ICCJ. Decizia nr. 981/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 981/2015
Dosar nr. 39180/3/2008*
Şedinţa publică din 2 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 octombrie 2008, reclamanta R.D.L. a chemat în judecată pe pârâta SC F. SA solicitând obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, corp A, compus din construcţia în suprafaţă de 132 mp, şi teren curte în suprafaţă de 91 mp, şi corp B compus din construcţie în suprafaţă de 233 mp, şi terenul aferent, şi teren curte în suprafaţă de 71 mp.
În drept, cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 644-645 C. civ., art. 20 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea depusă la data de 03 decembrie 2008, reclamanta şi-a completat acţiunea cu capătul de cerere prin care a solicitat să se constate că preluarea de către stat a imobilului s-a făcut fără titlu valabil.
În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 226 din 17 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi acţiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, reţinând că, deşi reclamanta a formulat o cerere pe care a intitulat-o completatoare prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu prin Legea nr. 119/1948, aceasta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, iar nu cu o acţiune cu două capete de cerere: o acţiune în constatare şi o acţiune în revendicare.
Acesta este mecanismul revendicării care, ca acţiune petitorie şi în realizare, presupune, în mod esenţial, verificarea drepturilor de proprietate în concurs asupra aceluiaşi bun şi stabilirea titlului preferabil cu consecinţa recunoaşterii stăpânirii bunului pentru titularul dreptului preferat, însă verificarea titlurilor de proprietate nu se poate desprinde din mecanismul revendicării sub forma unui capăt de cerere distinct prin mijlocul juridic al acţiunii în constatare.
În acţiunea în revendicare, cel care se pretinde proprietar al imobilului, care nu se află în stăpânirea sa, poate contesta titlul invocat de pârât, deoarece scopul urmărit de reclamant este tocmai stabilirea faptului că pârâtul nu are un drept de proprietate asupra imobilului. Or, pentru realizarea acestui scop, trebuie să i se permită reclamantului să supună judecăţii, în chiar acţiunea în revendicare, chestiunea valabilităţii titlului invocat de către pârât sau de autorul acestuia.
Considerentele de mai sus au condus la concluzia că excepţia lipsei calităţii procesuale active este neîntemeiată, astfel că instanţa a respins-o ca atare.
Cu privire la valabilitatea preluării imobilului de către stat, din înscrisurile de la dosar, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost proprietatea lui I.M., care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1925, filele 70-73, şi că, în anul 1935, imobilul a fost transmis în proprietatea reclamantei ca dotă, filele 138-140.
Ulterior, reclamanta şi soţul său au închiriat imobilul S.A.R.I.F.P.F. – S.I.F. (filele 65 şi 81-83) începând cu anul 1938, durata închirierii fiind prelungită succesiv până la 27 aprilie 1948.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 119/1948 -11 iunie 1948 - imobilul era închiriat, destinaţia sa fiind de laborator farmaceutic, fila 67, iar în baza Legii nr. 119/1948 imobilul în litigiu a fost preluat de stat.
Concluzia valabilităţii preluării imobilului de către stat potrivit Legii nr. 119/1948 se impune şi în cauza de faţă, deoarece valabilitatea preluării se analizează exclusiv prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare în anul preluării, respectiv, 1948.
Constatând că titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost valabil, tribunalul a apreciat că modalitatea prin care se putea obţine restituirea sa era exclusiv procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece acest act normativ reglementează condiţiile în care poate fi restituit un imobil preluat cu titlu valabil de stat, cum este şi cel în litigiu.
Imobilul în litigiu intră sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, încadrându-se în ipoteza art. 1 şi art. 2 din acest act normativ, fiind un imobil preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că restituirea acestuia este supusă reglementării prevăzute de acest act normativ.
S-a mai reţinut, că reclamanta R.D.L. nu a formulat în mod valabil notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din București, corpurile A şi B, şi terenul aferent împreună cu cel din curte, dar a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 numita H.A.
În una din aceste notificări este menţionat şi numele reclamantei ca notificator, alături de cel al lui H.A., dar notificarea nu a fost semnată de reclamantă (ca de altfel nici de H.A.) ci, pentru ambele notificatoare, a semnat avocat C.F.. Doar H.A. a ratificat printr-o declaraţie din data de 25 februarie 2008 notificarea semnată de avocat C.F., însă declaraţia respectivă nu poate avea ca efect ratificarea notificării semnate în numele reclamantei R.D.L.
Prin neformularea valabilă în termen a notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut dreptul la despăgubiri, conform prevederilor acestei legi. Mai mult, aceasta a pierdut dreptul de a mai cere orice alte despăgubiri de la statul român. Dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevăd, în mod expres, că „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Apelul declarat în cauză de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 519 din 30 septembrie 2010, care a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, decizia rămânând irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei, prin Decizia civilă nr. 918 din 22 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În considerentele deciziei de casare, s-a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă are ca obiect o acţiune în revendicare a imobilului întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., reclamanta urmărind recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului său de proprietate asupra imobilului prin formularea unei acţiuni reale, de drept comun, iar în raport de prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie această acţiune în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legii, trebuie soluţionată cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, dar şi a prevederilor cuprinse în Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, şi că, în raport de actul nou depus de reclamantă la dosar, respectiv, declaraţia autentificată din 2010, prin care, alături de H.A., aceasta a precizat că notificarea formulată de avocat înregistrată la data de 12 februarie 2001 la executorul judecătoresc a fost depusă în numele şi pe seama sa, având mandatul şi acordul său pentru formularea şi semnarea notificării, situaţia premisă avută în vedere de prima instanţă în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca reclamanta să nu fi eludat prevederile legii speciale de reparaţie şi care a determinat soluţia de respingere a acţiunii în revendicare nu mai subzistă.
În aceste condiţii, a apreciat Curtea că în cauză se impune aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât prima instanţă, deşi aparent s-a pronunţat asupra admisibilităţii, legalităţii şi temeiniciei acţiunii, nu a analizat nici una din cerinţele impuse de natura acţiunii cu care a fost investită.
În rejudecarea cauzei înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 06 august 2013, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta SC F. SA a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând în acest sens că imobilul în litigiu este în prezent evidenţiat în patrimoniul SC F. SA, privatizată cu respectarea dispoziţiilor legale, situaţie în care, având în vedere că această privatizare s-a făcut de către A.V.A.S., această din urmă instituţie este cea care justifică calitatea procesuală pasivă în cauză, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1951 din 07 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi acţiunea formulată de reclamanta H.A., în calitate de moştenitoare a reclamantei R.D.L., în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, astfel cum a fost precizată, reţinând, în esenţă, următoarele;
În ceea ce priveşte valabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu ca efect al Legii nr. 119/1948, s-a reţinut că acest aspect a mai făcut obiect de analiză într-o acţiune anterioară soluţionată prin sentinţa civilă nr. 9169 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, sentinţă prin care s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, iar din nici o probă a dosarului nu a rezultat că Societatea S.I.F. ar fi schimbat fără acordul proprietarului destinaţia imobilului respectiv.
În aceste condiţii, analiza valabilităţii titlului statului nu poate fi raportată decât la cele reţinute în hotărârile anterioare pentru că nu se poate susţine logic că dacă imobilul era preluat în mod valabil la 12 octombrie 2001, data pronunţării sentinţei civile nr. 9169/2001 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, acelaşi imobil nu mai este preluat valabil la data de 20 octombrie 2008, data formulării prezentei acţiuni.
Calificarea ca abuzivă a acestei preluări prin apariţia ulterioară a legii speciale de reparaţie nu are ca efect înlăturarea transmiterii în patrimoniul statului în mod valabil, în anul 1948, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Efectul art. 2 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 este acela că începând de la data declarării ca abuzivă a preluării se poate solicita restituirea imobilului, însă cu respectarea condiţiilor Legii de reparaţie, nr. 10/2001, condiţii pe care reclamanta le-a îndeplinit în cauză prin formularea notificării din 13 februarie 2002, aspect soluţionat în mod irevocabil prin decizia de casare.
În aceste condiţii, tribunalul a constatat că prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este neîntemeiată cu atât mai mult cu cât aceasta a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu a făcut în cauză nici o dovadă de natură a justifica existenţa în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., spre deosebire de pârâta care prin contractul de vânzare cumpărare din 1995 şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 11 iunie 2008 emis de C.G.M.B. a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Această soluţie a fost apreciată ca fiind conformă cu considerentele Deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, cu atât mai mult cu cât în speţă reclamanta a făcut dovada că a înţeles să utilizeze procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură în care urmează a-şi valorifica drepturile solicitate cu privire la imobilul în litigiu, legea specială referindu-se atâta la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu.
În ceea ce priveşte excepţia invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, în raport de temeiul de drept al prezentei acţiuni - art. 480 C civ., analiza calităţii procesuale pasive a pârâtei nu poate fi făcută prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind atributul unităţii investite cu soluţionarea notificării adresate în baza acestei legi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 340/A din data de 10 septembrie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă H.A., şi a obligat pe apelantă să achite intimatei 5.000 lei cheltuieli de judecată reduse, reţinând, în esenţă,următoarele:
Sentința apelată nu poate fi schimbată în sensul pretins de apelanta reclamantă, de admitere a cererii de chemare în judecată demarată la 20 octombrie 2008, deoarece apelanta-reclamantă nu se pretinde deținătoarea vreunui „bun” în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., ci doar apreciază că este preferabil titlul său ca fiind mai vechi și provenind de la adevăratul proprietar față de titlul pârâtei, obținut de aceasta după aderarea României la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în anul 1994, dar considerat de apelanta-reclamantă nepreferabil, deoarece provine de la stat care a fost un detentor precar ce preluase abuziv bunul reclamantei anterior anului 1989.
Prima instanță a reținut pe fond ceea ce apelanta nu a contestat, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi anume că intimata-pârâtă era titulara unui „bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. asupra imobilul în litigiu, cumpărat de aceasta în anul 1995, spre deosebire de apelanta-reclamantă care se folosește de un titlu vechi de proprietate asupra imobilului, anterior anului 1948, neavând astfel „ un bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., şi, astfel, a relevat lipsa de eficienţă, în determinarea soluţiei, a analizei neconstituţionalităţii Legii nr. 119/1948, pentru că intimata-pârâtă, având un asemenea „bun”, avea protecţia asigurată în acţiunea în revendicare pe dreptul comun, art. 480 C. civ., ca și în acțiunea specială pe Legea nr. 10/2001 (art. 29).
În apel, reclamanta apelantă a arătat că excepția autorității de lucru judecat în cauză s-a respins pe motiv că la data pronunţării sentinței civile nr. 9169 din 12 octombrie 2001, ce a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002, dată în Dosar nr. 2041/2002 de Curtea de Apel București, secția a III-a, nu exista legea specială de restituire a imobilelor preluate în baza Legii nr. 119/1948.
Curtea a reţinut că excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2009, cu motivarea că ulterior soluționării irevocabile a celui dintâi litigiu al părților a intervenit Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia sunt considerate ca preluări abuzive și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948.
De altfel, în cererea de chemare în judecată introdusă la 20 octombrie 2008 și precizată la 3 decembrie 2008, cu privire la preluarea de către stat a imobilului în litigiu, s-a arătat că nu s-a invocat neconstituţionalitatea Legii nr. 119/1948, şi că instanţa poate invoca nevalabilitatea titlului statului pe baza alin. (2) și (3) din art. 6 al Legii nr. 213/1998, deoarece imobilul s-a naționalizat de la S.I.F., care era doar chiriașă în loc să fie naționalizat de la reclamantă, care era proprietară, respectiv, că trecerea imobilului în proprietatea statului nu a respectat prevederile art. 644-645 C. civ. vechi.
Alin. (2) și (3) din art. 6 al Legii nr. 213/1998 prevedeau că (2) ”Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”; şi 3) „Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Art. 644 C. civ. vechi prevedea că ”Proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune”, iar art. 645 din acelaşi act normativ prevedea că „Proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune”. Or, prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 București, ce a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002, pronunţată în Dosar nr. 2041/2002 de Curtea de Apel București, secția a III-a, s-a stabilit că imobilul a ieșit din patrimoniul reclamantei R.D.L. în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1948.
Prin sentința apelată, prima instanţă a aplicat ”corect şi legal”, principiul securităţii juridice în compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, pe de-o parte, titlul reclamantelor, iar pe de altă parte, titlul pârâtei. Nimic nu le-a împiedicat pe reclamante să solicite în justiţie anularea titlului de proprietate al pârâtei, conform dispoziţiilor legale referitoare la nulitate, dacă apreciau că aceasta ar fi fost de rea-credinţă la dobândirea imobilului ca activ în patrimoniul său pe calea cumpărării de acțiuni. De asemenea, nimic nu le-a împiedicat pe reclamante să acţioneze pe revendicare pe dreptul comun în perioada 1990-1995, înainte ca F.P.S. să înstrăineze imobilul, deşi aveau posibilitatea efectivă în acest sens începând din anul 1990 şi până la data înstrăinării, care este anterioară Legii nr. 10/2001 după cum relevă considerentele Deciziei nr. 2351 din 28 octombrie 2002, dată în Dosarul nr. 2041/2002 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și după cum susține chiar reclamanta în cererea pendinte în care a solicitat să se compare titlul său asupra imobilului, reprezentat de actul de cumpărare al autorului I.M., din 27 martie 1925, și actul dotal al reclamantei R.D.L. din 23 martie 1935, cu titlul pârâtei asupra imobilului, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 2 august 1995.
Acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva pârâtei după data înstrăinării a fost respinsă irevocabil prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002 dată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, iar în speța de față, prin sentința apelată, prima instanță a dat eficiență în mod legal art. 480 C. civ., și deciziei de recurs în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 (art. 329 alin. (3) C. proc., civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei).
S-a concluzionat, că, față de modul cum a fost formulată cererea de chemare în judecată, prima instanță legal a procedat la respingerea ei ca neîntemeiată în condițiile art. 480 C. civ., pe calea comparării titlurilor de proprietate ale părților și acordării de preferință celui dobândit după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România, al pârâtei, care este astfel apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.; că, legal, prima instanță nu putea să stabilească faptul că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil, de vreme ce, în procesul anterior dintre reclamantă și pârâtă împreună cu CGMB, prin sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 a Judecătorie sector 2 București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2351 din 28 octombrie 2002 a Curţii de Apel București, secția a III-a civilă, se stabilise că imobilul nu fusese preluat fără titlu, cum pretinde reclamanta, ci a fost naționalizat cu titlu în baza Legii nr. 119/1948, și că, respectând principiul securității juridice privind sentința civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001 dată de Judecătoria Sector 2 București, irevocabilă, prima instanță nu s-a pronunțat cu încălcarea legii, ci, dimpotrivă, a aplicat corect legea.
Având în vedere că prezenta cale de atac a fost recalificată de Curte a fiind apel şi nu recurs, cum de altfel a solicitat şi reclamanta, Curtea a observat că textele legale invocate de apelanta-reclamantă în calea de atac a apelului sunt cele de la recurs (art. 304 și art. 315 C. proc. civ.) și, în consecință, potrivit calificării corecte, criticile formulate de apelanta-reclamantă în dezvoltarea art. 304 şi art. 315 C. proc., civ., au fost analizate de Curte ca și motive de apel, deoarece dezvoltările apelantei se încadrează la art. 295 C. proc., civ., şi reprezintă motive de apel împotriva sentinței primei instanțe, vizând motivarea acesteia și aplicarea legii de către prima instanţă.
S-a reținut, că apelanta a invocat nejustificat art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nerelevând în dezvoltarea apelului vreo schimbare a înţelesului neîndoielnic al vreunui act juridic dedus judecăţii la care face referire acest text legal. Apelanta s-a referit, de fapt, în dezvoltarea apelului la schimbarea obiectului și cauzei cererii deduse judecății de către prima instanță (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), iar critica a fost apreciată ca nefondată, deoarece prima instanță nu a schimbat nici obiectul şi nici cauza cererii de chemare în judecată, ci s-a pronunțat asupra acestora, respingând cererea de chemare în judecată ce are ca obiect revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., ca neîntemeiată, reţinând că reclamanta nu are un titlu preferabil pârâtei, ci că titlul pârâtei apare ca fiind preferabil titlului vechi al reclamantei, așa cum corect și legal a reţinut prima instanță.
Cu privire la invocarea de către apelantă a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea legii sau aplicarea greşită de către prima instanță a legii prin sentința apelată, Curtea a constatat caracterul nefondat al criticilor formulate de apelanta-reclamantă în susţinerea acestui motiv de apel.
Astfel, s-a reţinut că apelanta a susținut nefondat că, deși prima instanţă a dat relevanță celor stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, aceasta i-a respins greșit acțiunea, ca neîntemeiată, întrucât Decizia nr. 33/2008 ar fi stabilit respingerea revendicărilor ca inadmisibile. Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este reglementată de vreun text legal ca vreo excepţie de ordine publică de inadmisibilitate a acţiunilor în revendicare în baza art. 480 C. civ. sau a acţiunilor în pretenţii băneşti în baza art. 481, 998-999 C. civ..
Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabileşte doar că nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe baza Legii nr. 10/2001.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu dispune în sensul unui ”fine de primire, pe inadmisibilitatea, de plano, a acţiunii în revendicarea unui imobil sau în pretenţii băneşti pentru imobilul pierdut”, pentru simpla intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, considerentele acestei decizii, în măsura în care fac corp comun cu dispozitivul, în esenţă, indică faptul că în fiecare speţă trebuie verificate diverse aspecte de fapt pe baza probelor cauzei, astfel încât să se poată stabili problema de fond dacă revendicarea este sau nu fondată, în temeiul art. 480 C. civ.
Din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii rezultă că aceasta are în vedere revendicarea în natură şi nu pretenţii băneşti. Cu referire la revendicarea în natură, decizia a arătat că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, dar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
De asemenea, s-a mai reţinut că, potrivit deciziei în interesul legii, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
S-a conchis, că modul cum Înalta Curte de Casație și Justiție, explică în considerente de ce nu s-a pronunţat în dispozitiv pe admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii în revendicare relevă că revendicarea se soluţionează pe fond, stabilindu-se în fapt şi în drept dacă este fondată sau este nefondată; că reclamanta, nefiind titulara unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., asupra imobilului în litigiu, deoarece nu i s-a recunoscut dreptul de restituire în natură asupra imobilului după anul 1994, pretinde nefondat câştig de cauză în acţiunea în revendicare de faţă, în raport şi de jurisprudenţa C.E.D.O.; că prima instanţă a dezlegat ”corect şi legal” că pârâta deținea un bun în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., şi că, procedând la compararea titlurilor, conform art. 480 - 481C. civ., aceasta a dat preferinţă titlului pârâtei, care dobândise anterior procesului imobilul, fără ca reclamantele să fi acţionat în judecată împotriva sa pentru anularea cumpărării sau să fi acționat pentru retrocedare pe dreptul comun anterior vânzării.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta H.A., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Decizia civilă ce face obiectul prezentului recurs este nelegală, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864.
În esenţă, instanţa de judecată a fost sesizată cu acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin compararea titlurilor, întrucât cele două părţi din litigiu deţin titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Astfel, reclamanta a dobândit imobilul prin succesiune, în calitate de moştenitoare a defunctei R.D.L., care, la rândul ei, îl primise ca dotă de la autorul său, I.M., astfel cum este dovedit cu actele de proprietate, filele 70 şi urm., din dosar.
Autoarea reclamantei a fost deposedată nelegal de imobilul situat în Bucureşti, corp A, în baza Legii nr. 119/1948, la acea dată imobilul fiind închiriat S.A.R.I.F.P.F. în baza unui contract de închiriere care a expirat la 27 aprilie 1948, iar pârâta SC F. SA a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de cumpărare acţiuni din 1995 încheiat cu A.V.A.S.
Terenul nu a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, iar pârâta îl deţine în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 11 iunie 2008 emis de Consiliul General al municipiului Bucureşti, deşi nu a făcut dovada că ar fi achitat vreo sumă de bani pentru acest teren.
Acţiunea în revendicare prin comparare de titluri este o creaţie a practicii judecătoreşti care a constatat că există situaţii în care pentru un imobil mai multe persoane pot prezenta titluri, care pot proveni de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi.
În speţa de faţă, cele două părţi deţin titluri provenite de la autori diferiţi, situaţie în care practica judecătorească a decis să dea prioritate posesorului sau să dea preferinţă părţii care invocă un titlu cu data cea mai veche Această ultimă ipoteză a fost împărtăşită de doctrină, cât şi de practica judecătorească.
În această ultimă opinie, instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de acţiuni trebuie să procedeze la compararea titlurilor, urmând să dea câştig de cauză părţii al cărei titlu este mai bine caracterizat, fiind astfel preferabil celuilalt titlu.
Din analiza titlurilor părţilor din prezenta cauză, rezultă că titlul de proprietate mai bine caracterizat şi deci preferabil, este cel al recurentei-reclamante, întrucât, ”conform art. 646 C. civ. de la 1864, proprietatea se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune, iar conform art. 647 C. civ. de la 1864, proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau incorporaţie, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune”.
Reclamanta a dobândit imobilul prin succesiune de la proprietarul necontestat al acestuia - construcţie şi teren - respectiv, I.M., care îl deţinea încă din anul 1925, conform actului de vânzare-cumpărarea din 27 februarie 1925.
Pârâta a dobândit construcţia în baza unui contract încheiat cu un detentor precar, respectiv, A.V.A.S., contract cu titlu oneros, iar terenul în suprafaţă de 132 mp, în baza unui act administrativ emis de un detentor precar, Consiliul General al municipiului Bucureşti,
Actul în baza căruia imobilul, construcţie şi teren, proprietatea autorului reclamantei, a trecut în detenţia statului, respectiv Legea nr. 119/1948, este un act normativ pe care Legea nr. 10/2001, lege specială care reglementează restituirea proprietăţilor preluate abuziv, îl consideră nelegal, cum de altfel şi instanţa a reţinut în motivarea hotărârii pronunțate în apel, în sensul că "imobilul în litigiu intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încadrându-se în art. 1 şi art. 2 din acest act normativ, fiind un bun preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
S-a conchis, că în atare situaţie, titlul reclamantei este mai caracterizat, întrucât provine de la proprietarul necontestat de părţi, în timp ce titlul pârâtei provine de la un detentor care l-a preluat abuziv, cu încălcarea legii şi fără să achite o justă şi prealabilă despăgubire, conform art. 481 C. civ. de la 1864.
Cu privire la terenul în suprafaţă de 132 mp, s-a arătat că situaţia este şi mai clară în favoarea reclamantei, întrucât titlul pârâtei constă într-un act administrativ care atestă în favoarea acesteia un drept de proprietate obţinut de la un detentor precar; că nu s-a făcut dovada că acest teren a fost introdus în capitalul social şi că a fost achitată contravaloarea sa către A.V.A.S., iar un contract de vânzare-cumpărare pentru acţiunile emise după ce acest teren a fost introdus în capitalul social nu există.
În plus, autoarea reclamantei şi-a înscris proprietatea în cartea provizorie a Oraşului Bucureşti din 1941, astfel că, şi sub acest aspect, data în care titlul reclamantei a devenit opozabil terţilor este cu mult anterioară anului 2008.
Pentru aceste argumente, s-a solicitat să se constatate ca titlul de proprietate al reclamantei este mai bine caracterizat şi deci este preferabil, iar cu privire la teren că singurul proprietar este reclamanta.
În legătură cu imobilul Corp B, compus din construcţie şi teren, aflat la aceeaşi adresă, s-a arătat că acesta a fost deja restituit definitiv reclamantei şi că, în loc să se ocupe de soluţionarea cauzei în limitele cu care a fost investită, instanţa de apel a criticat poziţia procesuală a autoarei reclamantei, reținând că aceasta nu a declanşat o procedură de restituire a terenului anterioară anului 1995, deşi în dosar există dovezi din care rezultă că încercarea autoarei reclamantei de a i se restitui proprietate în baza art. 480 şi urm. C. civ. de la 1864 a fost respinsă definitiv, cu motivarea că legile apărute după 1990 nu sunt aplicabile şi imobilelor preluate în baza Legii nr. 119/1948.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, art. 480 şi urm., C. civ., aşa cum a statuat instanţa de recurs în primul ciclu procesual, dezlegare obligatorie pentru instanţele de trimitere, potrivit art. 314 alin. (1) C. proc. civ., iar obiectul acţiunii pendinte îl constituie pretenţia reclamantei de a fi obligată pârâta să-i restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, corp A compus din construcţie în suprafaţă de 132 mp, şi teren în suprafaţă de 91 mp, şi corp B compus din construcţie în suprafaţă de 233 mp, şi terenul aferent, şi teren curte în suprafaţă de 71 mp.
Prin motivele de recurs, cât şi prin susţinerile apărătorului ales al reclamantei, cu ocazia dezbaterilor, așa cum au fost expuse mai sus, s-a arătat că nelegalitatea deciziei recurate vizează soluția instanței de apel în ceea ce privește cererea de restituire în natură a imobilului corp A, compus din construcţie şi teren, deoarece corpul B de la aceeaşi adresă a fost ”restituit definitiv”.
Prin urmare, analiza în prezentul recurs a criticilor de nelegalitate formulate de reclamantă împotriva deciziei pronunțată în apel se va face în limita a ceea ce s-a criticat prin cererea de recurs.
Astfel, criticile formulate de reclamanta potrivit cărora decizia recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 480 C. civ., în sensul că, dacă s-ar fi procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, instanţele de fond şi apel ar fi constatat că titlul reclamantei, ce provine de la adevăratul proprietar, este mai bine caracterizat decât titlul pârâtei, care provine de la un detentor precar, şi ar fi admis acţiunea în revendicare, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Instanţele de fond şi apel au analizat acţiunea formulată de reclamantă pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar soluţiile pronunţate sunt legale.
Cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu, se constată că acesta a fost preluat de stat cu titlul, aşa cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, pronunțată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, irevocabilă, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, potrivit dispoziţiilor căreia toate preluările efectuate de stat asupra imobilelor ce intră sub incidenţa sa, fie că sunt realizate cu titlu valabil, fără titlu valabil sau fără titlu, sunt abuzive.
Prin urmare, regimul juridic al imobilului în litigiu, preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, este reglementat de acest act normativ, aşa cum corect au stabilit instanţele de fond, fără ca reclamanta să formuleze critici pe calea prezentului recurs pe acest aspect.
În concluzie, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului cu titlu în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în baza Legii nr. 119/1945, prin naționalizare, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, art. 480 C. civ.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
În raport de aceste dispoziţii legale, se constată că odată cu apariţia Legii nr. 10/200 bunurile preluate de stat abuziv puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv de către stat.
Inaplicabilitatea dreptului comun în raport de legea specială rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „specialia generalibus derogant”, legile speciale derogă de la cele generale.
Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, respectiv, sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
Însă, cu toate acestea, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secţiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În speţă, instanţa de apel a soluţionat pe fond acţiunea în revendicare formulată pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., de către reclamantă, iar soluţia pronunţată este legală atât din perspectiva normelor convenţionale, a jurisprudenţei C.E.D.O., cât şi a dreptului intern.
Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., se constată că s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în virtutea cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „speranţa legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administraţiei de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, potrivit art. 1 din Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană.
În speţă, se constată că reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenţiei şi nici de o speranţă legitimă, câtă vreme nu a făcut nici o dovadă că în urma demersurilor autoarei sale în justiţie anterior introducerii acţiunii, la 28 martie 2008, aceasta deţine o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitivul acesteia să existe obligaţia de restituire în natură a imobilului în litigiu, în condiţiile în care bunul autorului său a trecut în proprietatea statului abuziv.
Dimpotrivă, se constată că demersul în justiţie al autoarei reclamantei, anterior promovării acţiunii pendinte, s-a finalizat prin sentinţa civilă nr. 9169 din 12 octombrie 2001, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, irevocabilă, prin care nu s-a recunoscut calitatea de proprietar a acesteia asupra imobilului în litigiu, iar în dispozitivul hotărârii nu s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu către aceasta.
Prin urmare, se constată că reclamanta recurentă nu deţine un „bun actual”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., cu privire la imobilul în litigiu.
Din perspectiva dreptului intern, art. 480-481C. civ., se constată că reclamanta a sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unui imobil preluat abuziv de stat, cu motivarea că deţine un titlu asupra imobilului în litigiu, invocând dreptul autorilor săi asupra acestuia.
Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamanta pretinde că titlul său de proprietate este mai caracterizat, deoarece cel al pârâtei provine la un”detentor precar”.
Această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu este consolidat şi nici nu este actual.
Astfel, imobilul în litigiu a fost naţionalizat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamantei, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamantă, iar instanţele de fond şi apel au reţinut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă statul beneficia de aparenţe mai puternice că are calitatea de proprietar, dreptul său de proprietate nefiind contestat până la acel moment.
Acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare, în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
În ceea ce o priveşte pe reclamantă, se constată că acesta nu deţine un titlu mai preferabil decât cel a pârâtului, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autoarei sale ca efect al preluării, iar dreptul său de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciară ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorilor acestuia.
Mai mult, în raport de normele convenționale, se constată reclamanta nu se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-a dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, instanţa europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între simpla speranţă de restituire, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.
Referitor la titlul intimatei pârâte, se constată că aceasta justifică titlul de proprietate pentru imobilele în litigiu, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu ce poate fi opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deţinând un drept şi bucurându-se de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În condiţiile în care, cu privire la imobilul în litigiu, recurenta reclamantă nu are un bun, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., iar pârâta are un „bun" în sensul Convenţiei, lipsirea pârâtei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar acordarea de preferabilitate titlului invocat de reclamantă ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al pârâtei, care se bucură de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
De aceea, constatarea faptului că reclamanta nu are un bun în sensul Convenţiei şi un titlu valabil în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-a referit reclamanta, respectiv, înstrăinarea bunurilor în litigiu către pârâtă de către un ”detentor precar”.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.A. împotriva Deciziei nr. 340/A din data de 10 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 977/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 994/2015. Civil → |
|---|
