Acţiune în constatare. Sentința nr. 1359/2015. Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1359/2015 pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 05-02-2015 în dosarul nr. 1359/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA B. – JUDEȚUL B.
SECȚIA CIVILĂ
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 05 FEBRUARIE 2015
PREȘEDINTE – B. A. E.
GREFIER – S. A.
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1359
Pe rol judecata cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare, formulată de reclamanții B. E. – A. și B. T. în contradictoriu cu pârâtele S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B. și S.C. „V. R. S.A”.
Dezbaterile au avut loc au avut loc la data de 22 ianuarie 2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea pentru azi când:
J U D E C A T A,
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 12.05.2014, reclamanții B. E. – A. și B. T. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. „V. R. .S.A” – Sucursala B.:
- să se constate ca abuzive clauzele Convenției de Credit nr._/04.01.2008 si nulitatea absoluta a clauzei abuzive vizând perceperea comisionului de risc si a celui de administrare din cuprinsul actului adițional - Actul Adițional nr.2/13.01.2012 ( Art.3 - pct 5.1 litera a) „Comisioane in legătura cu acordarea si utilizarea Creditului,,- comision de administrare 0,10%; respectiv art.5) pct. a) - Condiții Speciale ale Convenției - comisionul de risc – 0,10 %) din contractul inițial comisionul de administrare din actele adiționale ulterioare, art. 8 lit. c) si d) - Condiții generale și art. l0.2 - Condiții generale;
- să se dispună anularea acestor clauze abuzive si obligarea pârâtei sa perceapă o dobânda fixa – de 5,95% p.a., cum era prevăzută în convenția inițială de credit;
- sa fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite de ei ca fiind - comision de risc/administrare, in cuantum de 11.882,07 Euro la cursul valutar al zilei (aferent perioadei 30.01.2008 -29.04,2014) la plata dobânzii legale calculată la debitul datorat de către pârâte de la data introducerii acțiunii și până la restituirea efectivă a sumei, obligând pârâta la efectuarea acestui calcul și la plata daunelor morale in sume de 1000 Euro la cursul valutar al zilei - pentru prejudiciul adus.
- să se constate nulitatea absolută si să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de rezerva numit de banca „MRR„ în valoare de 4.365,43 Euro ( aferent perioadei 30.01._09), încasat în mod nejustificat și reținut de către bancă - prevăzut in art.5 ) pct. e) - Condiții Speciale ale Convenției - comisionul de rezervă -1,85 %) din contractul inițial. Acest comision, arată reclamanții, l-au achitat o perioada de 17 rate lunare dupa care banca, recunoscând că este în culpă, a sistat reținerea și încasarea acestuia dar nu 1-a restituit pe cel încasat abuziv anterior.
În motivare, reclamanții arată că la data de 04.01.2008 au încheiat cu pârâta, Convenția de Credit nr._/04.01.2008, convenție conform căreia banca le-a acordat un credit pentru acoperirea cheltuielilor personale curente, in valoare de 170.000 Euro, pe o perioada de 265 luni cu o dobândă fixa de 5,9^% p.a.(D. 7,74%).Conform art.7 din Condițiile speciale ale Convenției menționate, pentru obținerea acestui credit au girat cu 4 imobile - 3 spații situate în B. ..99, . Carte Funciara nr. 9554/N, nr. cad. 2857/B;0;l/4, nr. cadastral 2857/B;0;l/l si nr. cadastral 2857/B;I; cu CF. nr._/N si construcția CI din B. ..99,. Carte Funciara nr. 9554/N,nr.cad. 2857/B;0;l/l, banca constituind ipotecă de rangul I si II asupra acestor imobile.
Menționează ca pentru imobilul ipotecat este încheiat un Contract de Asigurări cu societatea de asigurări desemnată si agreată de către pârâtă, suma pentru care este asigurat imobilul fiind valoarea de vânzare a acestuia. Solicită a dispune ca banca sa nu mai încaseze comisionul de administrare si să returneze toate sumele achitate cu titlu de comision de risc/administrare si comision de rezerva - MRR- plătite in baza convenției de credit si a actului adițional de la data semnării pana la zi, la care se adaugă dobânda legala. In plus, reclamanții apreciază că aceasta trebuie sa perceapă pe întreaga perioadă a derulării convenției dobânda fixa inițiala, fără a se tine cont de actul adițional ulterior.
Apreciază reclamanții drept un abuz nejustificat faptul că, deși inițial banca le-a reținut si chiar a definit „comisionul de administrare,, prin impunerea celor două acte adiționale, a redefinit comisionul de risc in comision de administrare. Astfel, în acest contract de credit, au achitat la începutul creditului un comision de administrare, iar în prezent li se retine un alt comision numit totde administrare, de fapt vechiul comision de risc, redenumit din nevoia conformării la OUG 50/2010.
Având în vedere calitatea lor de consumatori în sensul definit de Legea nr.193/2000, apreciază că sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca aceste
clauze să fie considerate abuzive. Convenția de credit reprezintă un contract de credit bancar
ale cărei clauze sunt sub incidența Legii 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Consideră că acest comision de risc / administrare este abuziv încasat de către bancă, este nejustificat și nu-și găsește explicația și aplicabilitatea în această convenție de credit. Banca, în cazul neachitării de către ei a ratei lunare, are la dispoziție penalități, comisioane, dobânzi penalizatoare, garanții și asigurări, toate în sarcina lor, creând astfel o disproporție vădită între drepturile și obligațiile asumate. Mai mult, în nici o clauză a convenției nu se precizează ce fel de riscuri acoperă acest comision. Se învederează că acest comision de risc este intru totul in afara prevederilor OUG 50/2010 care precizează clar care sunt comisioanele pe care le poate incasa banca de la client. Pârâta, deși am încercat în mod repetat să obțin încheierea unui Act Adițional care sa întrunească condițiile legale impuse de OUG 50/2010, a refuzat categoric să întocmească un Act care să excludă acest comision abuziv.
Cu privire la comisionul de rezervă, se arată că obligarea la plata unui comision de rezervă care constituie o obligație legală a băncii - în ceea ce privește constituirea rezervei minime - în condițiile în care banca primește și dobândă pentru aceasta, creează o disproporție între drepturile și obligațiile părților, în realitate aceste comisioane reprezentând dobânzi mascate, care se adaugă la dobânda stabilită pentru credit.
În dovedire, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
Ulterior, prin precizările formulate pentru termenul de judecată din data de 22.01.2015, reclamanții au arătat că înțeleg să renunțe la capătul de cerere privind plata daunelor morale precum și la cererea privind obligarea băncii la perceperea unei dobânzi fixe.
Pârâta S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, prescripția parțială a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În sprijinul excepției ridicate, pârâta a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, arătând că, în speță, data încheierii convenției de credit este 04.01.2008 iar perceperea comisionului de administrare denunțat de către reclamanți ca abuziv are loc din anul 2010 iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 6 ani, respectiv 4 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Pentru restituirea fiecărei sume, arată pârâta, curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Pe fondul cauzei, pârâta arată că, în ceea ce privește convenția de credit încheiată între părți, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței, clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute de actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. Că, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus menționată, or, în cazul de față, niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită. Astfel, cât privește cauza actului juridic încheiat, practica ICCJ a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală atunci când o parte contractată urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți, or, după momentul încheierii contractului ea, pârâta, și-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principală, de punere la dispoziție a creditului, cât și cele subsidiare. Precizează pârâta că reclamanții se prevalează de dispozițiile Legii 193/2000 și arată că atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fie negociată direct cu acesta, să fie contrară bunei credințe și, prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Învederează pârâta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca stipulațiile invocate de reclamant să fie considerate abuzive. Astfel, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei, sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard preformulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului. Având în vedere că toți clienții au semnat convenția de credit și au stabilit, împreună cu reprezentatul Băncii, Condițiile speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți. Menționează pârâta că textul art. 1 alin. 1 din Legea 193/2007 obligă la utilizarea unui limbaj clar „ pentru înțelegerea căruia nu este nevoie de cunoștințe de specialitate”.
Mai solicită pârâta respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv a comisionului de risc, arătând, în principal, că prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul și că rațiunea economică a acestui comision nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. Arată că Banca a împrumutat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp și, dacă din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea Băncii însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație. Conchide că, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil și că, acesta nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipotecă și nici al asigurării imobilului.
Pârâta apreciază că neîntemeiată și pretenția reclamanților cu privire la comisionul de administrare, câtă vreme acesta era și este permis în continuare de către art. 36 din OUG 50/2010, arătând că este injust să se considere că profesionistul are și obligația de „ tutelă” în raport cu reclamanții, fapt inadmisibil în ordinea juridică a convențiilor de la apariția lor, fapt exprimat și prin adagiul latin „ non vigilantibus non curat praetor”.
În legătură cu solicitarea de restituire a contravalorii comisionului de risc și de administrare perceput începând cu anul 2008, respectiv 2010, și până la excluderea acestora din convenția de credit,arată că acest lucru este imposibil de realizat în cadrul legal în vigoare, deoarece în primul rând dreptul la acțiune în declararea presupusei nulități relative s-a prescris, iar din moment ce este prescris dreptul la acțiune privind un drept principal, este prescris și dreptul accesoriu al acestuia.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile Legii 193/2000, respectiv art. II din Legea 188/2010 de aprobare a OUG 50/2010, dispozițiile vechiului și noului Cod Civil.
Cu privire la fondul cauzei, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța reține:
Legiuitorul a definit creditul ca fiind "orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a unui alt drept la plata unei sume de bani". ( art. 3 lit. g din Legea nr. 58/1998, abrogată prin art.2 din Legea 443/2004, abrogată la rândul său de OUG 99/2006). În reglementarea actuală, art. 7 alin. 1 pct.1 din OUG 99/2006 conturează conceptul de activitate bancară - atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu; Astfel, din interpretarea primei teze a textului evocat, se degajă concluzia că un credit reprezintă de fapt un contract prin care banca se obligă să avanseze clientului său o sumă de bani, iar acesta din urmă se obligă la rândul său să restituie bancherului suma și să plătească o dobândă sau alte cheltuieli în legătură cu această sumă. Concluzia este întărită și de prevederile art. 117 din OUG 99/2006 potrivit cărora „instituțiile de credit pot derula tranzacții cu clienții doar pe baze contractuale, acționând într-o manieră prudentă și cu respectarea legislației specifice în domeniul protecției consumatorului.” Contractul fiind sinalagmatic, consensual și oneros, obligația esențială a băncii este aceea de a avansa suma de bani, ea având dreptul corelativ la rambursarea acesteia de către clientul debitor, și la primirea unei dobânzi ("prețul" împrumutului din punctul de vedere al băncii sau "costul" său din punctul de vedere al clientului împrumutat) precum și la acoperirea altor cheltuieli. La rândul său, clientul are dreptul, odată convenția încheiată, la primirea sumei de bani în condițiile stabilite în contract și obligația esențială de a rambursa creditul. Corelativ, el are obligația de a plăti dobânda și cheltuielile legate de transferul sumei de bani în conturile sale. În practică, părțile încheie contracte detaliate care stipulează toate condițiile privind realizarea operațiunii. Contractele mai prevăd și alte obligații esențiale ale debitorului, respectiv obligația de a folosi suma de bani avansată, respectiv de a face "trageri" ale sumelor cu care a fost creditat, obligația de a folosi sumele pentru destinații expres și limitativ prevăzute în contract și obligația de a constitui garanții pentru rambursarea creditului simultan sau succesiv încheierii contractului de credit.
În speță, instanța reține că la data de 04.01.2008, reclamanții au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._, având ca obiect acordarea unui împrumut în sumă de 170.000 euro pentru o perioadă de 265 luni de la data încheierii convenției (scadent la data de 31.12.2029) Destinația creditului a fost potrivit art.1 din CONDIȚII SPECIALE, „acoperire cheltuieli personale curente; Refinanțarea unui credit acordat de V. R. SA în valoare de 110.000 euro”.
Acțiunea reclamanților s-a întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, aceștia solicitând în esență instanței de judecată, să intervină în raportul juridic contractual prin modificarea/anularea parțială a convenției de credit nr._/04.01.2008 și a Actului Adițional nr.2/13.01.2012 respectiv anularea clauzelor prevăzute la secțiunea CONDIȚII SPECIALE care privesc: data ajustării dobânzii (art. 3 d), comisionul de penalizare (art. 4 lit.a), rata dobânzii penalizatoare (art. 4 lit.b), compunerea și variația comisionului de risc (art. 5 lit.a ) și a clauzelor prevăzute la secțiunea CONDIȚII GENERALE, respectiv cele care privesc garantarea creditului și declararea scadenței anticipate ( art. 8.1 lit.c și lit.d; art. 10.2)
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 1905/2012 faptul că „ instanța nu poate suplini acordul de voință al părților contractante care constituie lege pentru ele în condițiile în care nu au făcut dovada anulării totale sau parțiale a contractului și în condițiile în care clauza din contractele de credit nu are caracter abuziv” Pentru că nu poate nesocoti principiul pacta sunt servanda, instanța nu poate da curs niciuneia din cererile reclamanților, de a lipsi de efecte, respectiv de a modifica clauze contractuale stabilite de părți în baza principiului consensualismului, pentru următoarele considerente:
Domeniul de incidență al clauzei abuzive este conturat de Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, act normativ special, ce vizează armonizarea legislațiilor statelor membre ale Comunității Europene în materia protecției consumatorului împotriva clauzelor abuzive din contractele de adeziune. În concret, potrivit Directivei, sunt considerate ca fiind abuzive clauzele cu privire la autorizarea agentului economic să rețină sumele plătite de consumator în eventualitatea în care acesta din urmă se decide să încheie sau să execute contractul, fără a exista o clauză similară care să acorde despăgubiri în același cuantum în cazul încetării contractului de către agentul economic; acordarea unui drept agentului economic să rețină sumele plătite în avans pentru produse sau servicii, obligarea consumatorului să respecte clauze de care nu a avut în mod real posibilitatea să ia cunoștință înainte de încheierea contractului; acordarea unui drept exclusiv agentului economic să interpreteze clauzele contractuale; Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, modificată succesiv prin legea nr. 65/2002 și Legea 363/21.12.2007, urmărește aceleași obiective, prevăzând că statul protejează consumatorii prin asigurarea cadrului necesar, accesului neîngrădit la produse și servicii, apărării și asigurării drepturilor persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive. După modelul reglementării europene în anexa legii sunt redate clauze considerate de legiuitor ca abuzive, și anume, clauze care dau posibilitatea comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale; clauze care modifică unilateral contractul de către comerciant, în sensul că impun din partea consumatorului obligații care nu au fost stabilite prin contract; clauze care interzic rezilierea contractului; clauze care interzic dreptul consumatorului de a-și valorifica dreptul său prin intermediul instanței de judecată; clauze care permit comerciantului de a cesiona dreptul său, sau de a compensa datoria, fără acordul consumatorului.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Potrivit art. 4 al.6 din Legea nr. 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil” Acest text din lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 al.2 conform căreia ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea a două condiții în mod cumulativ și anume:
1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și
2) clauza să genereze, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
În ceea ce privește negocierea clauzelor contractuale, este de remarcat că deși legiuitorul nu a definit în mod concret și expres această noțiune, sintagma „negociere” în contextul supus prezentei judecăți presupune posibilitatea efectivă a consumatorului de a modifica dispozițiile contractuale într-o manieră care să îi fie acceptabilă. Contractele de credit, intră în sfera contractelor de adeziune, ceea ce înseamnă că acestea conțin și clauze standard, preformulate, însă, un asemenea contract preformulat nu este în mod automat unul abuziv, pentru că altfel nu s-ar mai putea vorbi despre economia consumului ori despre relevanța caracterului profesionist. Chiar și așa, în cazul unui contract preformulat, consumatorul are posibilitatea de a influența clauzele respective, care sunt circumstanțiate, în primul rând, de opțiunile acestuia. Consumatorul are libertatea de a alege între un credit în lei sau unul în euro, un credit cu dobândă fixă, sau unul cu dobândă variabilă sau mixtă, un credit pe o perioadă mai scurtă, sau unul pe o perioadă mai îndelungată. Contractele de credit preformulate au devenit o regulă, pentru că persoana interesată a contracta un împrumut este chiar avantajată de acest sistem, caracterizat prin transparență și previzibilitate Consumatorul are astfel posibilitatea de a verifica într-un mod mai facil condițiile în care poate contracta cu un anumit agent economic și de a decide în deplină cunoștință de cauză, beneficiind de timpul necesar atât pentru a verifica oportunitatea contractării în condițiile oferite de un anumit agent economic, cât și pentru a compara această ofertă cu altele asemănătoare existente pe piață, pentru a lua decizia cea mai bună din punct de vedere economic. Prin urmare, nu se poate reține în speță, contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ. De altfel, și doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive, stabilind că un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. (...) Obligația (de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc) ".
În aprecierea caracterului abuziv, instanța are în vedere și nivelul de pregătire și de înțelegere a consumatorului, având relevanță posibilitatea acestuia de a înțelege efectiv dispozițiile contractuale, dar și posibilitatea acestuia de a demara și influența negocierile. Un consumator cu pregătire juridică ori cu experiență în domeniul afacerilor nu se poate prevala de neînțelegerea ori imposibilitatea de negociere a clauzelor din contractele de credit bancar în aceleași condiții ca un consumator obișnuit. Pe de altă parte, comerciantul, în respectarea obligației sale de a oferi protecție consumatorilor, nu poate să se substituie clientului său, în analiza aprecierii oportunității contractării și chiar a negocierii. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii. În materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Or, la momentul semnării celor două convenții de credit, concurența existentă pe piață, a permis reclamanților să analizeze ofertele mai multor operatori economici, putând alege în mod liber oferta cea mai avantajoasă pentru nevoile lor.
În speță, instanța observă faptul că, în cuprinsul convenției de credit nr._/04.01.2008 la rubrica ,,destinația creditului,, se arată că acesta este și pentru refinanțarea unui credit acordat de aceeași bancă - V. R.. În această situație, este de notat că reclamanții sunt consumatori avizați care cunoșteau ce fel de contracte încheie și ce clauze conțin aceste contracte. Aceștia nu se pot prevala de propria culpă la încheierea convenției de credit nr._/04.01.2008 pentru a obține constatarea nulității absolute a unor clauze pe care, l-a momentul încheierii contractului, le-au apreciat ca fiindu-le favorabile. Mai mult, instanța constată că art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale contractului de credit respectă prevederile art. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive și ale punctului 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193 din 2000, în sensul că s-a prevăzut obligația pârâtei de a-i informa pe împrumutații-reclamanți cu privire la modificarea adusă dobânzii aceștia având posibilitatea de a solicita rezilierea contractului. Împrejurările care ar putea justifica în mod legitim schimbările semnificative ce pot să apară pe piața monetară sunt, de regulă, neprevăzute și imposibil de descris de o manieră exhaustivă în cuprinsul unei clauze contractuale. În ceea ce privește convenția de credit nr._/04.01.2008 și Actul Adițional nr.2/13.01.2012 instanța reține că au fost circumstanțiate în funcție exclusiv de alegerile împrumutaților, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților săi opțiunile existente. Pârâta nu avea nici posibilitatea și nici interesul de a forța reclamanții împrumutați să convină la condiții contractuale cu care aceștia nu erau de acord. Reclamanții ar fi putut compara oferta pârâtei cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea oferta care răspundea cel mai bine cerințelor lor.
În plus, prezentă în fața instanței, reclamanta B. E. A. a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu că nu a considerat necesar să ceară explicații consilierului bancar referitoare la clauzele criticate prin prezenta acțiune, și că a încheiat respectiva convenție în mod liber, fără a fi obligată ori constrânsă.
Instanța va înlătura pentru argumentele expuse în precedent susținerile reclamanților cu privire la vătămarea intereselor economice prin impunerea de către pârâtă unor clauze prestabilite într-un contract nenegociabil, pentru că aceștia nu au fost constrânși să adere la aceste clauze contractuale, ci au acceptat ceea ce a priori au dorit, și anume obținerea în anul 2008 unui credit în valoare de 170.000 euro
În ceea ce privește noțiunea de „dezechilibru semnificativ" pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd această sintagmă, doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului. Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficient pentru a demonstra că ea a fost impusă printr-un abuz de putere economică. Conservarea echilibrului contractual pe tot parcursul derulării contractului este o condiție sine qua non a menținerii egalității juridice a părților în cadrul raportului juridic contractual. Nici art. 3 lit. d și nici art. 5 lit. a prevăzute în secțiunea Condiții Speciale ale convenției de credit nr._/04.01.2008 nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, eliminarea/modificarea clauzelor privind dobânda înseamnă lăsarea contractului fără obiectul său, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea pârâtei să realizeze acte de comerț gratuite sau în pierdere, iar această ipostază chiar este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.
În plus, în cauză nu poate exista un dezechilibru semnificativ din moment ce împrumutații care sunt nemulțumiți de costurile creditului, pot ieși oricând din contract și accesa o altă ofertă de pe piața bancară, solicitând refinanțarea creditului la o alta bancă.
Referitor la caracterul abuziv a clauzei care stabilește rata dobânzii curente ( art. 3 lit. d) și plata comisionului de risc (art. 5 lit.a), instanța reține următoarele:
Dobânda anuală și comisioanele, intră în sfera noțiunii de “preț” al contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestațiile lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 2450/22.06.2011, reține: „Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioada de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și comision. Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil– în acest sens fiind dispozițiile Legii nr. 193/2000/ ( art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE”.
Prin condițiile speciale ale fiecărui contract, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici Libor, Euribor sau dobânda de referință. Rezultă așadar că dobânda de referință care se afișează la sediul băncii pârâte nu se confundă cu indicii Euribor/Libor ci din contră, cuprinde pe lângă aceștia o . alte costuri care revin unei bănci, pe parcursul activității de creditare. Raportând elementele prevăzute de art. 4 alin. 1 din Lege 193/2000 la convențiile încheiate de părți, rezultă că dobânda și comisioanele stipulate sunt elemente care formează costul total al creditelor ce reprezintă obiectul acestui contract și chiar dacă modificarea nivelului dobânzii s-a realizat fără acordul consumatorului, această împrejurare nu poate determina caracterul abuziv al clauzei deoarece este prevăzută în contractul de credit, este asumată de părți iar persoana care a contractat creditul poate să nu o accepte și să ramburseze creditul acordat de bancă. În condițiile în care s-ar lua indicele Euribor așa cum solicită reclamanții, echilibrul contractual ar fi răsturnat în favoarea acestora, deoarece marja stabilită de bancă ar fi fost cu totul alta. Or, scopul acordării acestor credite este obținerea de profit, iar nivelul dobânzii percepute în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul de dobândă practicat de alți prestatori de servicii financiare. Cererea reclamanților de stabilire a dobânzii la un procent de 5,95% p.a. este neîntemeiată, pentru că această operațiune are ca rezultat modificarea în mod nejustificat a prețului contractului, cu consecința scăderii dobânzii sub limita la care poate împrumuta Banca. Altfel spus, dacă s-ar admite solicitarea reclamanților, dobânda curentă ar scădea, sub nivelul dobânzii preferențiale fixe la care s-a convenit inițial prin contract. Toate costurile pe care banca le suportă pe parcursul derulării contractului de credit și care exced indicelui Euribor nu pot fi acoperite prin marja prevăzută în contract. Dacă dobânda s-ar fi stabilit de la bun început prin raportare la Euribor/Robor, marja fixă ar fi fost una mult mai mare, care să permită acoperirea costurilor creditului. Euribor (Euro Interbank Offered Rate) este rata (dobânda) la care o bancă de prim Ordin oferă altei bănci de prim Ordin depozite în zona euro. Euribor este stabilit de un grup de 39 de bănci care prezintă astfel estimarea costului finanțărilor reciproce în euro pe perioade de la o zi la un an. Euribor este utilizat pentru determinarea costurilor dobânzilor variabile la acordarea creditelor în euro. Evoluția Euribor este dependentă de piața financiară internațională și constituie baza de determinare a dobânzilor ce se negociază între bănci pentru împrumuturi în euro. Dobânda la care se pot împrumuta în euro băncile din R. depinde și de alte criterii și în special de ratingul economic și financiar al României rating stabilit de organismele internaționale specializate.
Dacă instanța ar considera admisibilă susținerea că dobânda de referință a băncii nu prezintă o transparență rezonabilă, atunci la fel de admisibilă ar fi și susținerea că nici dobânda Euribor nu este suficient de transparentă, pentru că nici în cazul Euribor consumatorul nu cunoaște din ce este compus acest indice, sau care este evoluția lui posibilă în viitor. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi acceptată pentru că în ambele cazuri, valorile dobânzii (fie ea Euribor sau dobânda de referință a băncii) sunt stabilite prin raportare la elemente ce țin de evoluția pieței, iar nu de voința băncilor. Consumatorul însă nu deține informațiile necesare pentru a calcula singur nici care va fi la un moment dat valoarea dobânzii de referință a băncii, și nici valoarea Euribor, fiind nevoit să aștepte publicarea acestor valori. Așadar, este evident că rata dobânzii contractuale este independentă de voința Băncii având în vedere influența indicatorilor și factorilor de intervenție în modificarea dobânzii menționați anterior, dar și faptul că valoarea dobânzii de referință a băncii este publică și ușor accesibilă împrumutaților. În acest context, nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către pârâtă și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamanții datorând numai acele sume care constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile la care aceștia au consimțit.
Reglementările cuprinse în art. 126 alin. 1 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului statuează că instituțiile de credit trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea, după caz a riscului de credit inclusiv al riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanței, a riscului de poziție, a riscului de decontare / livrare a riscului valutar, a riscului de marfă și a riscului operațional. Deci din economia textului reținem că instituțiile de credit trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanență cel puțin la nivelul cerințelor de capital stabilite pentru acoperirea acestor riscuri.
Comisionul de risc reprezintă fără îndoială un element a costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
Clauza referitoare la perceperea comisionului de risc (ca atare, independent de cuantumul său) este în mod evident standard preformulată, chiar dacă este inclusă în Condițiile Speciale ale convenției de credit. Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Pe de altă parte, pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze nu este suficient ca aceasta să aibă caracter oneros și nici să determine creșterea obligațiilor financiare pentru consumator pe parcursul contractului, ci reclamanții ar fi trebuit să dovedească că respectiva clauză a creat prin ea însăși sau împreună cu alte clauze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, existent încă de la momentul contractului chiar dacă s-a manifestat ulterior, sub acest aspect revenindu-le sarcina probei.
Referitor la comisionul de risc prevăzut de art. 5.a din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr._/04.01.2008 instanța mai notează că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, pentru că Legea de aprobare nr. 288/28 decembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 888 din 30 decembrie 2010 care a intrat în vigoare la data de 2 ianuarie 2011, conține în art. I pct.39 o modificare a dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 invocate de reclamanți nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței. Norma juridică cuprinsă în textul art. I pct. 39 din Legea 288/2010 deși este o normă tranzitorie, are și o componentă de drept substanțial, în sensul că reglementează situația acelor raporturi juridice născute din contractele de credit în curs de derulare, care rămân supuse vechii reglementări, fiind scoase din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010. Or, convențiile de credit încheiate între reclamanți și pârâta S.C. V. R. S.A. este anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind așadar contracte în derulare, excluse din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010.
Așa cum rezultă din probele administrate în cauză, reclamanții au luat un credit în sumă de 170.000 euro (prin convenția de credit nr._/04.01.2008) pentru refinanțarea altui credit anterior, ceea ce presupune în mod rezonabil o comparație a creditului și o opțiune conștientă în favoarea creditului de refinanțare, la aceeași bancă, V. R. S.A. În aceste condiții, faptul că reclamanții au introdus prezenta cerere la aproape 7 ani de încheierea contractului, creează un dubiu semnificativ cu privire la susținerile acestora privind împrejurările încheierii contractului și atitudinea lor subiectivă la acea dată, care profită pârâtei, potrivit principiului in dubio pro reo. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Or, în cauză, probele depuse de reclamanți nu dovedesc dincolo de orice îndoială rezonabilă reaua credință a pârâtei. Este de notat în acest context faptul că Legea 193/2000 nu oferă niciun reper în ceea ce privește condiția ca o clauză să fie contrară cerințelor bunei credințe. Absența unei astfel de prevederi a condus în practica judiciară la concluzia că pentru a dovedi buna credință este necesar să fie demonstrat dezechilibrului contractual în favoarea uneia din părți. Pentru că în speță nu s-a dovedit un astfel de dezechilibru, nici condiția absenței bunei credințe nu este îndeplinită.
Reținând că dobânda și comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului, care împreuna cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului, instanța apreciază că cererea de obligare a pârâtei S.C. V. R. S.A. la modificarea contractului în sensul propus de reclamanți, este nefondată. Mai mult decât atât, o modificare a convenției de credit nr._/04.01.2008 ar aduce atingere atât principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al pârâtei consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu ezită să condamne statul român pe acest tip de contencios. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu noțiunea de bun. Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea acestor clauze ar determina și o nesocotire a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede la art. 16, că: Libertatea de a desfășura o activitate comerciala este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale" Legislația națională cuprinde dreptul la libertatea exercitării activității comerciale, în chiar art. 45 din Constituție, acesta prevăzând „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii". Chiar dacă Legea 193/2000 poate fi considerată o lege în baza căreia se exercită libertatea economică, aceasta nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acestei libertăți. Prin Decizia nr. 230/2007, Curtea Constituțională a prescris ca "în scopul creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, statul trebuie să susțină o politică concurențială corectă, aceasta jucând un rol esențial în facilitarea liberei circulații a mărfurilor, în stimularea inițiativei participanților la activitatea de comerț, realizând și funcția de garanție a unei economii de piață." iar libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității.
Având în vedere considerentele expuse anterior, văzând că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a se putea constata caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanți, instanța constată că acțiunea acestora apare ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea în constatare formulată de reclamanții B. E. – A. – CNP:_ și B. T. – CNP:_, ambii cu domiciliul în ., jud. B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. „V. R. S.A” – Sucursala B., cu sediul în mun. B., .. 2, .. B. și S.C. „V. R. S.A”, cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, ., Sector 2.
Cu drept de apel, care se va depune la Judecătoria B.., în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 05 februarie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red.A.E./Tehnored. S.A./ /-6 ex.5/27.07.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1407/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 493/2015. Judecătoria... → |
|---|
