Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 5706/2015. Judecătoria ARAD
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5706/2015 pronunțată de Judecătoria ARAD la data de 27-10-2015 în dosarul nr. 5706/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA A. Operator 3208
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5706
Ședința publică din 27.10.2015
Președinte: A.-M. A.
Grefier: S. B.
S-a luat în examinare acțiunea civilă formulată de reclamantul L. D. G. în contradictoriu cu pârâta O. B. R. SA – sucursala A., având ca obiect constatare nulitate act juridic – clauze abuzive.
La apelul nominal nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea ședinței publice din data 15.10.2015, care face parte integrantă din prezenta, când a fost amânată pronunțarea pentru acest termen.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 17.06.2015, reclamantul L. D. G. a chemat în judecată pârâta O. B. R. SA – sucursala A., solicitând instanței:
- constatarea abuzivă a clauzei din art. 8.1 din contract în modul în care banca interpretează această clauză;
- modificarea art. 8.1 din contract prin indicarea elementelor din care se constituie dobânda, adică dobânda = marja fixă (2,96 %) + indicele de referință (LIBOR CHF la 3 luni.
- restituirea dobânzii încasate în plus în mod nelegal.
În motivare, reclamantul a arătat că între părți s-a încheiat Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. C_ din 26.09.2007.
Dobânda aplicabilă creditului a fost stabilită de art. 8.1 din contract la 5,7 % pe an, iar această dobândă s-a stabilit ca fiind variabilă și poate fi modificată în mod unilateral de câtre bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru LIBOR.
Având neclarități cu privire la modul de calcul și cuantumul dobânzii plătite pe perioada de derulare a contractului, reclamantul s-a adresat băncii prin cererea nr._/13.05.2015, acesta primind un răspuns la data de 08.06.2015, iar din răspunsul primit a rezultat următoarele: la data de 21.05.2008 banca a majorat dobânda de le 5,7% la 6,99 %; dobânda nu s-a mai modificat până la data de 21.11.2010 când a devenit 6,94 % urmare a implementării OUG nr. 50/2010; ulterior datei de 21.11.2010, dobânda s-a modificat din 3 în 3 luni, în funcție de LIBOR.
A mai arătat reclamantul că în contract nu sunt indicate în concret elementele din care se formează dobânda, dar analizând art. 8 din contract, în integralitatea sa, rezultă fără dubiu că dobânda are o parte variabilă (în funcție de dobânda de referință pentru fiecare valută) și o parte fixă (marja băncii), așa cum de altfel devine obligatoriu și după . OUG nr. 174/2008.
Mai mult, art. 1 din Legea nr. 193/2000 obligă la redactarea unor contracte cu clauze clare, fără echivoc, orice dubiu profitând consumatorului.
La data semnării contractului (26.09.2007), indicele de referință LIBOR CHF (la 3 luni) era de 2,74 % și doar în funcție de acest indice putea varia dobânda pe perioada derulării contractului, rez7ultând că marja fixă era și trebuia să rămână pe toată perioada contractului de 2,96 %.
Având în vedere adresa băncii și analizând evoluția LIBOR CHF, reclamantul a constatat că la data de 21.05.2008 valoarea acestuia era de 2,77 %, adică 0,03 % mai mare decât la începutul contractului, așadar, deși LIBOR-ul a crescut cu doar 0,03 %, banca a majorat dobânda cu 1,29 %, de la 5,7 % la 6,99 %, motiv pentru care reclamantul a apreciat că banca a încălcat art. 8.1 teza a 4-a care permitea modificarea dobânzii doar în funcție de dobânda (indicele) de referință.
Pentru a-și justifica majorarea dobânzii, prin răspunsul băncii, reclamantul a apreciat că aceasta a dat o interpretare personală art. 8.1 din contract, pe care reclamantul o consideră abuzivă și chiar contrară bunei credințe, majorând dobânda.
A mai arătat reclamantul că la art. 8.1 din contract nu se indică în mod expres elementele ce formează dobânda variabilă, fapt ce a dus la interpretarea abuzivă de către bancă a acestei clauze contractuale, fiind încălcate prevederile Legii nr. 296/2004 care obligă la o informare completă a clientului.
Mai mult, nici după . OUG nr. 174/2008 (28.12.2008), banca nu a clarificat elementele din care se constituie dobânda, folosind propria-i culpă ca o justificare a majorării dobânzii.
De la acea dată și până la . OUG nr. 50/2010, banca nu a mai revizuit dobânda pe motiv că trebuia să încheie acte adiționale, chiar dacă indicele de referință LIBOR a avut o scădere semnificativă în perioada 2009-2010, ajungând la data de 20.09.2010 la valoarea de 0,17 %.
După . OUG nr. 50/2010, banca, în loc să clarifice art. 8.1 din contract (arătând cât din 5,7 % era marja fixă și cât indicele de referință) a stabilit marja fixă la 6,77 %, iar această marjă fixă, stabilită în mod nelegal și abuziv, este valabilă și în prezent.
Reclamantul a mai arătat că nu a semnat actul adițional și nici nu l-a denunțat în 60 de zile de la . Legii nr. 288/2010 întrucât actul adițional trebuia să conțină doar clauze favorabile reclamantului, strict prevăzute în actul normativ, orice altă clauză fiind nulă de drept.
În ceea ce privește dobânda variabilă, OUG nr. 50/2010, nu a adus nici o modificare în plus față de art. 8.1 din contract ci doar a clarificat conținutul noțiunii de dobândă variabilă, menționând totodată reclamantul că acest act adițional nu i-a fost comunicat niciodată, nici măcar după ce ar fi intrat în vigoare prin acceptare tacită.
Urmare a aplicării abuzive al art. 81. din contract, în sensul în care marja fixă nu a rămas nemodificată la valoarea inițială de 2,96 % ci s-a modificat la 6,77 % la care se adaugă valoarea indicelui de referință LIBOR, reclamantul a apreciat că s-a achitat în plus dobândă, motiv pentru care solicită restituirea acesteia.
În drept au fost invocate dispozițiile OG 21/1992, OUG 50/2010, Legea 193/2000, Legea 296/2004, Norma BNR 17/2003, Decizia 21/1994 U CSJ, Legea 288/2010, Legea 190/1999, OUG 174/2008,Legea 363/2007, Directiva 93/13/CEE/05 04 1993, Legea 289/2004, practica, jurisprudența, iar în probațiune s-au depus înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a arătat faptul că, contractul de credit în litigiu a fost încheiat în anul 2007, deci anterior intrării în vigoare a OG nr. 50/2010, el fiind conceput în conformitate cu legislația incidentă la momentul încheierii.
Ulterior, după . OUG nr. 50/2010, banca s-a conformat obligației instituite prin acest act normativ, de a alinia contractele în curs de derulare la reglementările nou adoptate, acolo unde OUG nr. 50/2010 prevedea că există această obligație, iar în acest sens banca a formulat o . acte adiționale la contractele de credit inițiale, acte adiționale care veneau în întâmpinarea noilor reglementări din materia protecției consumatorilor.
A mai arătat pârâta că dispozițiile legale incidente în cauză sunt Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010 și OUG nr. 13/2011, dar nu sunt aplicabile în speță prevederile OG nr. 21/1992 și Legea nr. 289/2004, care au fost introduse prin OUG nr. 174/2008, reiterând faptul că, contractul de credit din speță a fost încheiat în anul 2007.
După . OUG nr. 50/2010 și alinierea contractului la rigorile ordonanței, în contract a fost introdusă o formulă de calcul a ratei dobânzii formată din marja fixă și indice de referință variabil trimestrial, reclamanții fiind notificați în vederea prezentării în unitățile pârâtei pentru punerea de acord a clauzelor contractuale cu cerințele imperative ale noului act normativ, însă aceștia nu au înțeles să dea curs invitației, motiv pentru care banca a considerat acceptate tacit dispozițiile instituite prin ordonanța menționată.
Mai arată pârâta că, referitor la taxe si comisioane, sunt respectate dispozițiile art. 3, lit. g) din Directiva 2008/48/CE, „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor".
Potrivit celor reținute în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 1656/26.12.2010 „creditorii aveau obligația ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile ordonanței de urgență”, iar această obligație a fost respectată de către pârâtă, dar nu și de către reclamanți, care nu au dat curs invitației băncii de a semna un act adițional de conformare la rigorile ordonanței.
Având în vedere interpretarea legislativă dată de Curtea Constituțională în decizia menționată, este evidentă concluzia că toate contractele de credit supuse analizei prezentului litigiu se desfășoară în conformitate cu prevederile legale în vigoare, prin urmare, chiar dacă până la momentul conformării contractelor de credit cu prevederile OUG nr. 50/2010 s-ar fi putut pune în discuție o ipotetică neconformitate a acestora, după alinierea contractelor de credit la noile cerințe legislative, fiind evident faptul că nu mai pot fi puse sub semnul întrebării niciuna din clauzele contractuale.
Pârâta arată că dispozițiile prevăzute de Legea nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci din contră, vine doar sa particularizeze dispozițiile generale aplicabile în rem și in personam.
Mai arată pârâta că Legea nr. 193/2000 nu interzice inserarea în contracte a unor clauze „in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator."
A concluzionat pârâta că din punct de vedere subiectiv, poziția sa a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal și firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispozițiile legale cât și practicile bancare generalizate în sistem, astfel că nu poate fi vorba de rea credință deoarece clauzele criticate de reclamanți din contractele încheiate cu pârâta nu aveau nimic exorbitant în raport cu clauzele generale practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.
Cu privire la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, pârâta a arătat că nu este abuzivă, o astfel de critică este neîntemeiată.
Astfel, prin contract, s-a prevăzut expres că faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări, fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii, iar acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți la momentul încheierii contractului.
Deși reclamanții critică faptul că banca avea dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare opera nu ca urmare a voinței unilaterale și arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare a executării clauzei contractuale care prevedere că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părților, în funcție de anumiți factori.
Este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă și dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda și modul în care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare.
În acest sens, din moment ce părțile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcție de anumiți factori, este evident faptul că aceștia, semnând contractul, și-au exprimat consimțământul față de aceste prevederi (art. 969 cod civil, în vigoare la încheierea contractului).
În realitate, ceea ce reclamanții critică, însă doar la nivel principal, nu este dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge din esența variabilă a dobânzii, ci este modul în care a fost efectiv aplicată clauza contractuală care stabilea dobânda variabilă, nemulțumirea reclamantului
Provenind din faptul că dobânzile au crescut, însă această problemă este distinctă de modul în care a fost formulată clauza criticată și nu constituie obiectul prezentului litigiu, în cadrul căruia critica vizează clauza contractuală însăși.
Prin urmare, este evident faptul că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabilește în contractele de credit o dobândă variabilă și dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăși Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum și dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda.
Potrivit Legii nr. 193/2000 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
A mai arătat pârâta că reclamantul a optat pentru un anumit tip de dobândă, iar în speță, opțiunea consumatorului a fost pentru încheierea unor contracte de credit cu dobândă variabilă, în valuta CHF, fiind liber exprimată.
De asemenea, nu se poate reține faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractate.
Constituie clauze abuzive, fie cele care sunt prevăzute în lista anexă la legea nr. 193/2000, fie clauzele contractuale care pot fi considerate abuzive prin efectele produse, fiind de reținut că lista nu cuprinde și clauza referitoare la dobânda variabilă, așadar clauza privind dobânda variabilă, nu numai că nu poate fi considerată o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislația în vigoare și reglementările comunitare ca fiind o clauză variabilă, frecvent utilizată în practica bancară.
În ceea ce privește structura dobânzii variabile, pârâta a precizat că aceasta este o practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu există nici o dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori.
Așadar, variația dobânzii nu este exclusiv influențată de politica băncii, ci are în vedere „valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută”, factor obiectiv, independent de voința furnizorului de servicii financiare
Potrivit art. 8.1 din contractul de credit, modificarea nivelului dobânzii a fost stabilită prin acordul părților contractante, ca fiind o posibilitate acordată băncii de a modifica acest nivel, fără a exista consimțământul clientului.
Pârâta arată că în cuprinsul art. 8.1 din contractul de credit se prevedea că Banca își rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii cu luarea in considerare a politicii băncii și a valorii dobânzii de referința pentru fiecare valută, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii astfel modificată, fără a fi menționată în contract o perioadă de actualizare automată a ratei dobânzii.
Variația ratei dobânzii în modalitatea reglementată prin clauza în discuție este prevăzută de lege, este independentă de voința băncii și se raportează la fluctuațiile unui indice de referință verificabil și menționat în contract, fiind conformă prevederilor art. 37 din OUG nr. 50/2010, iar dobânda penalizatoare vizează un procent fix și se aplică sumelor restante, așa cum prescrie art. 38 alin. 2 din OUG nr. 50/2010.
Așa fiind, clauza privind rata dobânzii nu poate fi considerată ca abuzivă.
În ceea ce privește formula de calcul al ratei dobânzii și așa-zisa majorare a marjei băncii, pârâta a precizat că în contractul încheiat între părți, în formula inițială a acestuia, nu există nici o referire la o asemenea formulă de calcul, iar legislația în vigoare la acel moment nici nu impunea o asemenea formulă de calul pentru tipul de produs de creditare contractat de reclamant.
Mai mult, la momentul acordării creditului, legislația în vigoare nu prevederea în sarcina creditorilor menționarea dobânzii ca fiind compusă din marja+indice de referință sau o periodicitate la care banca era obligată să actualizeze rata de dobândă, or, acolo unde legea nu a impus această situație la momentul încheierii contractului de credit, nici instanța de judecată nu poate reține împrejurarea că la momentul încheierii contractului de credit, părțile au avut în vedere că dobânda este reprezentată printr-o formulă de calcul și mai mult, obligativitatea introducerii „marjei fixe” în contractele de credit a fost legiferată abia prin OUG nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010.
Din analiza dispozițiilor art. 37 din OUG nr. 50/2010 rezultă, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 1293/2013că legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzilor, ci a impus doar transparența în redactarea clauzelor contractuale, în sensul de a lega dobânda aplicabilă creditului de un indice de referință, la care se poate adăuga o marjă, fără ca această marjă să fie în vreun fel limitată de actul normativ.
OUG nr. 50/2010 nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, aceasta determinându-se prin raportare la criterii economice obiective, o eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul al dobânzii neputând afecta drepturile și obligațiile părților din contract.
Astfel, printr-o eventuală adaptare a contactului de credit la rigorile ordonanței menționate, se poate viza numai nuanțarea reglementării contractuale a formulei de calcul a ratei dobânzii, fără nici o influență asupra prețului, a costului total al creditului și repunerea în discuție a cuantumului dobânzii, iar adaptarea OUG nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micșorarea dobânzilor ci asigurarea unei mai mari transparențe în piața serviciilor financiar bancare.
Interpretarea reclamantului în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de alinierea contractului de credit încheiat anterior datei de 21.06.2010 la rigorile OUG nr. 50/2010 prin preluarea unei marje fixe stabilite prin contractul iniția și raportarea/adăugarea cotei LIBOR apare ca lipsită de temei juridic, fiind totodată de natură să afecteze echilibru contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii contractelor de creditare.
Prin urmare, în contractul semnat și asumat de către părți nu există o perioadă automată de actualizare a ratei dobânzii; nu există o formulă de tipul: "marja + indice" prin urmare, solicitarea reclamanților de a se introduce retroactiv în contract o „marjă", inexistentă în contract la data semnării acestuia, este nelegală.
Pârâta arată că, clauza prevăzută la art.8.1 din contract nu a creat un dezechilibru între obligațiile părților, în detrimentul reclamanților din moment ce rata dobânzii a variat atât în sens crescător cât și descrescător, iar începând cu data intrării in vigoare a prevederilor OUG nr. 174/2008, nu mai are dreptul sa modifice unilateral rata dobânzii până la eliminarea clauzei respective din contract prin punerea in aplicare a prevederilor OUG nr.50/2010.
Dispozițiile prevăzute de Legea nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci din contră, vine doar sa particularizeze dispozițiile generale aplicabile în rem și in personam, iar această lege nu interzice inserarea în contracte a unor clauze „in temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator."
Clauza prevăzută în contract nu a creat un dezechilibru între obligațiile părților, în detrimentul reclamantului din moment ce rata dobânzii a variat atât în sens crescător cât și descrescător, iar începând cu data intrării in vigoare a prevederilor OUG nr. 174/2008, nu mai are dreptul sa modifice unilateral rata dobânzii până la eliminarea clauzei respective din contract prin punerea in aplicare a prevederilor OUG nr.50/2010.
Marja băncii a fost introdusă în contractul de credit în conformitate cu prevederile art. 37 din OUG nr. 50/2010, începând cu data de 21.09.2010, neexistând o astfel de noțiune definită sau uzitată în contractul de credit la momentul semnării acestuia, precizând că la momentul acordării creditului, legislația în vigoare nu statua în sarcina creditorilor obligativitatea menționării unei formule de calcul a dobânzii care să cuprindă elementul „marja”, deci reclamantul se afla în eroare atunci când ia ca punct de reper noțiunea de „marjă” a băncii.
Obligația băncilor de a include în calculul dobânzilor un indice de referință EURIBOR/ LIBOR/ROBOR, în funcție de moneda creditului și o marjă fixă a fost introdusă abia prin OUG nr. 50/2010.
În speță, marja băncii a fost precizată în contractul de credit în conformitate cu prevederile art. 37 din OUG nr. 50/2010 și urma să își producă efectele începând cu data de 31.08.2010, neexistând o astfel de noțiune definită sau uzitată în contractul de credit la momentul semnării acestuia, iar începând cu data de 01.09.2008, banca a variat dobânda numai în funcție de variația indicelui de referință LIBOR.
Întrucât dobânda variază trimestrial, în funcție de evoluția indicelui de referință LIBOR CDHF, implicit trimestrial se modifică și graficul de rambursare, care trebuie să reflecte noile modificări intervenite. Marja băncii rămâne fixă, iar evoluția indicelui LIBOR este publică și poate fi accesată de orice consumator prudent și diligent și este adusă la cunoștința împrumutaților trimestrial.
Deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din legea nr. 193/2000, instanța nefiind sesizată ca urmare a controlului efectuat de ANPC ci de un consumator care invocă caracterul abuziv al unor clauze menționate în propriul contract, devin incidente dispozițiile art. 14 din același act normativ în conformitate cu care consumatorii nu pot solicita modificarea clauzelor contractuale, ci doar constatarea caracterului abuziv și nulitatea/anularea clauzelor respective. Așadar, instanța trebuie să aprecieze și să constate ca neîntemeiată cererea reclamantului de recalculare a dobânzii, întrucât, dând curs cererii reclamantului încalcă și aplică greșit prevederile legale.
Mai arată pârâta că, referitor la taxe si comisioane, sunt respectate dispozițiile art. 3, lit. g) din Directiva 2008/48/CE, „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele si orice tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor".
În ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite in temeiul contractului de credit, a precizat pârâta că plățile efectuate de către reclamant în contul creditului (rata de capital + rata de dobânda) au fost plați datorate în temeiul unui contract valabil încheiat de părți, ale cărui prevederi au fost respectate de ambele părți.
Incidente în acest sens sunt și dispozițiile art. 969 Cod civil, potrivit cărora „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante" si de asemenea, dispozițiile art. 1092 cod civil potrivit căruia „orice plata presupune o datorie".
Pentru toate acestea, pârâta a solicitat respingerea acțiunii întrucât creditele pe care le-a pus la dispoziția clienților au fost acordate în temeiul unor contracte încheiate în temeiul art. 969 Cod civil, cu respectarea dispozițiilor legale speciale în materie (cadrul legislativ care a guvernat activitatea de acordare de credite), anterior intrării in vigoare a unor acte normative - OUG ar. 174/2008 și respectiv, OUG 50/2010 - care, prin modificarea unor reglementări legale în materia protecției drepturilor consumatorilor, au avut și au în continuare incidența majoră, de la momentul adoptării lor, asupra contractelor bancare încheiate cu persoanele fizice (consumatori).
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că își susține acțiunea astfel cum a fost formulată.
La data de 13.10.2015, reclamantul a depus la dosar o precizare de acțiune prin care a indicat cuantumul și modul de calcul al petitului 3 din acțiune, arătând astfel că solicită restituirea dobânzii încasate în plus în mod nelegal ca fiind în sumă de 12.987,89 CHF pentru perioada 21.06.2008 – 21.04.2015 și în continuare, până la restituirea tuturor sumelor încasate în plus.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile depuse de părți.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele :
Între părți s-a încheiat la data de 26.09.2007 contractul de credit nr. C_ (f. 9), având ca obiect acordarea de către banca pârâtă a unui împrumut în sumă de 57.300 CHF (franci elvețieni), împrumut ce trebuia restituit de către reclamant în 348 rate lunare.
Prin prezenta acțiune reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzei cuprinsă la art. 8.1 din contract în modalitatea interpretată de pârâtă, modificarea acestei clauze prin indicarea elementelor din care se constituie dobânda adică dobânda = marja fixă (2,96%) + indicele de referință LIBOR la 3 luni și restituirea dobânzii încasate în plus în mod nelegal.
Conform art. 8.1 din contract, „la data încheierii prezentului contract, dobânda curentă este de 5,7%. Dobânda se stabilește în formă procentuală ca rata anuală de dobândă. Dobânda este variabilă în conformitate cu politica Băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), fără a exista consimțământul împrumutatului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.”
Reclamantul a invocat caracterul abuziv nu al clauzei astfel cum a fost redactată, ci al modului cum aceasta a fost interpretată și pusă în aplicare de către pârâtă. Astfel, reclamantul a considerat că dobânda astfel cum a fost prevăzută la art. 8.1 din contract, trebuia să cuprindă o marjă fixă de 2,96%, plus indicele LIBOR la acea dată, de 2,74% (rezultând deci dobânda de 5,7%). Or, pârâta a majorat la data de 21.05.2008 dobânda la 6,99%, deși indicele LIBOR a crescut doar cu 0,03%. După data de 21.05.2008 nu a mai fost modificată dobânda până la data de 21.11.2010, când aceasta a fost stabilită la 6,94%, iar ulterior acestei date, dobânda s-a modificat din 3 în 3 luni în funcție de indicele LIBOR.
Ca atare, instanța reține că în speță, reclamantul se plânge de modalitatea de executare a clauzei contractuale de mai sus și nu de modalitatea de redactare a acesteia.
Instanța constată însă că nu rezultă din contractul încheiat între părți că dobânda a fost stabilită conform susținerilor reclamantului. Astfel, nu reiese din articolul mai sus citat că dobânda este formată dintr-o marjă fixă la care se adaugă indicele LIBOR la 3 luni. Această modalitate de calcul a fost prevăzută doar prin actul adițional redactat de pârâtă după . O.U.G. nr. 50/2010 și care a intrat în vigoare în baza art. 95 alin. 2 și 5 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma în vigoare la data la care reclamantul a fost notificat cu privire la redactarea actului adițional), prin acceptare tacită de către reclamant ((2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.)
În prezent, după . actului adițional la contract, după cum reiese și notificarea depusă la fila 20, marja fixă a băncii este de 6,77%, la care se adaugă indicele LIBOR la 3 luni, creditul fiind în franci elvețieni.
Ca atare, chiar dacă inițial dobânda nu cuprindea elemente obiective în funcție de care să poată fi modificată, prin . actului adițional prin care s-a stabilit o marjă fixă la care se adaugă indicele LIBOR, instanța constată că în prezent dobânda este clară, astfel că nu poate fi analizată sub aspectul caracterului abuziv față de dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Acest text de lege se interpretează în lumina Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, pe care Legea nr. 193/2000 o transpune în legislația națională, mai exact în lumina dispoziției prevăzute la art. 4 al. 2 din Directivă, potrivit căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Or, dobânda face în mod evident parte din obiectul principal al contractului, fiind de esența contractului de credit astfel că atât timp cât aceasta este redactată într-un limbaj ușor inteligibil și prin raportare la indici obiectivi și externi voinței părților, este exclusă de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce o conține.
În ce privește perioada anterioară datei de 20.09.2010, când a intrat în vigoare actul adițional, instanța constată că într-adevăr, clauza care cuprindea posibilitatea de modificare a dobânzii nu cuprindea repere obiective în funcție de care s-ar fi putut modifica dobânda astfel că aceasta nu reprezenta o clauză care să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, astfel cum au fost interpretate aceste noțiuni în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C‑143/13 M. și M. c. Volksbank). Însă, având în vedere faptul că această clauză a fost modificată iar în prezent dobânda este stabilită în funcție de indici clari și obiectivi, instanța constată că este lipsită de obiect analiza caracterului abuziv al clauzei care nu mai este în vigoare în prezent.
În ce privește modificarea dobânzii în modalitatea solicitată de reclamant, prin stabilirea unei marje fixe de 2,96%, instanța reține că nu poate interveni în contractul încheiat de părți în sensul modificării clauzelor cuprinse de acesta, ci poate doar să aprecieze caracterul abuziv sau nu al acestora.
Astfel a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță pronunțată la data de 23.10.2014, în dosarul nr._/3/2012: (...), prima instanță a apreciat că și în cazul în care s-ar constata că această clauză este abuzivă, nu s-ar putea stabili de către instanță că dobânda de referință variabilă este compusă din Euribor la 6 luni plus marjă fixă de 1,40 % (așa cum se solicită la pct. 1.2 al cererii de chemare în judecată), întrucât - în acest mod - judecătorul ar interveni, cu încălcarea principiului libertății contractuale, în contractul părților. Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).
Aceasta este și practica CJUE (la data motivării hotărârii). Astfel, în Hotărârea Curții (Camera întâi) din data de 14 iunie 2012 în cauza C -618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29 noiembrie 2010 primită de Curte la 29 decembrie 2010 în procedura Banco Espanhol de Credito SA împotriva Joaquin Calderon Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.(...)”
Acesta este și motivul pentru care instanța nu poate să stabilească dacă dobânda anterioară modificării din 20.09.2010 a fost calculată în mod legal și just de către pârâtă pentru că ar însemna să intervină în contractul încheiat între părți și să calculeze o dobândă care să fie aplicabilă de la data încheierii contractului și până la data modificării acestuia, ceea ce ar însemna în fapt, modificarea contractului încheiat între părți, lucru inadmisibil.
Ca atare, pentru toate considerentele expuse mai sus, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul L. D. G., CNP_, cu domiciliul procesual ales în A., .. 41, ., la Cabinet de avocat S. I., în contradictoriu cu pârâta O. B. R. S.A.. J40/_/1995, CUI_, cu sediul în București, Calea Buzești nr.66-68, sector 1.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria A..
Pronunțată în ședință publică azi, 27.10.2015.
Președinte Grefier
A.-M. A. S. B.
Red/dact
AMA/SB – 27.11.2015
4 ex/2 comunicări
- L. D. G. – A., .. 41, . ales
- O. B. R. SA – București, Calea Buzești nr.66-68, sector 1
| ← Rectificare carte funciară. Sentința nr. 5721/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6568/2015. Judecătoria... → |
|---|
