ICCJ. Decizia nr. 970/2015. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE
SECŢIA l CIVILĂ
Decizia nr. 970/2015
Dosar nr. 46323/3/2012
Şedinţa publică din 01 aprilie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 03 decembrie 2012, reclamantul M.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statui Român prin M.F.P., pentm ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele;
- obligarea paratului la plata sumei de 143.295 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 410.000 de acţiuni deţinute ia F.P., respectiv, diferenţa între cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe B.V.B., cantitatea de 410.000 acţiuni deţinute la F.P. (vândute pe piaţa nereglementata) și valoarea nominala la care l-au fost atribuite - 1 leu/acţiune;
- obligarea paratului Ia plata sumei de 599.488 lei reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursa a restului de 1.064.940 de acţiuni deţinute ia emitentul FP, din creanţa garantata asupra statului în cuantum de 1.474.940 lei conferită de titlul de despăgubire nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 - titlu de conversie nr. 135 din 25 februarie 2010 emise de Guvernul României prin C.C.S.D.;
- obligarea paratului la plata unei sume de bani reprezentând actualizarea sumei de 1.474.940 lei cu indicele de inflaţie, începând cu data de 18 noiembrie 2009 si pana la momentul plaţii efective a sumei mai sus arătata;
- obligarea paratului Ia plata sumei de 200 lei reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu a 30-a zi de la data rămânerii definitive si executării a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauza.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 998 - 999 din Vechiul C. civ. raportat Ia dispoziţiile art. 1357 alin. (1) și 1.349 din N.C.C., dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia C.E.D.O. şi dispoziţiile art. 65 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 11, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituţie, art. 1073, art. 1075, art. 1082, art. 1091 și art. 1101 din vechiul C. civ. dispoziţiile art. 2, art. 5 și art. 9 pct (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a N.C.C., dispoziţiile art. 1357, art 1349, art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535 și art. 1536 din N.C.C., Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 265 din 10 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale generate de nefuncţionalitatea mecanismului de despăgubire prin acţiuni Ia F.P., considerând că sistemul este funcţional doar pentru cei care au primit acţiuni după listarea F.P. la Bursă, iar pentru cei care au primit acţiuni înainte de listarea Fondului, acesta este nefuncţional şi discriminatoriu, deoarece nu asigură o despăgubire integrală, ci doar o despăgubire parţială, creanţa stabilită prin titlul de despăgubire neputând fi stinsă integral.
Deşi aparent distincte, primele trei capete de cerere ale acţiunii îşi au sorgintea în Decizia nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 a C.C.S.D., prin care s-a decis emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantului în cuantum de 1.474.940 lei pentru care acesta a solicitat convertirea titlului de despăgubire în titlu de conversie (despăgubiri în acţiuni).
Despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se acordă exclusiv după regulile instituite de Titlu VII din Legea nr. 247/2005. Foştii proprietari de imobile naţionalizate, cărora nu li se mai pot restitui aceste imobile în natură, nu pot obţine aceste despăgubiri decât prin mecanismul prevăzut de Titlul VII, iar pentru sursele financiare necesare acordării acestor despăgubiri, legea declară că se înfiinţează F.P., ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub formă de societate de investiţii financiare.
Cu toate acestea, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun, respectiv, art. 998-999, art. 480 C. civ., dar a făcut referire şi la Legea specială nr. 247/2005, şi legislaţia europeană privind drepturile fundamentale ale omului.
Prin acţiune, reclamantul a solicitat diferenţa de valoare dintre suma primită urmare a cesiunii acţiunilor înainte de listarea la B.F.P. şi valoarea acestor acţiuni, după această listare, diferenţa fiind apreciată ca prejudiciu suferit ca urmare a faptei culpabile a statului de a nu asigura un plafon maxim al despăgubirii.
Este riguros exactă afirmaţia reclamantului în sensul că dreptul său la despăgubire este un bun în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În considerarea acestor dispoziţii comunitare şi a legilor speciale naţionale de reparaţie a fost emisă Decizia nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 a C.C.S.D. reprezentând titlul de despăgubire in cuantum de 1.474.940 lei.
Cu privire, însă, la fapta ilicită a pârâtului, tribunalul a constatat că în situaţia în care reclamantul aprecia prejudiciabilă decizia C.C.S.D. avea posibilitatea contestării ei în condiţiile Legii nr. 554/2004, însă nu numai că nu a contestat această decizie, dar a înţeles să-şi însuşească dispoziţiile sale prin valorificarea titlului de despăgubire, în acord cu dispoziţiile art. 181 alin. (2), cap. VII din Legea nr. 245/2005, potrivit cu care titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
Tribunalul a apreciat că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtului o faptă culpabilă generatoare de prejudicii, câtă vreme decizia C.C.S.D. a fost emisă în acord cu dispoziţiile legale, iar reclamantul nu a contestat-o.
Situaţia ivită după emiterea acestei decizii, în sensul listării la Bursă a F.P. şi împrejurarea că reclamantul ar fi obţinut despăgubiri într-un cuantum superior dacă nu ar fi vândut acţiunile ar putea reprezenta cel mult un prejudiciu eventual şi nu cert, opţiunea reclamantului în emiterea titlului de conversie fiind liberă, nefiind dovedită o împrejurare prin care reclamantul a fost obligat a opta pentru despăgubiri în acţiuni.
A constatat că, în urma emiterii titlului de conversie a despăgubirii în acţiuni la F.P., bunul reclamantului sub forma creanţei s-a convertit, cu respectarea legii, în despăgubiri în acţiuni, iar din acest moment valoarea bunului este supusă regulilor ce guvernează evoluţia pieţei bursiere.
Cum valoarea acţiunilor la F.P., atât anterior, cot şi ulterior listării acestuia la B.V.B. este fluctuantă, valorificarea acestora este Ia aprecierea exclusivă a reclamantului, care alege momentul pentru valorificarea acţiunilor într-un mod cât mai profitabil pentru ei. Este cunoscut faptul că la bursă cotaţia acţiunilor este variabila; chiar daca a vândut prin B.V.B. o parte din acţiuni la o valoare mai mică, în aceeaşi măsură ar fi putut vinde acţiunile la o cotaţie mult mai mare.
În atare situaţie, vânzarea acţiunilor la un preţ mai mic sau mai mare decâi cel stabilit în titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acţionar la F.P., suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră, şi nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului, care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 998-999 C. civ.
A fost găsită neîntemeiată şi critica privind nefuncţionalitatea mecanismului de despăgubire prin acţiuni la F.P., întrucât însuşi reclamantul a fost beneficiarul acestui sistem, iar în ceea ce priveşte favorizarea celor care au primit acţiuni după listarea F.P. la Bursă, critica este neîntemeiată având în vedere fluctuaţiile bursei de valori şi caracterul incert al prejudiciului pretins.
Criticile formulate de reclamant potrivit cărora stabilirea valorii unei acţiunii ulterior listării la bursa de valori a F.P. sub valoarea nominală, reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. raportat la art. 14 din Convenţie, determinată de fapta culpabilă a pârâtului, care nu a creat un sistem, de despăgubire funcţional, au fost apreciate ca nefondate, deoarece, ulterior convertirii dreptului de creanţă în despăgubiri în acţiuni, reclamantul deţine un bun cu privire la acestea, în sensul normei convenţionale, a căror valorificare este supusă normelor specifice ce reglementează piaţa bursieră, iar prin listarea F.P. pe bursă nu s-a creat un regim diferenţiat pentru persoane aflate în situaţii similare.
Pentru aceeaşi raţiune, respectiv lipsa contestaţiei împotriva deciziei C.C.S.D., nu se poate reţine nerespectarea de către pârât a obligaţiei de a despăgubi eficient şi funcţional pe reclamant, realizarea creanţei fiind pusă la îndemâna acestuia prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Toate considerentele învederate de reclamant cu privire la dispoziţiile C.E.D.O. şi cele constituţionale încălcate, la existenţa unei discriminări prin aplicarea unor reglementării diferite situaţiilor juridice analoge lipsa de coerenţă a sistemului de reparaţie avut în vedere de pârât, ar fi putut constitui argumente în contestarea deciziei C.C.S.D.
Constatând că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că nu se poate reţine în sarcina pârâtului o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, astfel cum este aceasta reglementată prin dispoziţiile art. 998-999 C. civ., potrivit cu care cel ce cauzează altuia un prejudiciu prin fapta sau greşeala sa, este obligat a-l repara, tribunalul a respins cererea reclamantului, ca nefondată.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, urmare a aplicării legilor speciale de reparaţie.
În situaţia existenţei unei decizii administrative prin care s-a stabilit dreptul de despăgubire, când părţile se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale stabilite prin deciziei administrativă.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 1 din Primul Protocol adiţional ia CE.D.O. s-a realizat de statul pârât în condiţiile impuse de Legea. nr. 247/2005, de dispoziţiile căreia reclamantul a beneficiat.
Prin Decizia nr. 356/A din 03 octombrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.P. împotriva sentinţei civile nr. 265 din 10 martie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivului de ordine publică privind incidenţa, în speţă, a Deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., Ia despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, în temeiul dreptului comun, a art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dispoziţiile art. 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În realitate, problema de drept care se pune în speţă, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şî în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie publicată în M. Of. al României nr. 120 din 17 februarie 2012, fiind aşadar aplicabilă în cauză şi obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în considerentele deciziei în interesul legii, că primirea unei astfel de acţiuni, în contextul existenţei unei proceduri speciale de valorificare a măsurilor reparatorii în echivalent propuse prin dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001, încalcă principiul „specialia generaltbus derogant".
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, Înalta Curte a reţinut că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri (Cauza Pădurarii împotriva României).
În condiţiile în care Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, statui a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VIl al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabiiite prin decizie de C.C.S.D.
Cu privire la acest aspect, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa, în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, sa respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii, cum just a reţinut de altfel şi prima instanţă, deşi formal a respins excepţia de inadmisibilitate.
Nici durata îndelungată a procedurii administrative finalizate cu emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale nu justifică suprimarea etapei următoare prevăzute de legea specială, şi anume etapa procedurii execuţionale a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, deopotrivă obligatorie pentru persoanele îndreptăţite.
Şi în cazul în care imposibilitatea valorificării, până în prezent, a dispoziţiei privind măsurile reparatorii propuse pentru imobilul în litigiu ar fi cauzată de refuzul nejustificat al instituţiilor implicate în procedura Legii nr. 247/2005, de a-şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege în sarcina lor, reclamantul nu ar avea deschisă calea acţiunii de faţă pentru argumentele deja arătate, întrucât decizia în interesul legii nu distinge în ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate a acţiunii, în raport de cauzele care declanşează ineficienta procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005. Soluţia este aceeaşi indiferent de motivele concrete ale neîncasării despăgubirilor integrale în procedura legii speciale, pe care reclamantul trebuie să o urmeze până la obţinerea acestor despăgubiri şi tară a fi incident art. 14 din C.E.D.O.
De asemenea, împrejurarea că, prin O.U.G. nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prezintă relevanţă, deoarece, decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a fost pronunţată ulterior acestei ordonanţe, deci, în soluţionarea recursului în interesul legii, înalta Curte a avut în vedere, implicit sau explicit, ansamblul actelor normative adoptate până la pronunţare (inclusiv O.U.G. nr. 62/2010) şi, cum s-a arătat deja. este obligatorie pentru instanţe, în condiţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., având aceeaşi forţă juridică, cu cea a unei legi.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la justiţie, astfel cum s-a statuat şi în decizia în interesul Legii nr. 27/2011, nu se poate reţine că, prin imposibilitatea acţionării directe a statului pentru despăgubiri, s-ar ajunge la nerespectarea dreptului în discuţie, de vreme ce reclamantul are procedura legii speciale (Legii nr, 10/2001 şi Legii nr. 247/2005) pentru valorificarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate, inclusiv căi de atac prevăzute de lege, în urma exercitării cărora instanţele de judecată învestite cu acestea au competenţa şi obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate de organele administrative implicate în aceste proceduri,
Instanţa de apel a reţinut că acţiunea directă a reclamantului - de obligare a pârâtului Statal Român, prin M.F.P., la despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu - este inadmisibilă, faţă de considerentele expuse şi în raport de decizia în interesul Legii nr. 27/2011, incidenţă în speţă.
Instanţa de apel a mai reţinut, de asemenea, că, în raport de temeiurile arătate, nu se mai impune examinarea pe fond a celorlalte motive de nelegalitate invocate de reclamant prin motivele de apel.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul
Recursul a fost înregistrat iniţial pe rolul secţiei a II-a civilă, a Înaltei Curții de Casație și Justiție care, prin încheierea din 11 februarie 2015, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o, spre soluţionare, secţiei I civilă, a Înaltei Curții de Casație și Justiție, unde a fost înregistral sub nr. 46323/3/2012*.
Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-reclamatit a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, respectiv că hotărârea dată în speţă este insuficient motivată şi lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicata în M. Of. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la dispoziţiile art. 44 alin (1) din Constituţie şi că ignorat cadru normativ referitor la stingerea creanţelor reglementat de dispoziţiile art. 1073, 1091 1075, 1082 şi art. 1101 din vechiul C. civ. precum şi de dispoziţiile nr. 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 art. 2,53 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., art. 1469, 1480, 1488 1490, 1492, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535, 1536 din N.C.C.
A arătat că dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată şi art. 4 lit. a) și b) din Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, prevăd „acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VIl din Legea nr. 247/2005 modificat prin Titlul 1, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 stabilesc ca titlul de despăgubire „încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate", din interpretarea acestor texte de lege reieşind că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001 şi Titlul VIl din Legea nr. 247/2005 -, şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv în posesia statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia C.E.D.O.
Recurentul-reclamant a susţinut că, dacă temeiul legal prin care a obţinut titlul de despăgubire este reprezentat de legislaţia specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanţă nu poate fi altul decât legislaţia dreptului comun.
A arătat, în continuare, că iniţierea, conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5 % emise de SC R. SA şi SC N.E. SA şi listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influenţat preţul de tranzacţionare pe bursa acţiunilor emitentului F.P. care au urcat de la 0,50 lei /acţiune Ia 0,85 iei/acţiune.
Recurentul-reclamant a susţinut că, prin încălcarea dispoziţiilor menţionate, a fost supus unei lipsiri abuzive de proprietate din cuantumul despăgubirilor cuvenite care, în conformitate cu legislaţia menţionată, trebuie acordată integral. De asemenea, a susţinut că, potrivit actelor normative speciale incidente cauzei (chiar şi în cazul Legii nr. 165/20I3), nu este prevăzut niciun factor aleatoriu, cum ar fi riscurile bursiere, şanse de câştig sau de pierderi, specifice contractelor de asigurare sau de prinsoare, ci doar garanţia că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului şi imposibil de restituit în natură, să fie restituite prin echivalent, la valoarea de circulaţie şi neplafonat.
Nu se poate reţine că listarea acţiunilor la F.P. la o valoare inferioară valorii preconizate de 1 leu/acţiune, se încadrează în marja fluctuaţiilor specifice pieţelor de capital, neputând a fi imputabile Statului Român, întrucât fluctuaţiile bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate iar Statul Român deşi cunoştea sau trebuia să cunoască această împrejurare, a optat ca ansamblul riscurilor pieţei bursiere să revină în sarcina foştilor proprietari. Reiese că Statul Român s-a aflat într-o vădită culpă prin tergiversarea listării F.P. la bursă timp de 5 ani, stabilind în mod unilateral şi artificial că valoarea de tranzacţionare la bursă a acţiunilor F.P. va fi egală cu valoarea nominală de 1 leu a acestora, or activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiţii şi reprezintă suma valorii actuale a tuturor investiţiilor unui fond din care se scad cheltuielile curente ale fondului.
S-a arătat că, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie - Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, Statul Român şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; acest principiu se regăseşte şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Recurentul-reclamant a susţinut că a fost ignorat principiul de drept tempus regit actum întrucât la momentul emiterii titlului de despăgubire, cauza Atanasiu contra României din 12 octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, şi, pe cale de consecinţă, recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire.
Chiar şi Legea nr. 165/2013, care a avut în vedere recomandările C.E.D.O. din cauza Atanasiu, statuează, prin art. 24 alin. (1) principiul restituirii integrale în cazul foştilor proprietari deposedaţi au al moştenitorilor acestora.
În situaţia în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele speciale arătate şi să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în acest caz ar fi fost incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Recurentul-recl amant a mai arătat ca, deşi Statul Român nu a garantat în mod explicit că acţiunile la F.P. se vor tranzacţiona ta o anumită valoare, acesta a garantat expressis verbis, prin dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că suma de bani atestată în titlul de despăgubire, are regim de creanţă garantată asupra statului, conform dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, aceeaşi garanţie fiind asumată şi prin Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012 - Secţiunea a II-a, pct. 1.3 alin. penultim.
Recurentul-reclamant a susţinut că creanţele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii şi anume în cadrul aplicării legilor speciale de reparaţie putând fi creanţe garantate asupra Statului în mod integrai şi creanţe garantate asupra Statului doar parţial (în speţă, 50%), în funcţie de anumiţi factori aleatorii, respectiv momentul temporal al atribuirii acţiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării F.P. la bursă.
Recurentul-reclamant a susţinut că legislaţia specială de reparaţie a fosi pusă în aplicare în mod defectuos, atât temporal cât şi funcţional, jurispradenţa C.E.D.O. în acest sens fiind relevantă şi a exemplificat cu cauzele Katz împotriva României (2009), Negoiţă împotriva României (2007), Penescu împotriva României (2006), Stroia împotriva României (2007), Porţeanu împotriva României (2007), Faimblat împotriva României (2009).
Recurentul-reclamant a susţinut că singura cerinţa impusă de Curtea Europeană statelor care aleg să repare prejudiciile cauzate prin naţionalizarea sau confiscarea imobilelor este ca soluţia adoptată "să fie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cat posibil, insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se refera măsurile de aplicare a acestei soluţii" (cauza Kopecky contra Slovaciei).
Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură a imobilelor -obiect al notificărilor - nu este posibila (una dintre măsurile reparatorii stabilite ulterior, prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005, fiind F.P.), creanţa cuprinsa in titlul de despăgubire fund una garantata, conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Faptul că, în conformitate cu legea specială, persoana îndreptăţită nu beneficiază de restituirea în natură a bunului, ci de masuri reparatorii prin echivalent, nu înseamnă ca repararea prejudiciului cauzat de naţionalizare sau confiscare nu trebuie sa fie efectiva si completa. Situaţia nefuncţionârii F.P. este de notorietate, generând mai multe condamnări ale statului român la C.E.D.O., iar instanţele judecătoreşti naţionale investite eu acţiuni similare au constatat deja ca listarea fondului la bursa, prevăzută de Legea nr. 247/2005, s-a realizat cu mare întârziere si cu încălcarea termenelor legale imperative.
Recurentul-reclamant a susţinut că, din concluziile rapoartelor de expertiză judiciare şi extrajudiciare rezultă, în esenţă, ca statul român putea să prevadă faptul că valoarea de tranzacţionare a acţiunilor fondului va fi mai mică decât valoarea nominală de 1 leu la acţiune. în plus, neînceperea, conform art. 11 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale prevăzute în anexa ce face parte integrantă din Titlul VII ai Legii nr. 247/2005 a influenţat negativ preţul de tranzacţionare pe bursa a acţiunilor.
În aceste condiţii, reiese că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana statului român, care a întârziat listarea la bursa a F.P. şi nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul F.P. la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare aie funcţionarii pieţei de capital, acţiunile fiind tranzacţionale cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.
Astfel, daca s-ar fi respectat termenele legale imperative, opţiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă şi conversia s-ar fi reaiizat în funcţie de preţul mediul ponderai de tranzacţionare, aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare (art. 187 alin. (3) din Titlul VII al legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007.
Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opţiunea a fost realizată anterior listăriijja o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acţiune.
În măsura în care conversia ar fi operat în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare, nu s-ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuaţia bursieră este una normală, în funcţie de cerere si ofertă.
Recurentul-reclamant a susţinut că nu a beneficiat de o garantare reală a creanţei lor şi a intrat vădit dezavantajat în jocul bursier.
Recurentul-reclamant a mai susţinut, referitor la statuarea instanţei de apel în sensul că incidenţa ar fi Decizia nr. 27/2011 pronunţată în recursul în interesul legii, că nu contestă vreo decizie emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către entitatea deţinătoare şi nici nu solicită obţinerea unor despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparaţie şi că instanţa de apel s-a raportat la decizia menţionată printr-o interpretare extensiva şi abuziva prin analogie.
Pentru motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei tribunalului iar pe fond admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
În drept, recurentul-reclamant a invocat art. 6, 13 și 14 din Convenţia C.E.D.O., art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia C.E.D.O., art. 11, 16 alin. (1), art. 20, 21 și 44 din Constituţie, art. 998, 999, 1073, 1075, 1.082, 1091 și 1101 din vechiul C. civ., art. 2, 5 și 9 pct. 4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 151.6, 153.8, 1530, 1531, 1535 și 1536 din N.C.C., art. 299 alin. (1), 304 alin. (5), (8) și (9) și 312 pct. 1, 2, 3 și 5 C. proc. civ., precum şi textele Consiliului Europei.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiile legale incidente în speţa, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, trebuie observat că, deşi recurentul-reclamant a susţinut că îşi întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut, de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de nelegaîitate vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se refera la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material şi nu la interpretarea greşită a unei cereri, cum. în mod eronat, susţine recurentul-reclamant.
În ceea ce priveşte critici le care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, pentru considerentele care succed.
Cu titlu preliminar, se observă că recurenţii au înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, articolul 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ." Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la momentul naşterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
În prezenta cauză, reclamanţii au cerut să se constate că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acţiuni şi pentru tergiversarea listării la bursa a F.P. până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul român întrucât la data tranzacţionării acţiunilor lor ia bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 404/1986.
Raportul juridic dedus judecăţii priveşte un moment anterior intrării în vigoare a N.C.C., astfel că, invocarea dispoziţiilor noului Cod civii de către recurentul-reclamant nu se justifică.
Din situaţia de fapt reiese că reclamantul s-a aflat în posesia titlului de despăgubire nr. 7224 din 18 noiembrie 2009 emis de C.C.S.D., convertit prin titlul de conversie nr. 135 din 25 februarie 2010 . în justificarea acţiunii, reclamantul a susţinut că statul a încălcat mai multe obligaţii în cazul convertirii acţiunilor Sa valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu pe acţiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanţelor şi modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acţiuni după listarea la bursă a F.P.; aplicarea defectuoasă a legislaţiei în materie care ar fî dus la scăderea valorii acţiunilor la F.P.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului restituirii integrale recurentul-reclamant a invocat greşita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare fa stingerea creanţelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", susţinând şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) şi art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legii nr, 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".
Se observă că toate dispoziţiile legale invocate de recurentul-reclamant privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilul-teren situat în Bucureşti, intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 404/1986, moment care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul a fost evaluat prin titlul de despăgubire. Reclamantul nu a contestat procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului său, motivând că măsurile acordate nu au fost efective, ci parţiale.
Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul "VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, "titlurile de despăgubire sunt cerţi fîcate emise de C.C.S.D., în numele şi pe seama Statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de F.P. şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege."
Însă, raportat la pretenţiile recurentului-reclamant nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea acestuia nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă pe care le deţine asupra statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.
În acest context, dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentul-reclamant trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul român în regimul politic anterior, recurentul-reclamant solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform iegis speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire m alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială.
În concret, recurentul-reel amant nu au indicat nicio dispoziţie legală prin care să fi fost instituită obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acţiunile F.P. să aibă valoarea de 1 leu.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire conferit reclamantului: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P.", Înalta Curte apreciază că recurentui-reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor F.P.
Reclamantul a fost cel care a ales momentul valorificării unei părţi din totalul acţiunilor dobândite în temeiul titlului de conversie emis de A.N.R.P., fiind esenţial a fi avut în vedere că valoarea acţiunilor este fluctuantă iar valorificarea acestora la un anumit moment a fost rezultatul propriei alegeri a reclamantului care, fiind deţinătorul acestor acţiuni suportă consecinţele fluctuaţiei valorii lor pe piaţa bursieră, valoarea acţiunilor variind continuu, atât în sensul diminuării, cât şi al creşterii, dată fiind natura speculativă a pieţei (bursei de valori) pe care acestea se tranzacţionează.
Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a acţiunilor F.P., Înalta Curte reţine că, deşi real ceea ce susţine recurentul (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acţiuni), trebuie însă observat că statul, prin procedura reglementată de Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 leu/acţiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin acelaşi act normativ şi în baza căruia reclamantul a intrat în posesia titlurilor de despăgubire.
De aceea, nu se poate concluziona că principiului reparaţiei integrale în cazul convertirii titlurilor de despăgubiri în acţiuni reclamă o echivalenţă valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul şi ceea ce i se oferă, la momentul valorificării acţiunilor,
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soiuţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii. Or, în această materie Statul român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, prin art. 1 pct. 1 referitor la art 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legî cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut, de asemenea, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din titlul VIl al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.
În speţă, recurentul-reclamant nu a contestat cuantumul despăgubirilor, astfel încât, în prezentul său demers judiciar, acesta nu poate critica modalitatea în care, la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu, procedura de valorificare a acţiunilor fiind prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Referitor la trimiterile recurentului-reclamant la jurisprudenţa Curţii europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reţine că F.P. nu ar fi funcţional într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii, este de reţinut că sancţionarea nefuncţionării F.P. a fost realizată de Curtea europeană din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor, Curtea neimpunând plata de către stat a acţiunilor ia valoarea nominală de 1 leu, ci doar obligaţia pentru statul român de a asigura posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
În forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres întreaga procedură de valoriftcare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Recurentui-reclamant a mai susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei.
Susţinerea nu este fondată având în vedere că, în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VlI al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres întreaga procedură de valorificare a acţiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de Ia data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de .12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de F.P., s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc şi recurentui-reclamant, să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă. Astfel, în baza propriilor opţiuni asupra momentului conversiei, i s-a aplicat unul din modurile de caicul prevăzute de lege.
Referitor la discriminarea la care ar fi fost supus recurentui-reclamant ca urmare a împrejurării că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că recurentul înstrăinase, la momentul formulării acţiunii, o parte din acţiuni (410.000 acţiuni), astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care o va încasa efectiv, în cazul valorificării tuturor acţiunilor deţinute.
Din perspectiva legalităţii deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate de recurent, care l-au determinat să înstrăineze parte din totalui acţiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.
Nu se poate reţine, totodată, că, în soluţionarea apelului, ar fi fost încălcat principiul tempus regit actum cum, nefondat, susţine recurentui-reclamant întrucât instanţa de apel s~a referit la hotărârea C.E.D.O. pronunţată în Cauza Măria Atanasiu ş.a. contra României doar pentru a releva ceea ce este, de altfel, statuat şi prin art. 44 din Constituţie, şi anume că drepturile de creanţă asupra statului sunt garantate iar conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege, în acest context fiind de reţinut că, la data opţiunii pentru conversia titlului de despăgubire, reclamantul a pierdut natura lichidă şi certă a creanţei, acceptând atât un câştig cât şi o posibilă pierdere şi că, aşa fiind, numai în aceste limite, poate fi garantată şi este garantată creanţa reclamantului."
Exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Or, în speţă, nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii speciale deoarece reclamantul a beneficiat de legile speciale de reparaţie şi a urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acţiunilor fiind realizată în condiţiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor.
Astfel, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susţine, Iară a încălca principiul special ia generalihus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Nu pot fi primite susţinerile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional Convenţiei întrucât în privinţa bunurilor sale nu a intervenit nicio ingerinţă în sensul normei europene, dat fiind faptul că acesta a beneficiat de numărul de acţiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat. în atare condiţii, recurentul-reclamant suportă fluctuaţia pieţei bursiere, momentul valorificării acţiunilor sale fiind rezultatul propriei opţiuni,
Având în vedere considerentele expuse, care substituie motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel referitoare la statuările deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, care nu are incidenţă în prezenta cauză întrucât acţiunea dedusă judecăţii nu poate fi asimilată ipotezelor analizate prin decizia menţionată pronunţată în interesul legii, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.P. împotriva Deciziei nr. 356/A din 03 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 969/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 978/2015. Civil. Legea 10/2001. Uzucapiune.... → |
|---|
