Plângere contravenţională. Sentința nr. 1299/2013. Judecătoria BISTRIŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1299/2013 pronunțată de Judecătoria BISTRIŢA la data de 18-02-2013 în dosarul nr. 9926/190/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA BISTRIȚA
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ nr. 1299/2013
Ședința publică din data de 18 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. O. D., Judecător
GREFIER: B. C. I.
Pe rol fiind soluționarea plângerii contravenționale formulată de petentul R. C. M. împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ încheiat la data de 06. 08. 2012 de intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚENA BISTRIȚA-NĂSĂUD.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă martorul B. M. L., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța procedează la audierea martorului B. M. L., identificat cu CI . nr._, CNP_, sub prestare de jurământ, declarația acestuia fiind consemnată în scris, semnată și atașată la dosar.
Martorul B. M. formulează oral cerere de reexaminare a amenzii aplicate cu motivarea că a fost plecat din localitate și de aceea nu s-a putut prezenta în instanță.
Instanța acordă termen în data de 21. 02. 2013, complet 2 special, pentru soluționarea cererii de reexaminare a amenzii aplicate.
Față de actele de la dosar, instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată că prin plângerea contravențională înregistrată la data de 27. 08. 2012 pe rolul acestei instanțe sub numărul de mai sus, petentul R. C. M. a solicitat să se dispună, în principal, anularea procesului verbal . nr._, întocmit la data de 06. 08. 2012 de către intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚENA BISTRIȚA-NĂSĂUD, ca fiind nelegal și neîntemeiat, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii contravenționale cu avertisment, anularea punctelor de penalizare stabilite și anularea măsurii suspendării permisului de conducere pe o perioadă de 30 de zile; fără cheltuieli de judecată.
În motivare se arată că, potrivit dispozițiilor art. 34 al. l din OG nr. 2/2001, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor este supus controlului de legalitate și de temeinicie a instanței de judecată. Prevederile art. 31-36 din OG nr. 2/2001 asigură dreptul la apărare și la un proces echitabil în cadrul căruia petentul să utilizeze și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal de contravenție nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor și raportat la aceste împrejurări, respectarea limitei proporționalității dintre scopul urmărit de autoritățile statului și sancțiunea aplicată.
Sub aspectul respectării legalității completării, în momentul încheierii procesului verbal, agentul constatator este obligat să aducă la cunoștința contravenientului fapta sau faptele de care se face vinovat și să menționeze corect încadrarea legală a faptei săvârșite, dar în cuprinsul procesului verbal nu este înscrisa încadrarea legala a faptei săvârșite, este menționată parțial numai prevederea de aplicare a sancțiunii, pentru nerespectarea semnificației și a marcajelor rutiere, nu este motivată în drept reținerea și suspendarea permisului de conducere.
Petentul precizează că a executat manevra de depășire în condiții legale, adică înainte de semnul depășirea interzisă și în zonă era marcajul discontinuu, agentului constatator l-a oprit după a doua curbă în direcția de mers către B., la distanța de peste trei sute metri de locul indicatorului ce impune restricția depășirii.
Sub aspectul temeiniciei și a individualizării sancțiunii, petentul invocă dispozițiile art. 5, al. 5, art. 7 OG 2/2001 conform cărora sancțiunea trebuie să fie aplicată gradual, să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite iar potrivit prevederilor art. 21, al. 3, la stabilirea acesteia să se țină seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produs și de celelalte date reținute în procesul verbal.
În cazul reținerii culpei sale, petentul invocă dispozițiile art. 5, al. 5, art. 7, art. 21, al. 3 din OG 2/2001, faptul că nu au avut loc urmări grave, nu s-au produs pagube, că faptele reținute nu există.
În drept s-au invocat prevederile art. 31 din OG nr. 2/2001.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (fila 4 dosar).
Plângerea contravențională este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și menținerea procesului verbal ca legal și temeinic. Partea a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
În motivare se arată că, prin procesul-verbal atacat, petentul a fost sancționat conform art. 100 alin. (3) litera „e" din OUG nr. 195/2002 republicată, reținându-se că în data de 06. 08. 2012 la ora 16,35 a condus autoturismul cu numărul de înmatriculare_ pe DN 17 (E58) în localitatea Livezile și a efectuat manevra de depășirea a autovehiculului cu numărul de înmatriculare_ în zona de acțiune a indicatorului rutier „Depășirea interzisă", încălcând și marcajul longitudinal continuu care desparte sensurile de deplasare. Petentul a fost prezent la întocmirea procesului-verbal, pe care l-a semnat fără obiecțiuni. Procesul-verbal a fost semnat și de martorul ocular B. M. L., conducătorul autovehiculului depășit neregulamentar.
Intimatul consideră plângerea contravențională neîntemeiată întrucât fapta a fost constatată în mod direct de agentul constatator, existând prezumția de temeinicie a actului administrativ astfel întocmit.
Procesul-verbal de contravenție nu este doar un „act de acuzare", asemănător rechizitoriului, ci și un mijloc de probă, forța probantă a proceselor-verbale fiind lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, instanțele având însă obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul. Textul art. 34 al. I din OG nr. 2/2001, permite o interpretare în concordanță cu exigențele unui proces echitabil, din moment ce prevede că instanța de judecată verifică legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție. Fără a stabili și vinovăția persoanei sancționate, procesul¬verbal dovedește o situație de fapt, care a dus la încheierea acestuia și care conduce în mod rezonabil la ridicarea unei acuzații bazate pe împrejurări de fapt ce necesită explicații fundamentate pe probe din partea celui sancționat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționează în mod expres că prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca, de altfel, nici obligația organului constatator de a suporta întreaga sarcină a probei. Limitele de apreciere mai largi sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt justificate în măsura în care Curtea a decis că faptelor contravenționale le corespunde și o posibilitate de investigare mai restrânsă din partea autorităților, numărul acestora fiind extrem de mare. În acest sens, Curtea s-a pronunțat în mod constant. în favoarea prezumției de temeinicie a actului administrativ întocmit de un agent competent aflat în exercitarea atribuțiunilor sale. Cităm din jurisprudența C.E.D.O. Hotărârea dată în cazul Janosevic contra Suediei, dar și la Hotărârea în cazul Blum împotriva Austriei (2005).
Prezumția de temeinicie a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, consacrată în practica judiciară, este expresia competenței de constatare atribuită de stat, în concordanță cu normele legale (Decizia Curții Constituționale nr. 183/2003). În cazul de față, prezumției de temeinicie i se adaugă lipsa obiecțiunilor la întocmirea procesului-verbal și confirmarea faptei de un martor ocular.
Intimatul consideră încadrarea juridică efectuată ca fiind corectă și completă. Din formularea textului art. 100 alin. (3) litera„e" din OUG nr. 195/2002 republicată se poate observa că acest text este cel care prevede atât contravenția cât și sancțiunile aplicabile. [„Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a II-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioada de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: (...) e) nerespectarea regulilor privind depășirea; (...)"]. Textul citat arată că fapta este contravenție, indică clasa de sancțiuni pentru sancțiunea contravențională principală și impune în mod imperativ aplicarea sancțiunii contravenționale complementare - astfel că sancțiunea contravențională complementară nu ar putea fi reindividualizată sau înlăturată nici chiar în situația reindividualizării sancțiunii contravenționale principale. În acest context, menționăm că petentul nu a depus certificatul de grefă la Serviciul Rutier și nu a solicitat restituirea permisului de conducere; astfel, dacă era surprins conducând autovehicule putea prezenta certificatul de grefă prin care dovedea că a formulat plângere contravențională, plângerea suspendând executarea sancțiunii, iar în caz contrar putea susține că a executat sancțiunea contravențională complementară.
Fapta reținută în sarcina petentului este una de pericol, nu una de rezultat, astfel că lipsa întâmplătoare a unor consecințe materiale nu prezintă relevanță. Dacă în urma depășirii neregulamentare s-ar fi produs un accident rutier, încadrarea juridică s-ar fi făcut în funcție de consecințe art. 101 alin. (3) lit. „a" din OUG nr. 195/2002 republicată sau art. 184 ori 178 Cod penal, toate aceste consecințe fiind posibile. Pentru că depășirea neregulamentară nu a avut în acest caz consecința producerii unui accident rutier, s-au aplicat sancțiunile prevăzute de art. 100 alin. (3) lit. „e" din OUG nr. 195/2002 republicată, sancțiunea contravențională principală fiind individualizată prin aplicarea amenzii în cuantumul minim prevăzut pentru fapta săvârșită. Urmarea imediată a săvârșirii contravenției a fost crearea unei stări de pericol pentru ceilalți participanți la trafic, interdicțiile privind depășirea instituindu-se pe sectoare de drum pe care această manevră favorizează producerea accidentelor. Din aceste motive, fapta prezintă un grad de pericol social ridicat iar reindividualizarea sancțiunii ar fi nejustificată.
Din cazierul auto al petentului rezultă că a mai fost sancționat pentru încălcări ale normelor privind circulația pe drumurile publice, fiind înscrisă chiar și o sancțiune pentru încălcarea regulilor privind depășirea (aplicată în data de 26. 05. 2008 de I.P.J. M.).
Astfel, sancțiunea au fost corect individualizată, fiind aplicate în limitele prevăzute de actul normativ, așa cum dispune art. 21 alin. (3) din OG nr. 2/2001, iar procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției conține toate mențiunile obligatorii, a căror lipsă este prevăzută sub sancțiunea nulității.
În drept s-au invocat prevederile art. 120 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, art. 100 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002, art. 115, 138, 242 alin. 2 Cod procedură civilă și art. 21 alin. 3 teza I din OG nr. 2/2001.
În probațiune s-au anexat înscrisuri (filele 22-24 dosar) și s-a solicitat admiterea probei testimoniale în privința numitului B. M. L..
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate și a temeiurilor juridice aplicabile, instanța reține următoarele :
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._, încheiat în data de 06. 08. 2012 de intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚEAN BISTRIȚA-NĂSĂUD, petentul a fost sancționat conform art. 100 alin. (3) litera „e" din OUG nr. 195/2002 republicată, reținându-se că în data de 06. 08. 2012 la ora 16,35 a condus autoturismul cu numărul de înmatriculare_ pe DN 17 (E58) în localitatea Livezile și a efectuat manevra de depășirea a autovehiculului cu numărul de înmatriculare_ în zona de acțiune a indicatorului rutier „Depășirea interzisă", încălcând și marcajul longitudinal continuu care desparte sensurile de deplasare.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din OG nr. 2/2001, legalitatea procesului – verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța reține că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
În conformitate cu prevederile art. 1 din OG nr. 2/2001 constituie contravenție fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege în mod expres ca și contravenție.
Din analiza prevederilor textului mai sus menționat rezultă faptul că, pentru a caracteriza o faptă ilicită ca fiind contravenție, aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiții cumulative, printre care și aceea de a fi prevăzută de un act normativ în mod expres ca fiind contravenție.
Această cerință cumulativă este una fundamentală, deoarece, în lipsa acesteia, fapta nu poate constitui contravenție, ci o faptă cu caracter mai puțin periculos ce poate da naștere unei răspunderi civile în locul răspunderii contravenționale sau o faptă cu un grad de pericol social mai ridicat, respectiv o faptă penală.
Prin urmare, o primă sarcină a instanței de judecată care este sesizată cu soluționarea unei plângeri contravenționale este aceea de a determina dacă fapta reținută în sarcina petentului este prevăzută sau nu de o lege specială ca fiind contravenție, demers care presupune realizarea a două obiective.
Astfel, în primul rând, instanța trebuie să verifice dacă la data comiterii faptei era sau nu în vigoare acel text legal care a fost reținut de organul constatator ca fiind temeiul de drept al sancționării faptei și, în al doilea rând, dacă aceasta stabilește sau nu anumite fapte ilicite ca fiind contravenții.
În consecință, instanța, cercetând conținutul procesului – verbal atacat, constată că textul legal reținut de către agenții constatatori ca fiind temeiul legal pentru sancționarea faptei constatate ca fiind contravenție, este în vigoare.
Sub aspectul temeiniciei acestuia, deși OG nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 din ordonanță, instanța reține că procesul – verbal contravențional face dovada deplină a situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Forța probantă a rapoartelor sau a proceselor – verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când apreciază probatoriul(cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 31 – 36 din OG nr. 2/2001, în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul – verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta principiul proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional.
Având în vedere aceste principii, instanța constată că procesul-verbal reprezintă un mijloc de probă și conține constatări personale ale agentului de poliție aflat în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. D. fiind că este vorba despre o contravenție constatată pe loc de agentul constatator, instanța apreciază că faptele constatate personal de acesta dau naștere unei prezumții simple, în sensul că situația de fapt și împrejurările reținute corespund adevărului. Prin urmare, simpla negare a petentului în sensul că faptele nu corespund adevărului nu este suficientă, atâta timp cât nu aduce probe ori nu invocă împrejurări credibile pentru a răsturna prezumția simplă de fapt născută împotriva sa.
Așadar, inversarea prezumției nu operează automat doar prin simpla solicitare de anulare a actului, ci petentul, cu respectarea prevederilor art. 1169 Cod civil, trebuie să ceară instanței, în conformitate cu prevederile art. 167 Cod procedură civilă, încuviințarea și administrarea unor probe din care să rezulte contrariul, mijloacele de probă fiind enumerate în dispozițiile art. 1170 Cod civil.
Pe de altă parte, instanța reține că potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 7 din OG nr. 2/2001 forma actualizată, avertismentul este o sancțiune care se aplică pentru o contravenție de mică importanță, atunci când se apreciază că autorul faptei nu o va mai repeta, fiind aplicabilă chiar și atunci când actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede expres această sancțiune.
Deși avertismentul se deosebește de sancțiunile pecuniare și cele privative de libertate, prin aceea că acționează exclusiv asupra conștiinței celui vinovat de săvârșirea unei fapte, el nu aparține sferei răspunderii morale, ci are și o natura juridică, atât pentru faptul că este prevăzut de lege, cât și pentru aceea că poate constitui un antecedent în cazul în care persoana în cauza va săvârși o nouă faptă.
În speță, instanța trebuie să acorde o atenție deosebită modului de determinare a gradului de pericol social al faptelor, luând în considerare criteriile avute în vedere de legiuitor pentru stabilirea gradului de pericol social al faptelor. Practic, aplicarea sancțiunii contravenționale de către agentul constatator se impune a fi realizată cu respectarea întocmai a prevederilor art. 21 alin. 3 din OG nr. 2/2001 forma actualizată potrivit căruia: ”Sancțiunea se aplica în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul verbal”.
Într-adevăr, determinarea gradului de pericol social este o chestiune lăsată la aprecierea agentului constatator, respectiv a instanței de judecată, însa, pentru evitarea arbitrariului, atât în teorie, cât și în doctrina de drept contravențional, s - au statuat o . criterii menite a limita această largă posibilitate de apreciere a agentului constatator, printre acestea regăsindu-se: persoana autorului, comportarea anterioară a contravenientului, în sensul “lipsei de antecedență contravențională”, împrejurările săvârșirii contravenției, regretul manifestat de contravenient etc. În cauză, o atare dovadă de clemență, în raport și de antecedentele contravenționale ale petentului, instanța o apreciază ca nejustificată, agentul constatator procedând la o corectă individualizare a sancțiunii.
În speța pendinte, contestatorul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția temeiniciei actului constatator prin dovedirea unei alte stări de fapt față de cea consemnată în actul constatator, așa cum rezultă din coroborarea probatoriului administrat în cauză (filele 23-24, 29, 34 dosar) cu susținerile petentului. De reținut este și principiul care guvernează dreptul român potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Având în vedere principiul în conformitate cu care nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, coroborat cu probele de la dosar, văzând că starea de fapt reținută de către organul constatator nu a fost răsturnată în cauză, petentul nedovedindu-și în niciun mod susținerea, simpla afirmație neputând avea nicio valoare juridică, în considerarea dispozițiilor art. 34 din OG 2/2001, instanța va respinge plângerea contravențională ca fiind nefondată.
În considerarea dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, precum și în respectul principiului disponibilității care guvernează procesul civil, cheltuieli de judecată nu vor fi acordate, acestea nefiind solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca fiind nefondată plângerea contravențională formulată de către petentul R. C. M., cu domiciliul în Josenii Bîrgăului, nr. 448, jud. Bistrița-Năsăud, împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._, întocmit la data de 06. 08. 2012, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE JUDEȚEAN BISTRIȚA-NĂSĂUD, cu sediul în Bistrița, .. 1-3, jud. Bistrița-Năsăud.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 18. 02. 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. O. D. B. C. I.
Red./Dact
COD/R.
07. 03. 2013/4 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3374/2013.... | Rezoluţiune contract. Sentința nr. 7575/2013. Judecătoria... → |
|---|
