ICCJ. Decizia nr. 255/2016. Civil. Dizolvare societate (registrul comerţului). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 255/2016
Dosar nr. 582/89/2013*
Şedinţa publică din 9 februarie 2016
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul D.T., în calitate de asociat şi administrator al SC E. SRL, a chemat în judecată pârâţii SC E. SRL Berezeni şi P.L., solicitând să se dispună dizolvarea societăţii comerciale E. SRL, în temeiul art. 227 alin. (1), lit. e) din Legea nr. 31/1990.
Pârâtul P.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională împotriva cererii de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună respingerea acţiunii de dizolvare a SC E. SRL, iar pe calea cererii reconvenţionale a solicitat excluderea asociatului D.T. din SC E. SRL, cu plata contravalorii părţii sale de interes.
Prin Sentinţa civilă nr. 901 din 14 octombrie 2013, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul D.T. şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul P.L.
Totodată, s-a dispus excluderea asociatului reclamant din SC E. SRL Berezeni şi a fost obligată societatea pârâtă să achite reclamantului suma de 989.714 lei, valoarea părţii patrimoniului social cuvenit acestuia. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus că asociatul pârât devine asociat unic al societăţii. Au fost compensate cheltuielile de judecată şi a fost obligat pârâtul să achite în contul Biroului de Expertize Vaslui, pentru d-na expert F.C., suma de 2000 lei, diferenţă onorariu expert.
În motivarea soluţiei, Tribunalul Vaslui a reţinut că SC E. SRL a fost înfiinţată în anul 2002 de cei doi asociaţi P.L. şi D.T., aceştia având drepturi egale, însă în timp relaţiile dintre cei doi asociaţi s-au deteriorat din cauza diferenţelor de opinii în derularea afacerilor societăţii.
S-a constatat că măsura dizolvării unei societăţi comerciale este una drastică şi de excepţie şi ca nu poate fi adoptată ca sancţiune pentru comportamentul asociaţilor, ci numai după o analiză atentă şi în urma formării convingerii că existenţa acestui subiect de drept este compromisă şi fără viitor. Astfel, s-a constatat că cei doi asociaţi se află în impas decizional şi de comunicare, ambii fiind răspunzători pentru neintensificarea eforturilor de a depăşi această situaţie.
Totodată, s-a mai reţinut că reclamantul avea la îndemână un remediu procesual mai puţin păgubitor pentru societate şi pentru coasociat, respectiv instituţia retragerii din societate, lăsând astfel posibilitatea societăţii să-şi atingă scopul pentru care a fost înfiinţată şi sa evite consecinţele negative pe care sistarea afacerilor le poate atrage.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, care a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 222 lit. c) şi d) art. 80, art. 223 - 224 şi art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, prima instanţă a apreciat că pârâtul-reclamant reconvenţional P.L. este mai interesat să continue activitatea societăţii, astfel că pentru a se debloca situaţia acesteia, a dispus excluderea celuilalt asociat din societate, respectiv a reclamantului, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul D.T. a formulat apel, care a fost respins de către Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin Decizia nr. 134/2014 din 28 mai 2014. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că dizolvarea unei societăţi comerciale este una drastică şi de excepţie, fiind o sancţiune aplicată pentru comportamentul asociaţilor. S-a apreciat că neînţelegerile sunt imputabile ambilor asociaţi, astfel încât reclamantul, prin introducerea cererii de dizolvare în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, îşi invocă de fapt propria culpă astfel cum corect a apreciat şi instanţa de fond.
Instanţa de apel a constatat că, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că intimatul-pârât este mai interesat să continue activitatea societăţii şi pentru a se proceda la deblocarea situaţiei la care s-a ajuns, soluţia corectă este aceea de excludere a celuilalt asociat din societate, respectiv a reclamantului D.T. conform art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 223 alin. (3) din lege.
Reclamantul D.T. a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 134 din 28 mai 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Prin Decizia nr. 3925 din 9 decembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul şi s-a dispus casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
În motivarea deciziei, s-a reţinut, în esenţă, faptul că instanţa de apel a analizat în integralitate soluţia pronunţată cu privire la cererea principală referitoare la dizolvarea societăţii, însă a omis să se pronunţe asupra motivelor de apel referitoare la modul în care a fost soluţionată cererea reconvenţională, din perspectiva evaluării situaţiei de fapt reţinută în examinarea motivului de excludere reglementat de art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990.
În rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantul D.T. împotriva Sentinţei civile nr. 901/2013 din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Vaslui, în sensul schimbării în parte a acestei sentinţe, cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale formulate de pârâtul reclamant P.L. Totodată, au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin acestei decizii. A fost obligat intimatul P.L. să plătească apelantului suma de 15.100 lei, cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut că potrivit art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, apreciindu-se că aceste aspecte nu s-au confirmat în cauză sau alte situaţii care să fie asimilate acestora.
S-a mai reţinut că, din ansamblul probatoriului administrat în cauză, între asociaţi există neînţelegeri, iar intimatul P.L. este cel care se ocupă în fapt de societate. S-a apreciat că neînţelegerile dintre asociaţi şi gradul de implicare a fiecăruia în societate sunt fapte ce nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Împotriva acestei decizii, pârâtul P.L. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii apelului, iar în subsidiar a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează neanalizarea de către instanţa de apel a apărărilor sale şi a materialului probator administrat în cauză, arătându-se că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind fundamentata pe sintagme vagi şi neconcludente. S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la excluderea asociatului din societate fundamentată pe dispoziţiile art. 222 lit. c), motivarea fiind realizată doar prin raportare la lit. d) a aceluiaşi articol.
Criticile de nelegalitate subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privesc modul în care au fost aplicate textele legale incidente în cauză, respectiv art. 222 lit. c) şi d), art. 80, art. 223 - 224 şi 227 lit. e) din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale.
Mai susţine recurentul că, decizia atacata încalcă textele de lege evocate întrucât situaţia de fapt stabilită în cauză relevă existenţa cazurilor de excludere. Expertiza contabila efectuată în speţă demonstrează faptul ca D.T. a procedat la finanţarea mascată a celeilalte firme pe care o deţinea, respectiv SC A. SRL. De asemenea, susţine că prin conduita sa, intimatul-reclamant putea bloca activitatea societăţii prin refuzul semnăturii şi accesului la sumele din conturi pentru activitatea curentă şi mai mult decât atât, acest comportament fraudulos în dauna societăţii ar fi putut determina insolvenţa dacă recurentul nu ar fi fost în măsură să asigure finanţarea.
În consecinţă, susţine că soluţia pe care o apreciază corectă este aceea de respingere a măsurii dizolvării atunci când reclamantul este tocmai asociatul care se afla la originea neînţelegerilor care au provocat criza societară, cu consecinţa ieşirii din societate a elementului conflictual.
S-a mai arătat ca intimatul D.T. nu a cerut niciun moment excluderea intimatului din societate, aspect care ar fi demonstrat o gândire pozitivă şi rezonabilă, ci permanent a solicitat doar dizolvarea, cu toate că avea la dispoziţie şi varianta legală de a rămâne simplu asociat şi să controleze activitatea administratorului P.L. prin pârghiile legale existente, calitatea de administrator nefiind în niciun fel o condiţie pentru cea de asociat.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-pârât P.L. este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate întemeiate de recurent pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care o susţin.
Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la faptul că motivarea deciziei în ceea ce priveşte analizarea în concret a materialului probator şi a apărărilor pârâtului este lapidară, practic necuprinzând temeiurile concrete care au dus la formarea convingerii instanţei potrivit căreia cererea reconvenţională formulată în cauză este neîntemeiată. De asemenea, mai susţine recurentul-pârât faptul că instanţa de apel nu şi-a argumentat soluţia cu privire la excluderea asociatului din societate cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990, ci a motivat hotărârea doar cu privire la lit. d) din aceeaşi lege.
Examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, se constată că susţinerea recurentului este nefondată, având în vedere că argumentele instanţei de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi pe care o susţin, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.
Subsumat acestui motiv de nelegalitate, care vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, recurentul-pârât a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 222 lit. c) şi d), art. 80, art. 223 - 224 şi 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în sensul că instanţa de rejudecare a apreciat în mod eronat că se impune respingerea cererii reconvenţionale raportat la probatoriul administrat în cauză şi situaţia de fapt stabilită la fond, dispunând excluderea din societatea a reclamantului D.T.
Înalta Curte constată că pârâtul P.L. a învestit instanţa de judecată cu o cerere reconvenţională prin care a solicitat excluderea asociatului D.T. din SC E. SRL, temeiul juridic indicat fiind cel cuprins în dispoziţiile art. 222 lit. c) şi d din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Soluţia Tribunalului Vaslui a fost în sensul admiterii cererii reconvenţionale, cu consecinţa excluderii asociatului D.T. din societate, reţinând totodată că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 222 lit. d) din Legea 31/1990.
În speţă, se constată că împotriva Sentinţei nr. 901/2013 pronunţată de Tribunalul Vaslui a declarat apel numai reclamantul D.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că în mod greşit s-a respins cererea de dizolvare a societăţii şi s-a admis cererea reconvenţională a pârâtului, dispunând excluderea sa din societate în raport de probele administrate în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 134 din 28 mai 2014, a reţinut în esenţă că instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că se impune excluderea asociatului D.T. din societate, conform art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 223 alin. (3) din legea societăţilor comerciale.
În acest context, Înalta Curte constată că, deşi soluţia pronunţată de Tribunalul Vaslui era favorabilă pârâtului P.L., acesta neavând interes de a o ataca întrucât i-a fost admisă cererea reconvenţională, pentru a-şi conserva dreptul de a formula ulterior cale de atac împotriva soluţiilor pronunţate în cauză, acesta trebuia să uzeze de dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., în sensul de a adera la apelul formulat de partea adversă în primul ciclu procesual.
Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ. "intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare".
Astfel, intimatul P.L. putea formula apel incident împotriva părţii cu interese contrare care a exercitat apelul principal. Prin declararea acestei forme de apel, intimatul nu urmăreşte să sprijine apărarea vreunei părţi, ci realizarea unui interes propriu.
Potrivit doctrinei, cererea de aderare la apel anulează beneficiul iniţial al apelului principal, beneficiu care ar fi putut deriva din principiul non reformat in peius. Chiar dacă apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre capetele hotărârii, aderarea la apel nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze şi altele dintre soluţiile cuprinse în hotărâre.
Reclamantul-pârât avea interes în acest sens având în vedere că Tribunalul Vaslui a analizat cererea reconvenţională doar din perspectiva dispoziţiilor art. 222 lit. d) din Legea 31/1990, fără a motiva hotărârea şi prin raportare la prevederile art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990.
Instanţa de apel, în rejudecare, a soluţionat apelul formulat de reclamantul D.T. în limitele învestirii sale, pronunţându-se doar cu privire la art. 222 lit. d) din Legea societăţilor comerciale.
În plus, reţine Înalta Curte, dacă s-ar proceda la admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate astfel cum s-a solicitat prin cererea de recurs, s-ar ajunge la înrăutăţirea situaţiei reclamantului D.T., aspect care nu este permis în această fază procesuală.
Principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac este consacrat legislativ prin dispoziţiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., teza a II-a, dispoziţii potrivit cărora "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată". Principiul este aplicabil şi în recurs, potrivit art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Totodată, o trimitere la prevederile art. 296 C. proc. civ. este făcută şi în art. 315 alin. (4) acelaşi cod conform căruia "la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casare, dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător".
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât P.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.L. împotriva Deciziei nr. 187/2015 din 12 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 260/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 256/2016. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
