluţia din 01 martie 2010 dată în Dosarul nr. 200/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, menţinută prin sentinţa nr. 17/2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de lipsire de libertate. Hotărârea a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului pârâtului M.A.N., prin Decizia nr. 293/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 874 din 01 iulie 2014, Tribunalul Sibiu a respins excepţiile netimbrării cererii, inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive, respectiv a respins, ca nefondată, acţiunea reclamanţilor.
În fapt, s-a reţinut că, în municipiul Sibiu, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, au avut loc manifestaţii ale populaţiei contra regimului de la acea vreme, astfel; populaţia civilă a ieşit în stradă, pentru a protesta, ocazie cu care au fost înregistrate primele victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcţii, dar şi din direcţia sediului Miliţiei; s-a început astfel tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; miliţienii şi securiştii din clădire, cuprinşi de panică, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinşi şi bătuţi de populaţie şi apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară, unde au fost reţinuţi fără drept şi cazaţi în condiţii improprii la sala de sport şi apoi la bazin.
În ceea ce priveşte funcţionarea statului şi a instituţiilor sale, s-a constatat că în acea perioadă s-au înregistrat situaţii fără precedent, fără reglementare juridică ori cutumă, care au pus în încurcătură atât organele de conducere de la nivel local, cât şi populaţia.
Ordinea de drept este starea care presupune asigurarea, prin intermediul normelor juridice, a condiţiilor pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor sociale, şi se statorniceşte în relaţiile sociale prin respectarea strictă a legilor de către cetăţeni şi de către organele de stat; constituie o valoare socială fundamentală şi este apărată de lege; este o stare care permite menţinerea echilibrului în ce priveşte apărarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, a celorlalte valori sociale; orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat în mod ilicit şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost vătămate; legea îndrituieşte pe cel din urmă să se adreseze şi să solicite intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
M.A.N. este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului României, prin care este condusă activitatea în domeniul apărării naţionale, potrivit prevederilor legii şi strategiei de securitate naţională, pentru garantarea suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, integrităţii teritoriale a ţării şi democraţiei constituţionale. M.A.N. răspunde în faţa Parlamentului, a Guvernului pentru modul de aplicare a prevederilor Constituţiei, a celorlalte acte normative în vigoare, precum şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, în domeniul său de activitate.
Apărarea Naţională „cuprinde ansamblul de măsuri şi activităţi adoptate şi desfăşurate de statul roman în scopul de a garanta suveranitatea naţionala, independenta şi unitatea statului, integritatea teritoriala a ţării şi democraţia constituţionala”.
Armata este principala instituţie care se caracterizează prin ordine şi disciplină, iar în desfăşurarea oricăror activităţi, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziţii şi precizări emise verbal sau în scris.
În raport cu aceste condiţii şi la situaţia de fapt reţinută, s-a constatat că ordinele date de intimat se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greşite.
Prima instanţă a avut în vedere şi art. 86 din Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, conform căruia „ o încălcare a convenţiilor sau a prezentului protocol comisă de către un subordonat nu îi exonerează pe superiorii săi de răspundere penală sau disciplinară, după caz, dacă aceştia ştiau sau aveau informaţiile care le permiteau să cunoască, în împrejurările respective, că acest subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare, şi dacă nu a luat toate măsurile practic posibile pentru a împiedica sau pedepsi această călcare.” În raport de acest text legal, instanţa a constatat că eroarea comună a operat în privinţa intimatului 1 şi în privinţa intimatului 2, aşa cum a operat faţă de întreaga populaţie, nefiind vorba de emiterea unor ordine conştient sau intenţionat abuzive.
S-a reţinut totodată că, în materie penală, există cauze justificative care exonerează de răspundere. Astfel, în art. 21 din C. pen. se precizează ca “nu constituie infracţiune fapta prevăzuta de legea penala, săvârşita în condiţiile vreuneia din cauzele justificative prevăzute de lege, adică art. 22-25 C. pen. şi anume: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, etc.
Cu referire la cele reţinute anterior, au fost analizate două chestiuni, şi anume; dacă situaţia din decembrie 1989 reprezentă norma socială pentru a valorifica în raport cu aceasta principiile ordinii de drept şi îndeplinirea sau nu a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile a intimatului persoană fizică şi a celorlalţi intimaţi persoane juridice, faţă de acţiunea promovată.
În ce priveşte prima chestiune, este evident că evenimentele din decembrie 1989 au constituit o deviere gravă de la normele juridice aplicabile la acel moment, deviere care a avut un procent maxim de noutate şi imprevizibil, de natura a crea dificultăţi oricărui sistem organizat. În acest context, s-au încadrat şi acţiunile prin care miliţienii, reprezentanţii autorităţii publice, au fost prinşi şi bătuţi de populaţie, fiind suspectaţi că aceştia au tras cu arme sau că sunt efectiv terorişti. Ca urmare, aceştia s-au refugiat, sărind peste gard, în unitatea militară, unde au fost reţinuţi.
Acţiunea de reţinere a miliţienilor şi securiştilor nu a fost una abuzivă, în contextul în care se trăgea în continuare, aparent din direcţia clădirii Miliţiei. Probabil că raţionamentul a fost acela de a-i opri pe miliţieni şi securişti de la a avea posibilitatea de a constitui un pericol, în condiţiile în care nu se cunoştea de ce origine este şi de unde provine atacul împotriva unităţii militare. Acest pericol nu ar fi fost îndepărtat dacă miliţienii şi securiştii ar fi fost doar cazaţi în camere, pentru imposibilitatea supravegherii lor. Probabil, de aceea s-a ales varianta cazării lor în bazin, acolo putându-se asigura paza lor cu un număr mic de oameni.
În ceea ce priveşte condiţiile proaste oferite la sala de sport şi la bazin, în ce priveşte dormitul, mâncarea, spălatul şi ameninţările cu moartea, acestea trebuie văzute în contextul terorii la care era supusă populaţia, dar şi cadrele militare din unitate. Desigur că prima grijă a acestora din urmă era securitatea militarilor, apărarea unităţii militare şi apoi alte obiective, cu privire la cei reţinuţi, măsurile întreprinse fiind de reţinere şi de împiedicare a acestora de a constituie un pericol pentru populaţie.
În ce priveşte cea de-a doua chestiune, cea a îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii intimaţilor, instanţa a analizat prevederile legale incidente în materie, respectiv art. 998 - 999 C. civ., art. 1003 C. civ.
În ce priveşte existenţa unui prejudiciu, apare evident faptul că reclamanţii au suferit un prejudiciu, dar este neclar de ce origine este acesta, căci există probe care atestă că miliţienii şi securiştii au fost bătuţi de către populaţia civilă şi nu neapărat de către militari. Deşi statul are obligaţia de asigura siguranţa angajaţilor din forţa publică, această regulă nu operează în condiţiile tulburărilor sociale de amploarea celor evocate, când nu mai funcţionează regulile de nici un fel şi când nu se ştie precis care este duşmanul, cine e rău sau bun. Reclamanţii nu au făcut dovada că autorii prejudiciului lor au fost intimaţii, căci fizic, aceştia au fost agresaţi de populaţia civilă şi doar întâmplător de militari. Faptul că acestora le-a fost foarte frică, este un lucru de înţeles, întrucât aceeaşi teamă incontrolabilă a simţit-o fiecare cetăţean care a trăit evenimentele respective.
În ce priveşte fapta ilicită, Tribunalul a reţinut că măsura cazării miliţienilor în bazin a fost exagerată, dar acest raţionament e făcut în contextul existenţei unei stabilităţi sociale, care lipsea însă la momentul de referinţă, când hotărârile s-au luat în concordanţă cu norma internă militară în vigoare. Ca urmare, şi măsurile luate de comandantul militar au fost marcate conjunctural de tensiunile momentului, tinzând să asigure stabilitatea şi siguranţa unităţii militare.
În privinţa raportului de cauzalitate între prejudiciu (lovirea, umilirea, situaţia deţinerii improprii a reclamanţilor timp de mai multe zile) şi fapta ilicită (ordinele date de intimat în sensul reţinerii, lovirii, ameninţării cu moartea şi cazării improprii a reclamanţilor), tribunalul a constatat că acesta nu există, căci în situaţia de tulburare socială existentă, indiciul că se trage dinspre sediul Miliţiei şi Securităţii, eroarea fiind comună, măsura de a-i reţine pe reclamanţi pentru a-i împiedica să devină un pericol, pare justificată.
În ce priveşte condiţiile în care au fost reţinuţi, pare probabil faptul că nu starea de bine a celor reţinuţi era primordială în acea situaţie, ci siguranţa unităţii militare, astfel că măsura de cazare a reclamanţilor la sala de sport şi apoi la bazin se dovedesc măsuri economice în condiţiile date, chiar dacă nu au fost blânde sau umane, în considerarea evenimentelor din decembrie 1989.
Referitor la culpă, s-a reţinut că nu rezultă din nicio probă intenţia sau culpa cea mai uşoară în raport cu rănirea (din probe rezultă că reclamanţii au fost bătuţi de populaţia civilă, mai înainte de ajungerea în unitatea militară), traumatizarea sau intenţia reală de ucidere a reclamanţilor, suferinţa acestora nerezultând din acţiunea directă de intimatului - persoană fizică, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situaţia de stare specială existentă.
Starea de necesitate este cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existenţa unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public (art. 45 C. pen.). Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, ceea ce în circumstanţele de faţă nu este cazul, evitarea pericolului de a pierde controlul asupra unităţii militare fiind un obiectiv principal vizat de intimat.
Prin Decizia civilă nr. 123 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii M.A.N. şi D.A., a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune morale, sumele stabilite în dispozitiv, a menţinut dispoziţiile cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiilor, precum şi în ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii reclamanţilor împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a obligat pârâţii M.A.N. şi D.A. să plătească, în solidar, reclamanţilor, cheltuieli de judecată.
Conform celor reţinute în Rezoluţia din 1 martie 2010, întocmită de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, care au culminat cu pătrunderea manifestanţilor în curtea I.J.M.I. Sibiu, o parte dintre cadrele de miliţie şi securitate au părăsit sediul Inspectoratului, intrând în incinta U.M. X Sibiu, iar altele au reuşit să se deplaseze la domiciliu. Au existat însă şi lucrători de miliţie şi securitate care, încercând să se deplaseze la domiciliu au fost imobilizaţi, agresaţi, conduşi de manifestanţi la U.M. X Sibiu sau la alte unităţi militare din Sibiu, unde au fost reţinuţi diferite perioade de timp, până când comisia de anchetă care a funcţionat în cadrul U.M. X Sibiu a dispus punerea lor în libertate, constatându-se că nu au efectuat uz de armă şi nu au acţionat împotriva manifestanţilor.
Deşi, reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi „elemente teroriste” şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor. În perioada 22 - 24 decembrie 1989, aceştia au fost reţinuţi în sala de sport a unităţii, iar ulterior au fost mutaţi în bazinul de înot. În baza actelor de urmărire penală, s-a concluzionat că începând din 22 decembrie 1989, au fost reţinute în U.M. X Sibiu peste 500 de persoane, din care au fost identificate în cursul cercetărilor 391 de persoane.
Aceste condiţii însă nu pot justifica tratamentul la care au fost supuşi reclamanţii. Astfel, iniţial, persoanele reţinute au fost duse în sala de sport, unde au fost legate la mâini şi obligate să stea cu mâinile ridicate timp de mai multe ore. Pe toată durata cât au stat în sala de sport, respectiv 22-24 decembrie 1989, persoanele reţinute nu au primit nici hrană, nici apă. După ce au fost mutate în bazinul de înot, persoanele reţinute au primit pentru prima dată hrană şi apă, fiind folosite câteva gamele şi linguri. Nu au fost asigurate condiţii minime de igienă, persoanele reţinute având acces la o singură toaletă, o dată pe zi. La început, au dormit pe jos, pe ciment, primind după câteva zile un număr insuficient de saltele şi câteva obiecte din vestimentaţia militarilor, pentru a dormi pe ele. Pe toată durata reţinerii, reclamanţilor nu li s-a permis să ia legătura cu familia. Persoanele reţinute au fost păzite în permanenţă de elevii militari, înarmaţi cu puşti şi mitraliere, cei care asigurau paza susţinând că armele sunt încărcate şi pregătite pentru a trage. Pe perioada reţinerii, reclamanţii au fost acuzaţi că sunt terorişti şi au fost ameninţaţi cu moartea.
Curtea a constatat astfel că, în cauză, au calitate de victimă a faptei de lipsire de libertate, toţi reclamanţii. Perioada reţinerii fiecărui reclamant rezultă atât din Rezoluţia întocmită în Dosarul penal nr. 200/P/2007, cât şi din Ordonanţele întocmite de comisia de anchetă care s-a constituit începând cu data de 26 decembrie 1989, ordonanţe prin care persoanele reţinute au fost puse în libertate, cu motivarea că nu se fac vinovate de comiterea unor infracţiuni împotriva poporului în timpul acţiunii revoluţionare de răsturnare a dictaturii ceauşiste.
Toate aceste circumstanţe ale reţinerii reclamanţilor denotă cu evidenţă că nu au fost reţinute pentru a fi protejate, ci dimpotrivă, au fost lipsite de libertate în mod nelegal. Protecţia acordată unei persoane este incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman şi degradant.
Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (cauza Jecius contra Lituaniei). Câtă vreme aceste condiţii trebuie asigurate persoanei deţinută în mod legal, cu atât mai mult statul are o asemenea obligaţie pozitivă în cazul persoanelor faţă de care s-a luat măsura reţinerii, fără a exista niciun act emis de o autoritate în drept să ia o asemenea măsură. Curtea europeană a statuat că, şi în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluţi aplicarea unor tratamente degradante şi inumane (cauza Labita contra Italiei). Asemenea tratamente sunt interzise chiar şi în cazul unei stări de urgenţă care pune în pericol viaţa unei naţiuni, natura infracţiunii presupuse a fi comisă de reclamant fiind irelevantă (cauza Selmouni contra Franţei, cauza Assenov şi alţii contra Bulgariei).
Curtea de apel a constatat că, în cauză, a fost dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate. Caracterul ilicit al faptei este dat şi de încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, tratat care, potrivit principiilor de drept internaţional public, făcea parte din dreptul intern. Aceste dispoziţii interzic supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante şi recunosc dreptul oricărui om la libertate şi la securitatea persoanei sale, statuând că nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar, privarea de libertate fiind permisă doar pentru motive legale şi numai în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
Este adevărat că aceste evenimente au creat o stare de confuzie generală şi un sentiment de ură a revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie. Tocmai de aceea, organele de conducere din cadrul I.J.M. au solicitat sprijin şi protecţie unităţilor militare, iar reclamanţii s-au prezentat ori au fost duşi la U.M. X. Însă, având în vedere condiţiile în care reclamanţii au fost reţinuţi, tratamentul la care au fost supuşi, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanţă care să justifice măsura reţinerii, dovedesc caracterul ilicit al lipsirii de libertate.
În ceea ce priveşte vinovăţia pârâţilor, Curtea a reţinut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul D.A. era comandantul U.M. X Sibiu. Acesta a fost singura persoană care putea să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, tratamentul care li s-a aplicat, condiţiile în care au fost reţinute. Aceste aspecte sunt confirmate chiar de pârâtul D.A. care, în cursul anchetei penale, fiind audiat în calitate de învinuit, a declarat că a informat forurile superioare despre situaţia din unitate şi i s-a transmis că este împuternicit să ia toate măsurile. Pârâtul a fost solicitat, încă din 21 decembrie 1989, de cadre ale Miliţiei Sibiu să acorde sprijin şi protecţie lucrătorilor M.I., având în vedere că manifestanţii au atacat şi au pătruns în sediul I.J.M. Aşadar, pârâtul cunoştea că urmează a fi primite mai multe persoane din cadrul M.I. şi scopul pentru care se retrag în incinta unităţii. Cu toate acestea, pârâtul a dat dispoziţie să fie reţinute cadrele M.I., aşa cum a declarat în cursul anchetei penale martorul Suhăreanu Ioan, care a asigurat paza persoanelor reţinute. Acelaşi martor a arătat că a primit dispoziţie de la pârâtul D.A. ca cei reţinuţi să fie legaţi cu mâinile la spate, iar atunci când martorul a decis să îi dezlege, pârâtul D. „a început să ţipe” să fie legaţi din nou. Acelaşi martor a afirmat că a executat ordinele comandantului. De asemenea, atât martorii audiaţi în cursul cercetării penale, cât şi cei audiaţi în faţa primei instanţe au declarat că pârâtul D. a fost în sala de sport unde se aflau reclamanţii împreună cu alte persoane şi i-a atenţionat pe cei reţinuţi că la orice mişcare a lor, militarii au ordin să tragă fără somaţie.
În condiţiile în care pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii Miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, iar acesta a avut libertate de deliberare şi de decizie, astfel cum a recunoscut în faţa organelor de urmărire penală, Curtea a constatat că pârâtul se face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi aceştia pe durata reţinerii. Ca urmare, s-a reţinut că, în cauză, s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului D. în condiţiile art. 998-999 C. civ.
În ceea ce priveşte răspunderea pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, Curtea a reţinut că, la momentul săvârşirii faptei ilicite, pârâtul D. era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de comandant al U.M. X Sibiu, astfel că sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
Referitor la prejudiciul produs reclamanţilor, Curtea a constatat că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale sunt de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte, suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnităţii, reputaţiei în plan profesional şi social.
În ce priveşte calitatea de victimă a faptei ilicite de lipsire de libertate, Curtea a apreciat că poate recunoaşte o asemenea calitate persoanei asupra căreia a fost săvârşită fapta în mod nemijlocit. Aşa cum s-a reţinut anterior, acest prejudiciu constă în lezarea unor valori morale, specifice personalităţii umane, iar despăgubirile solicitate urmăresc repararea prejudiciului încercat în mod nemijlocit.
Referitor la cuantumul prejudiciului, s-a arătat că, prin acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de reclamanţii reţinuţi nelegal în timpul evenimentelor din decembrie 1989, nu se urmăreşte repararea prejudiciului suferit, care ar impune repunerea acestora într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ceea ce este imposibil, ci finalitatea acordării acestor despăgubiri este de a produce o satisfacţie de ordin moral.
Aşadar, scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale. De altfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa a statuat în echitate, respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general. Un mecanism similar de analiză este adoptat şi de C.E.D.O. care, atunci când stabileşte cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, "statuează în echitate", considerând ca fiind întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada restrângerii de libertate.
La cuantificarea daunelor, instanţa a avut în vedere importanţa valorilor cărora li s-a adus atingere şi măsura în care au fost lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanţilor faţă de sine şi în societate, consecinţele produse ulterior pe plan social şi profesional.
Curtea a apreciat astfel că o sumă de 300 euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate reprezintă o reparaţie echitabilă şi respectă principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Împotriva Deciziei civile nr. 123 din 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au declarat cereri de recurs, pârâtul D.A., pârâtul M.A.N. şi reclamanţii C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. şi N.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
În recursul pârâtului D.A., pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că decizia atacată este profund injustă, ilegală şi netemeinică. S-a arătat că acţiunea reclamanţilor îşi are sorgintea într-un rechizitoriu nul absolut, respectiv că sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2011 a Curţii Militare de Apel, definitivă prin Decizia nr. 1168 din 27 februarie 2014 a Curţii Supreme de Justiţie, este cât se poate de imperativă şi relevantă.
Sub aspectul situaţiei de fapt, recurentul-pârât a arătat că prezentarea cadrelor M.I. la unităţile militare a avut loc în urma comunicatelor F.S.N, a ordinelor şi rugăminţilor şefului din M.I., Departamentul Securităţii Statului şi I.G.M., a dispoziţiilor Procurorului General al României şi a Comisiei de Anchetă - organ de procuratură - ce a funcţionat la Sibiu timp de trei ani. Însăşi Curtea de apel a reţinut acest fapt. Recurentul-pârât a susţinut totodată cele reţinute în rezoluţia din 1 martie 2010 întocmită de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare în Dosarul nr. 200/P/2007.
A susţinut că instanţa de apel nu a coroborat toate înscrisurile judiciare, reţinând doar parţial şi părtinitor rezoluţiile finale ale procurorilor şi hotărârile judecătoreşti ale instanţelor. S-a omis astfel rezoluţia nr. 319/11/2010 din iulie 2014, ulterioară rezoluţiei nr. 200/P/2010, care explică pe larg, amplu şi temeinic, următoarele aspecte; încetarea urmăririi penale nu vizează exclusiv împlinirea termenului de prescripţie, pe fond, intervenind lipsa vinovăţiei; lipsa vinovăţiei este argumentată temeinic şi fără dubiu; foarte explicit, rezoluţia reţine şi că această răspundere ar incumba procurorilor aflaţi la faţa locului în acea perioadă; constatările reprezentanţilor Crucii Roşii Internaţionale care s-au deplasat la faţa locului şi au avut aprecieri şi concluzii favorabile privind condiţiile şi tratamentele persoanelor reţinute de procuratură şi instanţele de judecată. A arătat că susţine abordarea sintetică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcută prin Decizia civilă nr. 2452 din 26 iunie 2014 din Dosarul nr. 11959/85/2012, privind persoana recurentului.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală, reţinând în mod eronat că pârâtul ar fi săvârşit fapta ilicită de lipsire de libertate împotriva reclamanţilor. În împrejurările în care s-au petrecut faptele, se putea aprecia că acesta le-a salvat vieţile reclamanţilor, în împrejurări de natură revoluţionară neputându-se pretinde respectarea cu stricteţe a dispoziţilor legale pe care mişcarea revoluţionară le dorea înlăturate.
Instanţa de apel nu a ţinut cont nici de puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte culpa pârâtului, din sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curţii Militare de Apel, din sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, rezultând că acesta nu a acţionat cu vinovăţie în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, statuându-se totodată că reţinerea lucrătorilor de miliţie şi securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluţionare din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, la Sibiu. Sentinţa penală nr. 1 din 15 martie 2000 a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2419/30 mai 2000.
Evidenţele l-au obligat să insiste pe starea de fapt, deoarece tocmai aceasta a fost grav mistificată şi viciată, prin acţiunea civilă. Decizia cuprinde fapte şi acţiuni imaginare, circumstanţe şi împrejurări legendare şi fabulate, aberaţii şi fantasmagorii.
Recurentul-pârât a insistat pe circumstanţele şi împrejurările, presiunea şi atmosfera tensionată, dezordinea şi haosul, vidul de putere şi legislativ, faptele şi acţiunile din decembrie 1989 şi începutul anului 1990. Prin acţiunea intentată şi prin decizie nu se indică riguros care este fapta ilicită a recurentului. Reclamanţii îl consideră vinovat doar în mod generic, pentru simplul motiv că îndeplinea funcţia de comandant al garnizoanei Sibiu. Legislaţia militară precizează atribuţiile comandantului garnizoanei - cele de reprezentare şi protocol, nu operative, deci fără competenţe în interiorul unităţilor, fără drept de comandă în acest sens. Anchetele Procuraturii şi Parchetului, prin reconstituirile, cercetările la faţa locului, expertizele tehnico-ştiinţifice etc., nu au identificat nici cea mai mică dovadă că acesta ar fi ordonat ca cei veniţi în unitate să fie arestaţi sau trataţi inuman. Faptul că, în condiţiile excepţionale din acea perioadă, reclamanţii nu au fost cazaţi şi hrăniţi normal nu i se poate imputa, decembrie 1989 fiind o situaţie atipică, fără practică în domeniu, fără precedent şi fără succedent, nereglementată nici măcar teoretic, doctrinar, fără a mai vorbi de aspectele legale. A susţinut şi faptul că aceste condiţii de echipare, hrănire, cazare şi asistenţă medicală ale efectivelor şcolii erau incomparabil mai proaste decât cele ale persoanelor ajunse la sala de sport sau la bazin. Depozitele de alimente din unitate erau aproape goale, proviziile fiind transportate cu mult timp înainte în tabăra din Crinţ.
În recursul pârâtului M.A.N. au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel:
Referitor la circumstanţele în care reclamanţii au ajuns să fie reţinuţi în incinta U.M. X Sibiu, s-a susţinut că edificatoare sunt chiar susţinerile reclamanţilor formulate prin cererea de chemare în judecată. Din susţinerile reclamanţilor, din declaraţiile de martor, cât şi din întreaga stare de fapt expusă la rezoluţia pronunţată în Dosarul nr. 200/P/2007, se pot identifica patru circumstanţe care au condus la reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare: fie urmare a faptului că aceştia au escaladat gardul, încercând să pătrundă în interiorul unităţii militare şi astfel au fost reţinuţi de militarii care asigurau paza obiectivului militar, fie aceştia "s-au predat", urmare comunicatelor radio/T.V. la sediul unităţii militare, fie au fost prinşi de manifestanţi şi predaţi unităţii militare şi, în fine, fie au fost reţinuţi de patrulele militare sau ale gărzilor patriotice şi ulterior, predaţi unităţii militare.
Analizând condiţiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului D.A., prima instanţă în mod legal a arătat faptul că imputarea condiţiilor de reţinere în unitatea militară nu constituie o faptă ilicită culpabilă, deoarece în zilele Revoluţiei situaţia generală era una de haos şi incertitudine, astfel că, condiţiile de reţinere, se făcea în condiţii impuse de starea de fapt.
La momentul reţinerii reclamanţilor în incinta unităţii militare se poate reţine o reală stare de necesitate, ceea ce exonerează de vreo răspundere pe pârâtul D.A., deoarece acesta nu a săvârşit vreo faptă interzisă de lege, iar eliberarea reclamanţilor s-a făcut în urma cercetării acestora de către comisia de anchetă constituită în acele zile, sub conducerea unor procurori.
Pârâtul D.A. a încercat prin toate faptele sale să asigure condiţii minime celor care se aflau în incinta unităţii militare, aşadar neputându-se reţine culpa acestuia în neasigurarea condiţii de viaţă normală pe fondul unei Revoluţii, astfel încât, reclamanţii, neputând dovedi fapta ilicită a prepusului M.A.N. şi cu atât mai puţin culpa acestuia, nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale în persoana prepusului M.A.N.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ.
Analizând într-un mod netemeinic şi părtinitor starea de fapt privind evenimentele din decembrie 1989, instanţa de apel a constatat că, în cauză, a fost dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate şi că s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului D.A. în condiţiile art. 998-999 C. civ., prejudiciul produs reclamanţilor constând în „lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale".
Adoptarea acestei soluţii s-a făcut cu încălcarea principiului fundamental al răspunderii juridice care statuează că fiecare este răspunzător pentru propriile fapte. Or, pentru a constata existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate şi a vinovăţiei pârâtului D.A., Curtea a reţinut în considerentele deciziei faptul că, deşi reclamanţii au fost reţinuţi pentru a fi protejaţi, aceştia au fost consideraţi elemente teroriste şi au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de către instanţă cu privire la reţinerea lor.
Reţinerea intimaţilor - reclamanţi în incinta unităţii militare a fost impusă de circumstanţele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989. Reţinerea intimaţilor în incinta unităţii militare s-a impus urmare a unor evenimente concrete, încercarea pătrunderii lucrătorilor M.I. în incinta unei unităţii militare prin escaladarea gardului, în situaţia în care toate structurile M.A.N. executau activităţi specifice indicativului de alarmă parţială de luptă şi în situaţia în care, urmare a focului executat dinspre sediul Inspectoratului de Miliţie s-au înregistrat victime din rândul militarilor şi al manifestanţilor.
Conform dispoziţiilor art. 1 din Regulamentul serviciului de gardă şi în garnizoană, în vigoare la acel moment, „serviciul de gardă constituie o misiune de luptă şi include totalitatea acţiunilor ce se desfăşoară pentru paza şi apărarea unui obiectiv", acest serviciu înfiinţând-se de comandantul unităţii care răspunde de paza şi apărarea obiectivului respectiv. În temeiul dispoziţiilor art. 26 din regulament, comandantul gărzii, în situaţia în care în apropierea perimetrului obiectivului au loc aglomerări de oameni care pun în pericol paza şi apărarea acestuia, după ce raportează ofiţerului de serviciu, „scoate garda din corpul de gardă cu armamentul şi muniţia", iar dacă primeşte ordin, întăreşte paza şi apărarea obiectivului pe latura afectată cu, o patrulă. Îndatoririle santinelei sunt expuse în conţinutul art. 43, printre altele acesteia fiindu-i interzis a permite apropierea vreunei persoane de post la o distanţă mai mică decât cea fixată prin consemnul particular. În conţinutul art. 49 este arătat şi modul de acţiune al santinelei, când la unul din posturi este reţinută o persoană necunoscută, situaţie în care persoana reţinută este ''condusă în apropierea corpului de gardă sau la locul stabilit de comandantul obiectivului (în speţă, avându-se în vedere numărul mare de persoane reţinute, iniţial, la „sala de sport şi ulterior la bazinul de înot), sub escortă. În conformitate cu prevederile anexei 2, efectivul necesar pentru constituirea escortelor se calculează, de regulă, funcţie de numărul celor reţinuţi, escortele fiind dotate cu mijloace de imobilizare, legătură, semnalizare şi iluminare, pe timpul îndeplinirii misiunii escorta purtând arma cu încărcătorul; cu cartuşe în locaşul său, fără a se introduce cartuş pe ţeava, având baioneta. Una dintre atribuţiile comandantului escortei este şi aceea de-a percheziţiona pe cei ce urmează să fie escortaţi.
Toate prevederile regulamentului anterior arătat, în situaţia primirii unui indicativ de luptă, sunt completate cu prevederile ordinelor militare în vigoare care reglementează algoritmul activităţilor specifice indicativului primit privind întărirea pazei şi apărării obiectivului militar.
Motivul principal pentru care pârâtul D.A. a optat pentru reţinerea lucrătorilor M.I. în incinta unităţii militare a fost impus de circumstanţele concrete momentului şi anume la faptul că în urma focului executat dinspre I.M. au rezultat victime atât din rândul militarilor cât şi din rândul manifestanţilor, opţiunea sa, sub presiunea evenimentelor, fiind aceea de reţinere şi punere a intimaţilor - reclamanţi la dispoziţia unei comisii de anchetă care să-i cerceteze cu, privire la acţiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare, în vigoare la acel moment.
Nici măcar un singur martor sau reclamant interogat nu a putut afirma că relele tratamente suferite de reclamanţi pe timpul reţinerii în incinta unităţii militare s-au datorat direct pârâtului D.A., înţelegând totuşi să susţină faptul că acesta este răspunzător de producerea lor în calitatea sa de comandant. Această susţinere nu a fost dovedită în vreun fel de reclamanţi, aceştia nu au putut arăta ce norme legale a încălcat prepusul M.A.N. în timpul evenimentelor din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, instanţa penală a constatat nevinovăţia acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunilor de distrugere calificată, neglijenţă în serviciu şi participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei.
Reţinerea de către instanţa de apel a prevederilor art. 7 şi 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, precum şi a jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu sunt incidente în prezenta speţă. Răspunzător de paza celor reţinuţi şi escortaţi, este comandantul escortei care se subordonează şefului de stat major al unităţii, funcţie pe care pârâtul D.A. nu a îndeplinit-o, acesta fiind comandantul unităţii militare, astfel încât acestuia nu i se poate reţine vreo culpă raportat la presupusele tratamente degradante şi umilitoare reţinute de instanţa de apel.
Dacă intimaţii se consideră prejudiciaţi prin reţinerea lor, acţiunea de recuperare a pierderilor suferite trebuie îndreptată, împotriva celui ale cărui valori au fost salvate, respectiv poporul român.
În ce priveşte tratamentul aplicat lucrătorilor M.I., reţinuţi în incinta unităţii militare şi implicit a reclamanţilor, prin Rezoluţia pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007 şi menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.A., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, raportat la conţinutul acestei infracţiuni organele de cercetare penală şi instanţa penală constatând că, pârâtul, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu. Conform prevederilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitiva a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Instanţa de apel, în mod nelegal, în pronunţarea soluţiei, a eludat prevederile acestui text de lege.
Instanţa de apel a analizat în mod superficial condiţiile speciale care atrag antrenarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, iar soluţia adoptată este una nelegală.
Instanţa de apel nu a ţinut cont de puterea de lucru judecat în ce priveşte culpa recurentului-pârât D.A., din sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curţii Militare de Apel, cât şi din sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, conform căreia acesta nu a acţionat cu vinovăţie în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând că reţinerea lucrătorilor de miliţie şi securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluţionare din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 la Sibiu.
În recursul reclamanţilor, s-au susţinut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
În cauză, s-a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., întrucât instanţa a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, sens în care s-ar impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Unul dintre motivele de apel a vizat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei care a respins petitul privind acordarea de despăgubiri pentru fapta ilicită de încălcare a integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un fel asupra acestui petit. În cuprinsul motivării deciziei atacate nu s-a făcut nici o referire cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea acordării de despăgubiri pentru cea de-a doua faptă ilicită de încălcare a integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în materia răspunderii civile delictuale care consacră principiul reparaţiei integrale a prejudiciului, a normelor procedurale în materia administrării şi aprecierii probelor - s-au invocat astfel dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Curtea de Apel a acordat despăgubiri de 300 de euro pentru fiecare zi de reţinere abuzivă, în condiţiile în care în alte 4 dosare cu obiect identic, aceasta a stabilit despăgubiri de 500 euro pentru fiecare zi de reţinere abuzivă.
Atingerea adusă libertăţii fizice a reclamanţilor, prin luarea măsurii arestării în lipsa unui temei legal, de către organe care nu erau abilitate în acest sens, vătămarea gravă a integrităţii corporale şi a sănătăţii, prin lovire sau prin tratamentele neomenoase aplicate, precum şi atingerea adusă demnităţii şi onoarei reclamanţilor au dus la producerea în sarcina acestora a unui prejudiciu moral semnificativ. Aceştia au fost reţinuţi abuziv în condiţii mai grele decât cele ale unui arest normal, condiţiile fiind mai degrabă similare cu cele ale unui lagăr de concentrare nazist; primele două zile, reclamanţii nu au primit nici apă şi nici mâncare; au fost ţinuţi în sala de sport, legaţi la mâini, răniţi, bătuţi, plini de sânge, fără nici un ajutor medical şi fără a putea dormi; erau în permanenţă insultaţi şi jigniţi, dar mai ales ameninţaţi că vor fi împuşcaţi în scurt timp; erau păziţi de militari ce aveau asupra lor puşti şi mitraliere, fapt ce făcea să crească încărcătura nervoasă şi sentimentul de frica. În data de 24 decembrie au fost mutaţi în bazinul unităţii militare. Acest bazin a devenit practic arestul Sibiului, deoarece pe lângă cadrele militare ale M.I., erau aduşi şi civili care erau suspectaţi a fi terorişti. În acest bazin, au fost ţinuţi 389 persoane. Erau nevoiţi să doarmă pe jos, pe ciment, mâncau din 3 sau 4 gamele toate persoanele, unul după altul, fără ca acestea să fie spălate. Pentru nevoile personale se aşezau la coadă şi sub escortă militară erau duşi la toalete.
Reclamanţii au fost supuşi la tratamente inumane şi degradante, ameninţaţi în permanenţă cu moartea, fără a avea posibilitatea de a contacta familia sau de a le transmite mesajul că sunt în viaţă. Atmosfera de teroare era întreţinută în permanenţă. Geamurile clădirii în care era bazinul erau ţinute deschise, deşi era în luna decembrie. Asupra bazinului erau puse proiectoare puternice, astfel încât cei din bazin să nu poată face diferenţa între noapte şi zi. Martorii audiaţi în cauză au descris aceste condiţii. Pe lângă aceste depoziţii mai sunt şi alte depoziţii de martor care descriu condiţiile reţinerii abuzive în rechizitoriul întocmit de Parchet în Dosarul nr. 200/P/2007.
Orice arestare pe nedrept, precum şi orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferinţe pe plan psihic şi fizic, însă, în cauza de faţă, reclamanţii au fost supuşi şi altor suferinţe sau umilinţe - au fost deţinuţi sub ameninţarea armei, sub ameninţarea că vor fi omorâţi, întrucât erau consideraţi terorişti. Reclamanţii au trebuit sa suporte reţinerea abuzivă şi să fie bătuţi de către militari, fără a primi nici o îngrijire medicală.
În stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, instanţele trebuiau să analizeze situaţia reclamanţilor şi prin comparaţie cu alte situaţii. Statutul reclamanţilor pe perioada reţinerii a fost acela de "prizonieri". Reţinerea lor a fost făcută sub motiv că sunt "terorişti". Catalogarea reclamanţilor ca terorişti a avut consecinţa cea mai grea, deoarece ani de zile, în comunitate, au fost stigmatizaţi pe acest motiv.
Dacă reclamanţii ar fi fost prizonieri de război, trebuiau să beneficieze de mai multe drepturi sau condiţii, aşa cum sunt ele prevăzute în Convenţia a IV-a de la Geneva la care România este parte, din anul 1954. Prizonierii de război trebuie protejaţi contra oricăror acte de violenţă, sau de intimidare şi trebuie să beneficieze de îngrijiri medicale. Toate aceste dispoziţii legale au fost încălcate de către pârâtul D.A., care în calitatea sa de ofiţer, cunoştea aceste dispoziţii legale şi trebuia să le respecte.
S-a susţinut că cele două fapte ilicite, respectiv lipsirea de libertate şi încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii. De aceea, prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită.
Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul pârâtului D.A. este nul.
Deşi, din chiar debutul expunerii de motive a cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat drept cauză a recursului, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau că ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - din cuprinsul acesteia nu rezultă decât o descriere amplă a situaţiei de fapt şi a istoricului anchetelor la care acesta a fost suspus, a conţinutului înscrisurilor administrate in cauză si a relevantei lor pentru proces, apreciate din perspectiva proprie a recurentului-pârât, respectiv nemulţumirea acestuia faţă de soluţia pronunţată.
Înalta Curte a apreciat astfel ca se impune, cu prioritate, clarificarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire, din perspectiva cauzei cererii de recurs, motiv pentru care a pus in vedere părţilor ca dezbaterile contradictorii pe fondul cererii să fie precedate de chestiunea încadrării pretinselor critici de nelegalitate in ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Întrucât memoriul de recurs al acestei părţi nu a relevat aspecte concrete de pretinsă nelegalitate în forma prescrisă de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în contextul existentei şi a unei alte cereri de recurs regulat formulată din partea celuilalt pârât, a cărei admitere conduce la consecinţe similare celei pretinse de recurentul-pârât D.A., Înalta Curte a avut în vedere strict exigenţele dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi, drept consecinţă, a constatat nulitatea recursului.
Recursul pârâtului M.A.N. este însă întemeiat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală privind pretinsele fapte ilicite ale pârâtului D.A., referitoare la circumstanţele reţinerii foştilor lucrători de miliţie în incinta U.M. X Sibiu, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.
Reclamanţii au solicitat aşadar să se constate că, în persoana pârâtului D.A., sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv că în privinţa celuilalt pârât - M.A.N., sunt îndeplinite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de unde ar rezulta pe cale de consecinţă, obligaţia acestor pârâţi de reparare a prejudiciului cauzat prin privarea de libertate şi afectarea sănătăţii, reclamanţilor.
Reclamanţii au precizat explicit că s-au constituit părţi vătămate în Dosarul penal nr. 200/P/2007, care s-a finalizat faţă de pârâtului D.A., prin rezoluţia din 01 martie 2010 pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, cu soluţia de scoatere de sub urmărire penală a acestuia pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav, omor, distrugere calificată, neglijenţă în serviciu, participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav în forma tentativei, respectiv încetarea urmăririi penale faţă de acesta, sub aspectul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, deoarece s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale. Urmare acestei soluţii, rămasă definitivă, reclamanţii a promovat prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C. civ. Pentru existenţa, respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condiţiile art. 998 şi următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite şi a raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a săvârşit-o, prin aceasta înţelegându-se şi simpla „neglijenţă” sau „imprudenţă” a celui care a produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un caracter strict personal.
Cercetând, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, condiţiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce priveşte persoana pârâtului D.A., Înalta Curte apreciază că prima instanţă a dat o interpretare corectă probelor administrate şi a concluzionat în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situaţia concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate.
În primul rând, este important de subliniat faptul că reclamanţii nu au arătat în mod concret în cuprinsul cererii de chemare în judecată (şi nici ulterior, în răspunsurile la interogatoriu), în ce a constat fapta ilicită a pârâtului D.A., aceştia rezumându-se să-l considere vinovat în mod generic pentru suferinţele lor, pentru simplul motiv că îndeplinea funcţia de comandant al garnizoanei Sibiu.
În al doilea rând, este important de reţinut că instanţele anterioare au fost preocupate să lămurească care au fost circumstanţele de fapt care au condus în mod efectiv la reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare, stabilind astfel următoarele: nemulţumirea populaţiei privind condiţiile de viaţă a determinat ca, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, să aibă loc manifestaţii contra regimului de la acea vreme; populaţia civilă a ieşit în stradă pentru a protesta şi, cu această ocazie, au fost înregistrate victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcţii şi din direcţia sediului Miliţiei, motiv pentru care s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; în aceste condiţii, miliţienii şi securiştii din clădire, cuprinşi de panică (conform inclusiv susţinerilor din cererea de chemare în judecată a reclamanţilor) şi urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinşi şi bătuţi de populaţie şi apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară.
Ambele instanţe, în configurarea acestei situaţii de fapt, au avut în vedere Rezoluţia din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare în Dosarul nr. 200/P/2007, soluţie menţinută prin sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 65/RJ/753/2010.
Pentru o evaluare corectă a circumstanţelor cauzei pendinte, prima instanţă a considerat că nu poate fi neglijat nici faptul că pretinsa faptă ilicită de reţinere a reclamanţilor s-a realizat într-o unitate militară, care, prin definiţie, se caracterizează prin ordine şi disciplina, şi că, în desfăşurarea oricăror activităţi, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziţii şi precizări emise verbal sau în scris. S-a reţinut astfel că esenţa relaţiilor între militari se află în nevoia de reacţie promptă, indiscutabilă a unităţii, necondiţionat şi în orice situaţie, iar forma lor concretă de manifestare se regăseşte în subordonarea ierarhică şi desfăşurarea tuturor acţiunilor în baza unor planuri, fundamentate pe ordin.
În ceea ce îi priveşte pe comandanţi, aceştia au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că subordonatul l-a înţeles şi să urmărească executarea lor. Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind acea „prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative şi stă la baza oricărei acţiuni militare, este cel mai important act al funcţionării unităţii militare”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acţiune militară. Acesta este cel mai important element din compunerea funcţională a oricărei structuri militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate.
Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat. În consecinţă, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine. Prevederile art. 33 al Statutului Curţii Penale Internaţionale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ţine de competenţa Curţii, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situaţia în care se afla persoana îndeplineşte cumulativ trei condiţii: a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză; nu a ştiut că ordinul este ilegal; ordinul nu a fost vădit ilegal.
În raport cu toate aceste exigenţe şi de situaţia de fapt reţinută, Tribunalul a ajuns la o primă concluzie judicioasă, anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unităţii militare şi asigurarea securităţii acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greşite.
De altfel, prin Rezoluţia pronunţată în Dosarul de cercetare penală nr. 200/P/2007 şi menţinută prin sentinţa penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul penal nr. 65/RJ/753/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului D.A., printre altele, pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, raportat la conţinutul acestei infracţiuni, organele de cercetare penală şi instanţa penală constatând că pârâtul D.A., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect şi legal, iar în urma acţiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane.
Dintr-o altă perspectivă - cât priveşte aceeaşi pretinsă fapta ilicită a pârâtului D.A. - nici una din instanţele anterioare nu a reţinut existenţa vreunei fapte concrete de agresiune la adresa persoanelor reţinute. S-a reţinut de către prima instanţă în mod explicit că nu rezultă din nicio probă a dosarului, intenţia sau culpa cea mai uşoară în raport cu rănirea (din probe rezultând că reclamanţii au fost bătuţi de populaţia civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară), traumatizarea sau intenţia reală de ucidere a reclamanţilor, suferinţa acestora nerezultând din acţiunea directă de pârâtului, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situaţia de stare specială existentă.
Tribunalul a apreciat şi că nu se poate reţine fapta culpabilă a pârâtului D.A., de privare de libertate sau reţinere abuzivă a reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia s-au predat singuri unităţii militare, pentru a li se ocroti dreptul la viaţă în timpul evenimentelor revoluţionare, când furia manifestanţilor viza cadrele fostelor miliţii şi securităţii. Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală (p otrivit rezoluţiei procurorului de caz, în rândul militarilor şi a miliţienilor s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acţiunile „elementelor teroriste”, situaţia generală era una de haos şi incertitudine, astfel că asigurarea hranei se făcea în condiţii de război pentru întreaga populaţie a ţării), înşişi reclamanţii recunoscând că exista o ură a revoluţionarilor împotriva cadrelor de miliţie şi securitate, motiv pentru care au fost nevoiţi să se retragă la unitatea militară (aceştia au relatat că au avut cunoştinţă de faptul că unităţile militare primiseră indicativ de alarmă de luptă; s-a constatat că reclamanţii s-au predat singuri la U.M. X, în condiţiile în care manifestaţia degenerase, iar siguranţa miliţienilor, respectiv a securiştilor era în pericol).
Chiar şi instanţa de apel, care a ajuns în final la o altă concluzie, diferită de cea a primei instanţe, a reţinut în mod explicit că pârâtul D.A. a declarat că, în contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, şeful Miliţiei, şeful Securităţii şi inspectorul-şef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să-i salveze. A consemnat totodată că, pârâtul, justificând necesitatea reţinerii persoanelor aduse de manifestanţi, a arătat că avea de ales între a le lăsa pe acestea pe mâna celor care îi băteau sau a-i opri în unitate, unde li se asigura protecţia. În acelaşi sens, s-a reţinut şi declaraţia martorului D.N., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda Miliţiei au solicitat protecţia cadrelor de la U.M. X, care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unităţii era blocată de un T.A.B. S-a reţinut inclusiv faptul că lucrătorii de miliţie refugiaţi în unitatea militară erau percepuţi de revoluţionari ca exponenţi ai organelor de represiune. Cercetările efectuate şi reţinute în cauză au relevat şi că, în rândul militarilor şi nu numai, s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acţiunile „elementelor teroriste”, ceea ce explică declaraţia unuia dintre martorii audiaţi în cauză, că persoanele reţinute la bazin erau considerate „terorişti”.
Circumstanţele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989 au îndreptăţit prima instanţă să asimileze stării de necesitate momentul reţinerii reclamanţilor, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul D.A., deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârşit vreo faptă interzisă de lege, respectiv să constate că eliberarea reclamanţilor s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile sub conducerea unor procurori.
Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sentinţa penală nr. 17/2011, s-a consemnat faptul că Rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală este temeinic motivată în fapt şi în drept, pe baza unui probatoriu amplu şi corect documentat. S-a reţinut totodată că pârâtul D.A. a acţionat conform Regulamentului serviciului de gardă şi în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanţi ar fi imputabile acestui pârât.
De altfel, pentru o judicioasă concluzie judiciară, nu pot fi ignorate acţiunile concrete ale pârâtului din perioada vizată - prin adresa din 25 ianuarie 1990, acesta a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reţinute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiţii de arest şi a anexat la această solicitare, raportul întocmit în acest scop, dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiţii minime celor care se aflau în bazinul unităţii militare, pe fondul unei situaţii de fapt excepţionale.
În raport de toate aceste circumstanţe de fapt, clarificate pe deplin în faţa instanţelor anterioare, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, prin acţiunea conjugată a unor instituţii şi persoane cu funcţii de conducere şi comandă, reclamanţilor li s-a salvat de fapt viaţa, chiar dacă modalităţile de realizare a acestui deziderat au fost precare, improprii. Este motivul pentru care s-a şi reţinut că singurul aspect dovedit în cauză şi necontestat este faptul că reclamanţii au suferit fizic şi psihic ca urmare a condiţiilor în care au fost reţinuţi în cadrul unităţii militare. Faţă de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au fost consideraţi „elemente teroriste” şi că au fost supuşi unor tratamente degradante şi umilitoare, fără a fi acuzaţi de săvârşirea unor fapte concrete şi fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală ori de instanţă cu privire la reţinerea lor, ignorând însă faptul că situaţia concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989 a fost asimilată de prima instanţă cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate, şi care a primit semnificaţia juridică dată de lege, respectiv de doctrină - starea de necesitate a fost definită drept cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existenţa unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Instanţa de apel, deşi înlătură în termeni formali starea de necesitate, nu aduce nici un argument hotărâtor de natură să susţină o astfel de concluzie, ci, dimpotrivă, inserează în cuprinsul deciziei argumente care ilustrează starea de pericol în care s-au aflat reclamanţii - confuzia generală, sentimentul de ură al revoluţionarilor faţă de cadrele de miliţie, apelul lansat către unităţile militare spre a fi protejaţi de furia populaţiei etc. - şi nevoia de intervenţie imediată pentru salvarea efectivă a vieţii reclamanţilor, chiar dacă unitatea militară nu era pregătită pentru cazarea corespunzătoare a acestora. Instanţa de apel chiar consemnează că, faţă de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiţii normale de cazare şi hrană, spaţiul fiind insuficient şi impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate.
Sub aspectul vinovăţiei pârâtului D.A., instanţa de apel a reţinut că, în perioada evenimentelor din decembrie 1989, pârâtul era comandantul U.M. X Sibiu şi, doar din această perspectivă, a analizat condiţia impusă de lege. Faptul că acesta a fost singura persoană în măsură să decidă în ceea ce priveşte persoanele reţinute, fiind împuternicit să ia toate măsurile în acest sens, nu înseamnă că, în circumstanţele cauzei pendinte, poate fi ignorat ceea ce s-a realizat în mod necontestat, salvarea vieţii reclamanţilor, pentru ca acestuia să i se impute tot ceea ce în mod obiectiv nu s-a putut realiza - condiţii adecvate de cazare până la clarificarea statutului acestora, evitarea suferinţelor fizice şi psihice inerente unei astfel de situaţii de haos şi dezordine, reţinute de ambele instanţe etc.
Faptul că pârâtul a avut cunoştinţă că lucrătorii miliţiei se vor retrage în incinta unităţii pentru a fi protejaţi de furia manifestanţilor, nu presupune cu necesitate că acesta s-ar face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaţilor şi de tratamentul la care au fost supuşi pe durata reţinerii, întrucât ceea ce s-a urmărit cu prioritate de către decidenţii de la acel moment a fost salvarea vieţii reclamanţilor, printr-o măsură imediată, pusă în sarcina pârâtului, chiar dacă existau numeroase neajunsuri referitoare la condiţiile cazării, la statutul reclamanţilor, la implicarea sau neimplicarea organelor de miliţie în actul revoluţionar etc.
Chiar şi sub presiunea dovedită şi recunoscută a evenimentelor de la acea dată, respectiv a faptului că în urma focului executat dinspre Inspectoratul de Miliţie au rezultat victime atât din rândul militarilor cât şi din rândul manifestanţilor, opţiunea pârâtului D.A. de reţinere a lucrătorilor M.I. în incinta unităţii militare a fost justificată de punerea de îndată a reclamanţilor la dispoziţia unei comisii de anchetă care să-i cerceteze pe aceştia cu privire la acţiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare, în vigoare la acel moment.
În ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâtului M.A.N., în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, pârâtul D.A., fost cadru militar, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., s-a reţinut corect că aceasta presupune existenţa răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, ori câtă vreme s-a constatat că nu poate fi angajată o astfel de răspundere civilă delictuală în sarcina pârâtului D.A., nu se poate reţine nici răspunderea comitentului.
În temeiul acestor considerente, Înalta Curte a apreciat că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a textelor de lege care reglementează instituţiile răspunderii civile delictuale şi a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său, reglementate de prevederile art. 998 şi următoarele, art. 1000 alin. (3) C. civ., şi, drept consecinţă, a admis recursul pârâtului persoană juridică.
Recursul reclamanţilor este nefondat.
În raport de cele reţinute în paragrafele anterioare, apare evident faptul că recursul reclamanţilor trebuie respins, întrucât nu s-a putut constata îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât acestora nu li se poate recunoaşte dreptul de a fi despăgubiţi, în acest contextul procedural.
Într-adevăr, jurisprudenţa constantă instanţei de contencios european a statuat în termeni expliciţi că statul trebuie să se asigure că o persoană este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană, dar pentru ca o astfel de exigenţă să poată produce efecte juridice pentru situaţia reclamanţilor, trebuie, pe de o parte, să se asigure cadrul procesual de învestire - în cauza pendinte, respectând principiul disponibilităţii reclamanţilor de a se judeca cu orice persoană considerată responsabilă pentru prejudiciul încercat, s-a constatat, în privinţa pârâtului Statul Român, reprezentat prin M.F.P., că nu s-a făcut dovada că între acest pârât şi pârâtul D. există un raport de prepuşenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. - iar, pe de altă parte, trebuie cercetate îndeaproape circumstanţele particulare ale fiecărei cauze, pentru că este posibil ca salvarea vieţii unor persoane să se realizeze în mod efectiv, cum s-a şi dovedit în cauză, cu preţul unor suferinţe de ordin fizic şi psihic, urmare a condiţiilor excepţionale în care s-au desfăşurat evenimentele din acea perioadă.
Reţinerea reclamanţilor în incinta unităţii militare a fost impusă de circumstanţele concrete ale evenimentelor petrecute în decembrie 1989, aşadar sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente. S-a susţinut astfel corect că, în literatura de specialitate, se consideră că prin înlăturarea caracterului ilicit al faptei, ca efect al stării de necesitate, se înlătură posibilitatea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, opinându-se totodată în sensul recunoaşterii, în favoarea celui prejudiciat, a unei acţiuni de recuperare a pierderii împotriva celui a cărui valori au fost salvate.
În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., întrucât în condiţiile în care răspunderea civilă delictuală nu a putut fi angajată faţă de persoanele chemate în judecată, pentru considerentele prezentate deja în paragrafele anterioare, nu poate fi recunoscut dreptul la despăgubiri pentru afectarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, prin raportarea la aceeaşi faptă.
Chiar dacă reclamanţii au susţinut că între cele două fapte ilicite, lipsirea de libertate şi încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, sunt fiecare în parte cauzatoare de prejudicii, ceea ce ar însemna că prejudiciul trebuie individualizat distinct pentru fiecare fapta ilicită, o astfel de susţinere nu poate fi primită, întrucât acţiunea în răspundere civilă delictuală s-a întemeiat pe circumstanţele de fapt ale reţinerii foştilor lucrători de miliţie în incinta U.M. X Sibiu, în contextul unei reale stări de necesitate, chestiune asupra căreia instanţele anterioare s-au pronunţat.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept reţinute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor împotriva Deciziei civile nr. 123 din data de 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia , secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursului declarat de pârâtul D.A. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. şi N.M. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul M.A.N. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 11 decembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii C.N., E.P., G.V., T.I., O.G., I.A., S.O., S.N., N.C., I.C., M.S. şi N.M. împotriva sentinţei civile nr. 874 din 1 iulie 2014 a Tribunalului Sibiu, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 957/2015. Civil. Pretenţii. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 984/2015. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
