Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 685/2015. Judecătoria BEIUŞ

Reține instanța următoarele prevederi din Legea nr. 193/2000:

- art. 1 al. 3 - se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;

- art. 4 al. 1 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- art. 4 al. 2 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv;

- art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului.

Instanța reține că în privința contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite cazuri atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract în măsura în care se constată că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a convențiilor, consacrat de articolul 969 aliniatul 1 din Codul Civil din anul 1864, întrucât libertatea contractuală nu este una absolută și discreționară. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi încheiat cu bună-credință și utilitate pentru părțile contractante . Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul bunei-credințe și cu bunele moravuri, în caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată. Prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de a constata caracterul abuziv .

Interpretând această Directivă, Curtea de Justiție a Comunitățior Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murano Quintero(240/98), că acest act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale . Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract încheiat între părți, care și-a produs integral sau parțial efectele, este fără putință de tăgadă că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Pe de altă parte, instanța reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.

Instanța reține că prevederile contractuale enunțate mai sus, nu au fost negociate direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale analizate, având în vedere că, așa cum afirmă însăși Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre ele nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client în parte. Față de acest aspect, deși susținerea Băncii în sensul că legea nu interzice încheierea de contracte preformulate este întemeiată, din textele sus-amintite reiese faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța constată că acest contract de credit bancar intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, ,,o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților’’.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra posibilității instanțelor naționale de a analiza caracterul abuziv al unor clauze contractuale care privesc noțiunile de obiect al contractului și de preț, la care face referire art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin hotărârea din 3 iunie 2010, dată în cauza C‑484/08, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) și prin ordonanța din 16 noiembrie 2010, dată în cauza C-76/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cadrul procedurii judiciare inițiate de Povotovost c. Iveta Korckovska, reținând că instanțele judecătorești au posibilitatea de a analiza caracterul abuziv al unei clauze, chiar și atunci când aceasta vizează obiectul principal sau prețul unui contract.

Din jurisprudența CJUE, care în temeiul Constituției și a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele naționale, rezultă că Directiva 93/13, în transpunerea căreia s-a adoptat în dreptul național Legea 193/2000, vizează protejarea drepturilor consumatorilor care sunt partea slabă în contract având în vedere faptul că puterea lor de negociere este limitată, ei fiind practic obligați fie să accepte clauzele impuse de profesioniști, fie să nu încheie contractul.

Din interpretarea art. 4 din Legea 193/2000 rezultă că pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă este necesar ca ea să îndeplinească în mod cumulativ două criterii: să fie o clauză standard preformulată și prin introducerea ei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța reține că nu se poate susține că simplul fapt al semnării contractului de către consumator și informarea prealabilă a acestuia despre dobânzile și comisioanele percepute, echivalează cu negocierea clauzelor contractului între părți.

Împrejurarea invocată de pârâtă și anume că reclamantul a avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce îi reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și a fost de acord, prin semnarea convenției, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu aceste clauze, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea de aplicabilitate, în mare parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. vechi, aplicabil în speță în temeiul art. 3 raportat la art. 102 din Legea 71/2011, conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind abuzive.

Astfel instanța va constata caracterul abuziv al clauzei privind caracterul variabil al dobânzii, întrucât:

- Din probațiunea administrată, rezultă că reclamanta nu a putut influența în nici o măsură prevederile contractuale, ele fiind prestabilite, mai mult acestea cuprind elemente ce nu au putut fi determinate la momentul încheierii contractului.

- Potrivit acelorași clauze contractuale, banca putea modifica unilateral nivelul dobânzii, fără înștiințarea reclamantului

- Din lecturarea punctului 4 din contract, nu rezultă nici o previzibilitate a modului de calcul al dobânzii variabile. Trebuie să avem în vedere faptul că nulitatea absolută se analizează exclusiv raportat la momentul încheierii actului juridic, așadar nu are nici o relevanță modul de derulare a convenției pe parcursul perioadei de valabilitate a contractului.

- Articolul 4 din contract introduce noțiunea de dobândă variabilă, fără să se dea o definiție clară a acestei dobânzi, ci doar făcându-se trimitere la dobânzile variabile pentru credite de nevoi personale în CHF, în vigoare la momentul expirării perioadei de 90 de zile de la data acordării creditului.

- În acest articol nici măcar nu s-a precizat că dobânda variabilă depinde de indicele de referință Euribor și Libor

- Așadar constatăm incidența unor elemente care nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului, și implicit asumate în deplină cunoștință de cauză de reclamantă.

Instanța va reține în consecință că reclamanta a acceptat o dobândă de 8, 95 % pe an, această clauză fiind una conformă cu legea, sancțiunea nulității absolute operând doar pentru caracterul variabil al dobânzii.

Aceleași argumente vor fi reținute de instanță în privința comisioanelor percepute.

Prin urmare, clauzele atacate îndeplinesc prima dintre condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, fiind, fără îndoială, clauze standard cuprinse într-un contract de adeziune.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000 este însă necesar ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța constată că este adevărat faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc.

În analiza celei de a doua condiții prevăzute de lege, pentru a se putea reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiția ca prin stipularea clauzei să se creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța constată că din planul de rambursare a creditului depus la dosar (filele 142-147 ) rezultă că valoarea comisioanelor percepute este semnificativ . Având în vedere ansamblul acestor elemente,, faptul că nu s-a definit noțiunea comisioanelor de administrare credit, nici nu s-a explicat rațiunea perceperii lor, instanța apreciază că prin stipularea acestora raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit.

Ca o consecință a constatării nulității absolute a clauzelor abuzive, va dispune instanța obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei reprezentând comisionul de administrare lunară credit, astfel cum rezultă din graficul de rambursare anexă la convenția la credit, achitate de la data de 21.08.2008 . Ca o consecință a nulității absolute va dispune instanța eliminarea clauzelor abuzive din contract. Tot ca o consecință a nulității absolute și repunerea părților în situația anterioară, instanța va obliga pârâta la plata dobânzilor legale calculate asupra sumelor acordate prin paragrafele anterioare, de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective. Se vor reține prevederile art. 1088 din Codul Civil de la 1864 (aplicabil raportat la data nașterii raportului juridic 2008), conform căruia: „ La obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. Aceste nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată. „

Instanța va respinge cererea de restituire a sumelor plătite cu titlu de dobândă, peste cea de 8,95%pe an, întrucât așa cum rezultă din înscrisurile depuse, din poziția procesuală a pârâtei, nu a fost percepută o dobândă variabilă mai mare. Cu toate acestea instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, întrucât în lipsa ei, banca ar putea oricând să procedeze la aplicarea unei dobânzi fluctuante.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, văzând și prevederile art. 6 și 7 din Legea 193/2000, în baza acestor considerente, instanța va admite în parte acțiunea reclamantului potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu prevederile art.453 alin.1 Cod procedură civilă, o va obliga pe pârâtă să achite reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform documentului justificativ depuse la dosar (fila 138, 139 ).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte, acțiunea formulată și completată de către reclamanta C. (L.) C. având CNP:_,cu domiciliul în municipiul Oradea, .. 2A, ., ., în contradictoriu cupârâta S.C. B. S.A. cu sediul în București, sector 2, D. P., nr. 6A, înmatriculată la ORC sub nr. J_ având CUI RO_, ca legală și întemeiată.

Constată nulitatea absolută a clauzei de la pct. 4.1. din contractul de credit privind de consum nr. 050CSF_/31.07.2008 privind dobânda variabilă.

Constată nulitatea absolută a clauzei de la pct. 4.3. din contractul de credit privind de consum nr. 050CSF_/31.07.2008 privind dreptul băncii de a modifica dobânzile și comisioanele.

Constată nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare lunară de 0,45% aplicat la valoarea soldului creditului.

Obligă pârâta S.C. B. S.A.. la restituirea în favoarea reclamantei C. (L.) C. a sumelor reprezentând echivalentul în lei a contravalorii comisionului de administrare.

Obligă pârâta S.C. B. S.A.. la plata dobânzilor legale aferente debitului datorat calculate începând cu data introducerii acțiunii și până la pala efectivă.

Obligă pe pârâta S.C. B. S.A.. la plata în favoarea reclamantei C. (L.) C. a sumei 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Respinge restul pretențiilor.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare; în cazul căii de atac, cererea de apel se depune la Judecătoria Beiuș.

Pronunțată în ședință publică, azi 15.06.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

C. D.M. – judecător Anișoara I. P.

Red.C.M.

Tehnored.A.I., 4ex.

07.07.2015

Emise 2 comunicări: