Obligaţie de a face. Hotărâre din 15-12-2015, Judecătoria BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria BOTOŞANI la data de 15-12-2015 în dosarul nr. 12076/2015
Dosar nr._ restabilire ehilibru contractual
R.
JUDECĂTORIA B.
Ședința publică din data de 15.12.2015
Instanța constituită din:
Președinte: P. S.
Grefier: M. M.
Sentința civilă nr._
Pe rol amânarea pronințării asupra acțiunii civile ce are ca obiect restabilire ehilibru contractual, formulată de reclamanții M. P. M. și M. D. G., în contradictoriu cu pârâtele S.C. Voksbank R. S.A. și S.C. Voksbank R. S.A., prin Sucursala B..
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 08 decembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de astăzi, 15 decembrie 2015, când,
INSTANȚA,
Deliberând asupra acțiunii civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.07.2015, sub nr. _ , reclamanții M. P. M. și M. D. G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele S.C. Voksbank R. S.A. și S.C. Voksbank R. S.A., prin Sucursala B., ca prin hotărârea ce urmează a fi pronunțată să se dispună constatarea nulității absolute a clauzei contractuale abuzive inclusă în Convenția de Credit nr._ din 16.07.2007, respectiv art. 3.5, art. 3.6. și 3.7. din Condiții Generale și art. 5 lit. a. b.c.d din Condiții Speciale, restituirea sumei de 1640 EURO reprezentând comisionul de risc plătit de la data semnării contractului si până la data plății elective, precum și suma rezultată din aplicarea procentului de 0.1% aplicat la soldul creditului, cu titlu de comision de risc de la data acordării creditului si până la data plății efective și suma de 375 RON cu titlu de comision de gestiune, sume pe care le solicită actualizate cu indicele de inflație, stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb al EURO - RON la data semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului, de la data semnării și până la plata ultimei rate contractuale din contractul de credit nr._/26.07.2007 încheiat între pârâte și reclamanți și restituirea sumelor încasate de către pârâte cu titlu de diferență curs valutar de la data încheierii contractului și până la data plății efective, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente debitului, sumă ce urmează a fi calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
În motivare, reclamanții au arătat că, la data de 16.07.2007, au încheiat cu pârâtele convenția de credit nr._, o convenție nenegociată, prin care au achiziționat un credit cu garanție reală imobiliară, în valoare de 136.800 EURO, cu o perioadă de rambursare a creditului de 360 luni și cu o dobândă a ratei curente de 5,95 % pe an.
La art. 5 lit. (a) din Convenție se precizează faptul că se va percepe un comision de risc de 0.1 % aplicat la soldul creditului plătibil lunar, pentru primul an al creditului.
Pentru a putea beneficia de acest credit, au fost puși să semneze un contract de adeziune cu banca, un contract pretipizat, pentru toate creditele cu acest specific ale băncii. Contractul nu a putut fi niciodată negociat, clauzele acestuia fiind stabilite unilateral de către bancă.
Toată documentația aferentă convenției de credit a fost furnizată de către bancă, documentație ce era utilizată standardizat și în multe alte credite, nu doar în convenția încheiată între părți.
Astfel, reclamanții au considerat că și la data la care s-a încheiat această convenție, dar și ulterior, au fost într-o poziție, într-un raport inegal cu banca, neavând posibilitatea reală de a negocia, de a adăuga sau de a înlătura vreuna din clauzele contractului.
Potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000, banca avea și are obligația să facă dovada faptului că între părți ar exista o negociere în mod direct, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul reclamanților.
Din lectura art. 3.5 din Condițiile Generale, rezultă obligația de plată a acestui comision în sarcina lor doar pentru punerea la dispoziție a creditului fără alte precizări, fapt care reprezintă grav dezechilibru contractual, în raport cu banca, în ceea ce privește drepturile și obligațiile contractuale asumate. Banca, ca și instituție financiară ,aflată pe poziție dominantă în piață în raport cu reclamați, a profitat și a abuzat de această poziție, impunând clauze abuzive tuturor clienților. În această categorie a abuzurilor este și impunerea în textul contractelor a comisionului ele risc, rebotezat din anul 2010 în comision de administrare.
Acest comision de risc și/sau de administrare, în realitate, nu este justificat întrucât banca și-a luat deja toate măsurile de siguranță în vederea recuperării creditului, apartamentul pe care 1-au cumpărat cu banii din credit fiind ipotecat în favoarea băncii, apartamentul este asigurat, iar asigurarea este cesionată în favoarea băncii, situație în care banca și-a luat toate garanțiile că-și va recupera creditul din veniturile lor lunare. Reclamanții au precizat că amândoi soții au contracte individuale de muncă pe durată nedeterminată. Acest comision nu este nimic altceva decât o dobândă ascunsă care să aducă profit în mod mascat băncii neoferind nici un alt serviciu în schimbul acestuia.
În ceea ce privește capătul de cerere privitor la înghețarea cursului EURO - L., reclamanții au apreciat că este, de asemenea, o clauză abuzivă prin care se stipulează că efectuarea oricăror plăți în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, la momentul încheierii convențiilor, raportat la circumstanțele economice din anul 2008, precum și la posibilitățile de a cunoaște efectele unor astfel de credite și implicațiile clauzelor contractuale pc termen lung, contractarea creditului în EURO s-a prefigurat un produs nou pe piață și, în lipsa unor informații corespunzătoare cu privire la moneda în care noi am contractat împrumuturile, respectiv cu privire la istoricul evoluției EURO și riscuri generate de variațiile cursului de schimb valutar ne-am obligat să returnăm sumele împrumutate la termenele și în cuantumurile menționate în contracte, având ca premisă cursul de schimb valutar EURO - L. din perioada respectivă. 3.5 LEI/EURO. Ulterior însă, pe parcursul derulării contractelor. EURO s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda națională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depășind valoarea de 4,5 LEI/ ELIRO în luna februarie 2015, cu repercursiuni grave asuma noastră, în ceea ce privește posibilitatea de îndeplinire a obligațiilor de plată a ratelor, cu riscul de a ajunge în executare silită. Această creștere accelerată a valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, precum și cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din lei în euro, diferențele dintre cursul practicat de bancă și casele de schimb valutar și respectiv cursul stabilit de B.N.R., diferențele dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul nostru, cu efectul obținerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestație. Așadar, s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel că reclamanții, în prezent, ssunt obligați la prestații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-au manifestat voința de a contracta. Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricărei plăți în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar.
În cauza C - 484/08. Caja de Ahorros Y Moțe de Piedad de Madrid (2010), C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimui prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în căzu: clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.
În cauza Salvat Editores S A v Jose M.Sanchez Alcon Prades, C - 241/98, CJUE recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, că ,,această putere se încadrează pe deplin în contextul general al proiecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".
Din păcate, singura posibilitate a reclamanților la acea dată, era aceea de a alege între creditele existente pe piață, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opțiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului. Banca nu a acționat cu bună-credință, aceasta având obligația de a ne explica riscurile clienților, de a ne pune la dispoziție informațiile necesare, astfel încât să aibă posibilitatea de a evalua consecințele economice ale contractării creditelor. Având în vedere poziția de inegalitate în care s-au aflat, legea instituie în sarcina operatorului economic - banca, cea care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. 50/2010. În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin. Aceste obligații instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informații reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de creștere a Euro, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate. Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale. Așa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Conform art. 54 din Constituție, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său și în limitele sale.
În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economie vădit disproporționat.
În acest sens s-a pronunțat și CJUE, respectiv în cauza C - 26/13, Kasler și Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE respectiv la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ute in contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă. CJUE a statuat că ..1) articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate in sensul că termenii obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat in moneda străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.
De asemenea, apreciem că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că. in ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca acel contract să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dini e acesl mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, vințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-1 privește.
Așa cum rezultă din cele menționate la pct. 57, 58 din hotărâre, CJUE precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte și nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la e al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor și cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului.
Decizia CJUE precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecințele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului. Astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcționalitatea concretă a mecanismului de schimb al monede străine, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare ș inteligibile, consecințele economice care rezultă din faptul semnării contractului.
Cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar EURO - L. la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, considerăm că se impune înghețarea cursului de schimb valutar EURO - L., pentru efectuarea plăților în temeiul convențiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convențiilor, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către noi.
Potrivii art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.
Reclamanții au mai precizat că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este una imprescriptibilă, condiție în care ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze abuzive și. în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acestora, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară.
Reclamanții au încercat rezolvarea acestui litigiu pe cale amiabilă adresându-ne unui mediator, însă pârâta nu a dat curs inițiativei acestora.
În drept, au fost invocate disp. art. 4, 5, 6, 14 din Legea nr. 2000 prixind clauzele abuzive, art. 35 din OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. OG nr. 13/2011 privitoare la dobânda legală și legea 296/2004 privind Codu, Consumatorului.
În dovedire, au fost depuse la dosar înscrisuri.
Acțiunea este scutită de taxă judiciară de timbru, conform art. 29 lit. f din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Pârâta S.C. Voksbank R. S.A., legal citată, a formulat întâmpinare la dosar.
În motivare, pârâta a arătat că, din argumentele expuse de reclamanți nu rezultă vreun temei de drept pentru denominarea soldului creditului. La fel și din temeiurile în drept menționate în cererea introductivă.
Aceste lipsuri constituie o încălcare flagrantă a art. 194 lit. d din C. Proc civ., încălcare ce trebuie înlăturată în mod corespunzător sub sancțiunea anulării capătului de cerere principal.
Pe cale de excepție, pârâta a invocat netimbrarea celui de treilea capăt de cerere al acțiunii. Spre deosebire de celelalte capete de cerere care au fost formulate, cel de al șaselea capăt de cerere nu intră sub incidența excepției stabilite prin art. 29 alin (1) lit. f, din OUG 80/2013, deoarece spre deosebire de celelalte capete de cerere, denominarea solicitată de către reclamanți nu are la bază o clauză contractuală denunțată ca fiind abuzivă. A fortiori, capătul de cerere cu numărul șase nu are niciun temei legal identificat de către reclamanți, iar după verificarea amănunțită a legislației incidente în speță, acest temei rămâne neidentificabil.
Astfel, pârâta a apreciat că, știind că în cauza de față nu a fost invocată vreo clauză contractuală din convenția de credit din care să rezulte o încălcare a drepturilor consumatorului și nu a fost indicată nicio prevedere legală care să scutească reclamanții de plata taxei de timbru pentru acest petit, excepția aceasta este dată, urmând să fie admisă de către instanță ca atare, cu consecința punerii în vedere reclamanților a obligației de a timbra acest capăt de cerere în conformitate cu prevederile art. 3 din OUG 80/2013.
De asmenea, pe cale de excepție, a invocat netimbrarea celui de al patrulea capăt de cerere al acțiunii. Reclamanții au solicitat restituirea diferenței dintre ratele încasate la cursul EURO de la momentul plății și ratele calculate potrivit cursului EURO de la momentul acordării creditului. Nici acest capăt de cerere nu intră sub incidența art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013, motiv pentru care considerăm că se impune timbrarea la valoare a pretenției pecuniare.
După cum nu a fost precizat cuantumul diferenței despre care am făcut vorbire, pârâta a apreciat că se impune punerea în vedere reclamanților să specifice care este cuantumul diferenței pentru a se putea proceda la stabilirea taxei de timbru aferente.
A fortiori, capătul de cerere cu numărul opt nu are niciun temei legal identificat de către reclamanți, iar după verificarea amănunțită a legislației incidente în speță acest temei rămâne neidentificabil, conform aprecierii pârâtei.
Totodată, pe cale de excepție, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.
În sprijinul excepției,a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând sa curgă in momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului. În speța de față data încheierii convenției de credit_/16.07.2007 este 21 06 2007, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2015, după aproape 8 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Prin urmare, pârâta a solicitat instanței să constate prescripția a dreptului la acțiune privind restituirea sumelor plătite cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii. Pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.
Pe fondul cauzei, în ceea ce privește convenția de credit nr._/16.07.2007, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute în actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. Reclamanții erau consumatori avizați, deoarece la momentul încheierii convenției de credit menționate, aceștia mai aveau contractat un "alt de credit de la altă bancă, de la BCR, în sumă de 17 000 EUR.
Reușind între timp să se familiarizeze mai bine cu clauzele principale ale acestui tip de contracte și cu mecanismul de funcționare al clauzelor contractului de credit, ceea ce denotă că, de fapt reclamanții erau suficient de bine documentați pentru a identifica oferte mai favorabile intereselor acestora, motiv pentru care au renunțat la ideea de a reveni pentru un al doilea credit la banca menționată, orientându-se spre alte oferte de pe piață.
De aceea, pârâta a apreciat că, fiind consumatori avizați, reclamanții invocă argumente neîemeinice privind caracterul abuziv al clauzelor invocate de către ei prin cererea de chemare în judecată, lor nefiindu-le aplicabile art 1-4 din Legea 193/2000 care protejează anume consumatorii neavizați, iar pe cale de consecință considerăm că instanța trebuie să respingă toate argumentele și pretențiile reclamanților întemeiate pe prevederile Legii 193/2000 cât și ale Directive 93/13/CEE din aceste considerente invocate de către noi.
Însă, pentru a fi incidente dispozițiile invocate din Legea 193/2000 trebuie să fie întrunite cumulativ condițiile care sunt strict prevăzute de legea sus-menționate. În cazul de față niciuna dintre acele condiții nu sunt întrunite.
Astfel, cauza actului juridic, este o componentă a voinței juridice care reflectă scopul pentru care s-a încheiat actul juridic, și anume - punerea la dispoziție a unor sume de bani in schimbul unei contraprestații - dobânda si comision.. Existența cauzei obligației și caracterul ei real și licit sunt prezumate prin lege până la proba contrară iar prin argumentele aduse prin acțiune reclamanții nu răstoarnă aceasta prezumție.
Nu se poate afirma ca Banca a urmărit, la momentul încheierii convenției de credit, să fraudeze legea protecției consumatorilor, fiind suficient în acest sens să comparam dobânda anuala efectivă din contractul reclamanților cu celelalte dobânzi efective de pe piață - dacă întregul cost al creditului ar fi fost mai mare decât ofertele celorlalte Bănci, atunci, eventual, s-ar fi putut încerca sa se răstoarne prezumția de cauza licită.
Practica înaltei Curți a considerat că ne aflăm în prezența unui caz tipic de cauză ilicită și imorală, atunci când o parte contractantă urmărește să obțină contraprestația dintr-un contract sinalagmatic, cunoscând că nu poate executa obiectul contractului, astfel cum acesta a fost stipulat de către părți . Or după momentul încheierii contractului, pârâta și-a onorat obligațiile contractuale, atât pe cea principală, de punere la dispoziție a creditului, cât și cele subsidiare, stipulate în convenție.
Pornind de la textul consacrat în art 970 C. civ., buna credință a fost conturata ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000 instanța urmează a analiza conduita subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007. Prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-apierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Contractele de credit au fost asimilate în literatură noțiunii doctrinare de „contract de adeziune" sau „contract standardpreformulaf astfel cum menționează actele comunitare în materia protecției consumatorului și cum a fost preluată expresia și de dispozițiile art. 4 din Legea nr 193/2000.
În prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamanti să fie considerate abuzive.
Clauza reglementata la art. 5 din Convenția de Credit a fost negociată. Adeziunea vizează exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, instanța va observa că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia.
Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de -vânzare practicate de consumator.
Dovada acestei afirmații este însăși dispoziția contractuală prevăzută la art. 3.5 conform căreia, fentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale. "
Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii, răsturnând în acest sens sarcina probei sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard pre formulat, respectiv Condițiile Generale ale Contractului.
Având în vedere că toți Clienții au semnat Convenția de Credit și au stabilit, împreună cu reprezentantul Băncii, Condițiile Speciale aferente fiecărui contract în parte, nu se poate considera că aceste clauze nu au fost negociate, fiind obligatorii pentru părți.
În legătură cu natura comisionului de risc prevăzut de art. 3.5 și art 5 lit. a, pârâta a precizat că este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune.
Este de notorietate în doctrină faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv, dobânda și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.
Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii. Riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului.
Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului
Clauza contractuală privind dreptul Subscrisei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.
Totodată, prm intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creape monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Prin dispozițiile art. 3 alin (1) lit g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Totodată, pârâta a menționat că există si alte categorii dc risc pe care o bancă trebuie sa le ia în calcul (riscul de țară, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, riscul devalorizării garanțiilor sau a altor piețe cu implicare directa asupra costurilor de creditare).
Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual la evoluția stării financiare a reclamanților. La fel, instituirea comisionului/dobânzii de penalizare, inaplicabil in cazul îndeplinirii obligațiilor de plata, are rolul de a înștiința reclamanta asupra consecințelor care decurg din neplata ratelor, neputând fi interpretat in sensul stabilirii unui anatocism din partea Subscrisei.
Pârâta a mai subliniat că acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca si nici al asigurării imobilului. Aceste doua noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea si a altor riscuri decât riscul de neplata, si anume: riscul de neexccutare al garanției, riscul de urmărire al garanției, riscul de depreciere/pieire al garanției, de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care exista in legătura cu un credit acordat;
Comisionul în cauză nu este perceput numai pentru neexecutare, dar și pentru perioada de timp necesară executării silite și a pierderilor de valoare în timpul executării silite deoarece puterea de cumpărare este redusă ca urmare a crizei economice. Toate aceste împrejurări se cuantifică în costuri suportate de către bancă.
Prin urmare, comisionul este unul vădit legal, perceput pentru servicii perfect legale și indispensabile atât nouă, cât și pârâților.
În legătură cu susținerile privind caracterul abuziv al clauzei stabilite de art. 3.6 din Condițiile Generae considerăm că acesta sunt neîntemeiate.
Deși este prevăzut de art. 3.6 din Condițiile Generale ale convenției de credit, pârâta a arătat că prevederea este una generică, comisionul de administrare nefiind prevăzut undeva în condițiile speciale ale creditului. Explicația de ce comisionul de administrare este prevăzut în condițiile generale însă nu este perceput în fapt rezidă în natura tehnică preformulată a convențiilor de credit încheiate între profesioniști și consumatori. De aceea, simpla prevedere generică a acestuia, nereflectată în vreun cost anumit, care să permită astfel perceperea comisionului de administrare, este ineficientă din punct de vedere juridic pentru că nu produce niciun fel de efecte.
De asemenea, potrivit pârâtei, comisionul de rambursare în avans nu este abuziv. Comisionul la care facem referire corespunde exigențelor legislației de protecție a consumatorului. Acesta are o explicație detaliată a condițiilor în care este perceput și o formulă de calcul explicită, care permite în orice moment consumatorului să poată previziona efectele acestuia dacă intenționează să beneficieze de posibilitatea contractuală de restituire anticipată (totala sau parțială) a creditului.
De asemenea, nici rațiunea economico-juridică a prezentului comision nu este de natură să aducă o atingere echilibrului contractual. Deoarece Banca anticipează un profit anumit din împrumutarea unor sume de bani pe o durată determinată, exprimabil în rate lunare, restituirea împrumutului anticipată va face ca Banca să piardă o parte din profitul preconizat.
De aceea, în vederea atenuării acestor urmări negative asupra profitului său, Banca a stabilit un comision plătibil la sold, care este mai mic decât dobânzile anuale efective care ar trebui să fie încasate pentru perioada cu pricina.
În legătură cu petitul privind obligarea Băncii la înghețarea cursului de schimb EURO-RON, pârâta a arătat că, în primul rând, din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se poate identifica niciun temei juridic pentru aplicarea cursului valutar în sensul solicitat de reclamanți.
În principiu, în contractele de credit încheiate cu consumatorii se specifică în mod expres faptul că împrumutul a fost acordat în valută, respectiv într-o anumită monedă (suma principală se va trage în moneda creditului), iar rambursarea acestuia este firesc să fie tot în aceeași monedă. Faptul că împrumutații înțeleg să dispună în orice modalitate de suma acordată inclusiv transformarea sumei acordate în EURO în echivalentul acesteia în RON, asumându-și astfel riscul valutar nu poate fi imputat băncii.
Pârâta a învederat instanței faptul că atât Codul civil din 1864, cât Și noul cod civil consacră în mod expres în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia .
În consecință, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
Or, prin acțiunea prezentă se încearcă exclusiv eliminarea riscului valutar pe care-1 suportă consumatorul, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, ceea ce echivalează, în esență, cu nesocotirea principiului legal al nominalismului și cu suportarea riscului valutar exclusiv de instituția de credit. În consecință, nu se poate pune în discuție problema caracterului abuziv al clauzelor, întrucât în Convenția de credit în ceea ce privește moneda creditului și riscul valutar, vorbim de aplicarea unei dispoziții legale.
Din aceeași perspectivă nu poate fi reținută nici teza că riscul valutar ar fi fost preluat integral de client. Această afirmație contrazice regulile elementare ale oricărei tranzacții în valută, din moment ce cursul poate și scădea, nu doar să crească. Este evident că, în cazul unor tranzacții comerciale cu plata în valută, la un interval de timp de la tranzacționare există un risc, însă acesta este suportat în mod egal de cei doi participanți, unul dintre ei preluând riscul în caz de creștere, iar celălalt în caz de scădere.
Mai mult decât atât, contrar susținerilor reclamanților din acțiunea introductivă, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speță. Reclamanții consideră în mod nejustificat și fără niciun fundamet juridic că s-ar impune revizuirea efectelor Convenției de credit, în sensul aplicării cursului valutar de la dorit de aceștia.
Revizuirea efectelor actului juridic - rebus sic stantibus (aplicabilă contractelor sinalagmatice, cu titlu oneros, comutativ și cu executare succesivă) presupune ca în cauză să intervină o rupere a echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, deoarece se ajunge la situația în care efectele actului juridic sunt altele decât cele pe care părțile, în momentul încheierii respectivului act, au înțeles să le stabilească și care să fie obligatorii pentru ele.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Condițiile Generale ale convenției de credit, care a fost încheiată cu reclamanții, se prevede expres, ca regulă că: "orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepta cazurilor menționate expres în Condițiile Speciale."
Conform art 6.2 din Condițiile Speciale ale creditului, anuitatea este stabilită în monedă străină (EURO), iar moneda creditului, conform art. 1 Ut. c) este stabilit în moneda anuității, adică tot EURO, după cum aceasta a fost și moneda în care s-a pus la dispoziția reclamanților creditul contractat prin convenția amintită.
Prin urmare, revenind la obligația de conformitate a executării obligațiilor contractuale, după cum rezultă din art. 969 C. civ., reclamanții trebuie să rămână obligată să achite sumele datorate în moneda străină, adică euro și în continuare, fiind ilegală și netemeinică orice modificare a executării în natură a acestei obligații, din perspectiva principiului "pacta sunt servanda".
Referitor la petitul de restituire a sumelor solicitate, pârâta a considerat că, pe lângă prescripția dreptului la acțiune, acest demers mai întâlnește un impediment legat de Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani se întinde pe toată durata contractuală.
Pe lângă folosința efectivă a sumelor de bani puse la dispoziție de către bancă, reclamanții au beneficiat și de serviciile accesorii ale acestora, echitabil fiind ca și aceștia să restituie contravaloarea serviciilor primite de la bancă.
Totodată, având în vedere principiul „accesorium sequitur principale", se impune ca să fie respinsă cererea de acordare a dobânzilor la sumele solicitate. Potrivit argumentelor invocate în legătură cu nerestituirea prestațiilor succesive, este netemeinică cererea reclamanților de achitare a sumelor cerute de către reclamanți este evident că și cererea de acordare a dobânzilor la acestor sume este neîntemeiată.
În drept, pârâta a invocat prevederile art.l coroborat cu art. 4 și următoarele din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 969, 970, 1088 alin (2) și următoarele din vechiul C. civ, art. 6 și art 1522 din Noul Cod Civil, art 4 al Directivei 93/13/CEE.
În dovedire, a solicitat administrarea probei cu încrisuri și interogatoriul reclamanților.
Instanța, pentru justa soluționare a cauzei, a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și interogatoriul reclamantului M. P. M..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, prin convenția de credit nr._/26.07.2007 încheiată cu pârâta ..A, reclamanților M. P. M. și M. D. G. li s-a acordat un credit în valoare de 136.800 CHF pe o perioadă de 300 luni.
Reclamanții au sesizat instanța de judecată cu privire la clauzele apreciate ca fiind abuzive respectiv cele cuprinse în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit sus menționate, solicitând totodată restituirea comisionului de gestiune în cuantum de 375 lei, precum și stabilizarea cursului euro la data semnării contractului valabil pentru toată perioada contractului.
În drept, art. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stipulează: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Actul normativ amintit a transpus dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Potrivit reglementării comunitare, pentru a putea fi calificată drept abuzivă o clauză trebuie să îndeplinească trei condiții- două negative și una pozitivă- respectiv să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul principal al contractului.
În speță, convenția încheiată între reclamanții M. P. M. și M. D. G. și pârâta . intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.
Potrivit art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției încheiate, consumatorii datorează un comision de risc, de 0, 1 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convențiilor de credit.
Comisionul de risc cuprins în art. 5 a) din condițiile speciale, ale convenției de credit este o clauză abuzivă, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Caracterul negociat nu este dovedit, în condițiile în care banca nu a adus probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, deși sarcina probei îi incumba conform art. 249 din Codul de procedură civilă.
Caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultă din faptul că această convenție are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.
Din susținerile reclamanților (care au sub aspect probatoriu valoarea unei mărturisiri judiciare) reiese că acea clauză referitoare la comisionul de risc nu a fost negociată de pârâtă cu persoanele împrumutate nici sub aspectul condițiilor în care acesta comision poate fi perceput, nici sub aspectul cuantumului său.
În ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzei nenegociate referitoare la comisionul de risc, se apreciază că, această condiție este îndeplinită în speță.
Din cuprinsul clauzelor contractuale nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâta și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat.
Așadar, instanța constată că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor perfectate de pârâtă pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze din moment ce motivația încasării acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale nici în cel al condițiilor speciale ale contractelor amintite.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale trebuie să fie clare, fără echivoc iar înțelegerea lor nu trebuie să necesite cunoștințe de specialitate, or, în speță, clauza referitoare la comisionul de risc nu îndeplinește aceste cerințe din moment ce motivația perceperii respectivului comision este una generică și ambiguă, putând fi interpretată și justificată de pârâtă după liberul său arbitru.
În acest context, clauza în discuție se impune a fi calificată ca fiind abuzivă prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 1 lit. g din anexa la Legea nr. 193/2000 întrucât nu are un conținut clar și fără echivoc, putând fi interpretată de pârâte în mod unilateral.
De asemenea, dezechilibrul creat în privința drepturilor și obligațiilor părților prin perceperea comisionului de risc rezultă și din faptul că acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.
Pentru a garanta restituirea creditului contractat, reclamanții au instituit o ipotecă în favoarea pârâtei asupra imobilului proprietatea lor, iar imobilul astfel ipotecat a fost asigurat, poliția de asigurare fiind cesionată în favoarea băncii.
Totodată, ca urmare a cesionării poliței de asigurare a imobilului în favoarea băncii, aceasta se subrogă în toate drepturile asiguratului, având la îndemână toate mijlocele juridice necesare pentru recuperarea indemnizației de asigurare.
Dacă împrumutatul își îndeplinește în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate și la termen ratele și dobânzile datorate, pârâta nu suportă nici un risc, iar în această situație reținerea sumelor percepute cu titlul de comision de risc nu are nici o justificare, pârâta beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.
Echilibrul contractului presupune ca drepturile fiecăreia din părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți ori un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa.
Prin anexa la Legea nr. 193/2000, lit. r) sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă ,fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Dacă în accepțiunea pârâtelor încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea contractuale ce le revin consumatorilor-, clauza referitoare la acest comision este abuzivă potrivit art. 1 lit. r din anexa la Legea nr. 193/2000 din moment ce nu cuprinde și o obligație corelativă a pârâtei de restituire a comisionului astfel perceput în măsura în care neexecutarea nu se produce.
Pârâta susține că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziție.
Este adevărat ca instituțiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancara pe care o desfășoară si, de aceea, BNR autorizează instituțiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deținerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară si în moneda statului unde își desfășoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condițiilor de faliment, delapidare, etc. sa existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.
Ideea de ansamblu este, așadar, că pentru a se înființa și apoi a funcționa, o instituție de credit trebuie să îndeplinească anumite cerințe. În cazul în care nu sunt îndeplinite respectivele cerințe, exista un risc pentru consumatori, motiv pentru care instituțiile bancare sunt supuse supravegherii permanente a Băncii Naționale a Romaniei( BNR ).
Rațiunea pentru care sunt instituite aceste " cerințe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificata) și mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voința legiuitorului este ca cei protejați să fie clienții instituțiilor de credit, nu ca aceștia să suporte toate riscurile.
Așadar, ceea ce este abuziv, în speță, la perceperea comisionului de risc și creează un dezechilibru între părți este dubla asigurare a creditului, impusa împrumutaților - atât prin ipoteca constituită în favoarea băncii si prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit, cât ș prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.
Instituția bancara a invocat că acest comision, ca și ale dispoziții contractuale, nu mai pot fi renegociate, cu atât mai puțin modificate arătând că aceste contracte au fost însușite de către împrumutați, reprezentând materializarea principiului ”pacta sunt servanda” fiind aplicabil art. 969 Cod civil.
Fără a nesocoti "legea părților” care o reprezintă aceste contracte instanța subliniază că ele sunt contracte speciale, preformulate de către instituția bancară, rolul împrumutaților, fiind unul limitat, mai mult, de aderare la aceste contracte decât de participare efectivă si directă la negocierea și redactarea clauzelor. Consumatorii se situează pe o poziție de inferioritate față de instituția bancară, care este și beneficiara directa a unor servicii de consiliere de specialitate, având la îndemână proprii specialiști care concept contractele în maniera beneficiului exclusiv .
Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 a) din condițiile speciale, instanța reține că acest comision de risc nu face parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speță.
Față de acestea, instanța constată că, fără putință de tăgadă, clauza inserată la art. 5 lit. a din convenția de credit nr._ din 16.07.2007 constituie o clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește domeniul serviciilor prestate de bancă pentru care se percep aceste comisioane se constată că acestea sunt similare conținutului dobânzii variabile care cuprinde toate operațiunile administrative efectuate pentru creditare, respectiv chirii, întreținerea rețelei IT, salariile personalului Băncii, astfel încât aceste trei comisioane reprezintă perceperea aceluiași tarif a doua oară, pentru servicii prestate de către pârâta-reclamantă și a căror evaluare este inclusă și în conținutul prețului creditului care este afișat semestrial la sediile Băncii.
În al doilea rând, cu privire la îndeplinirea condiției existenței unui dezechilibru major, instanța reține că analiza trebuie efectuată raportat la totalul sumelor percepute în baza comisioanelor.
Astfel, cu toate că spre exemplu comisionul de gestiune în cuantum de 375 lei poate fi estimat ca având o valoarea neglijabilă care să nu denatureze echilibrul contractual ca un factor perturbator major, instanța apreciază că motivul principal al constatării caracterului abuziv al comisioanelor, respectiv perceperea unui al doilea cost pentru aceleași servicii prestate, determină analiza valorii însumate a acestora, în caz contrar protecția reclamanților de care beneficiază în baza Directivei 13/1993 putând fi eludată prin introducerea unor costuri numeroase dar cu valoare mică, astfel încât luate individual să nu se poată pune problema punerii în pericol a echilibrului contractual.
Rațiunea de a exista a unui profesionist este de a organiza o activitate periodică în urma căreia să obțină profit dobândit în urma prețurilor practicate, astfel încât în prezenta cauză comisioanele nu trebuie să înglobeze o parte a prețului creditului întrucât acestea nu sunt negociabile iar consumatorul nu are dreptul alegerii între diversele pachete de creditare oferite de pârâtă.
Caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultă din faptul că această convenție are un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc/administrare/gestiune care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.
Prin urmare, față de considerentele expuse anterior, instanța reține că și comisionul de gestiune prevăzut de art. 5 lit. d din condițiile speciale ale contracctului constituie o clauză abuzivă și urmează a fi restituită suma încasată de bancă cu acest titlu.
În ceea ce privește capătul de cerere al reclamanților privind restituirea sumelor de bani încasate în baza prevederilor contractuale declarate nule încasate cu titlu de comision de risc instanța reține că această solicitare este întemeiată.
Însă, cât privește cuantumul total al comisionului de administrare, având în vedere că pârâta a diminuat debitul datorat în continuare de pârâți cu suma încasată cu titlu de comision de administrare, acest capăt de cerere urmează a fi respins, ca neîntemeiat – înscrisuri, filele 68-92 ds.
Cât privește capătul de cerere constând în stabilizarea cursului euro la valoarea de la data încheierii contractului, curs care să fie valabil pe întreaga valabilitatee a contractului, instanța reține că, spre deosebire de cursul CHF, cursul EURO nu a suferit variațiuni substanțiale de la data începerii raporturilor contractuale și până în prezent. Astfel, referitor la cursul euro pe parcursul derulării relațiilor contractuale, nu se poate reține o schimbare a condițiilor economice imprevizibilă care să deturneaze contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat schimbând natura acestuia, astfel că executarea sa în contextul actual corespunde în continuare voinței părților de la momentul încheierii contractului și nu poate fi aplicată în speță teoria impreviziunii pentru a se îngheța acest curs.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 14 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M. P. M. și M. D. G., în contradictoriu cu pârâta S.C. Voksbank R. S.A., și S.C. Voksbank R. S.A. - Sucursala B., a constată existența clauzei abuzive cu privire la comisionul de gestiune cuprinsă în art. 5 lit. c din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._ din data de 26.07.2007, încheiată între părți și a obliga pârâtele la restituirea către reclamant a sumei de 375 lei încasate cu titlu de comision de gestiune, respingând celelate pretenții, ca neîntemeiate.
În temeiul art. 453 alin. 2 din Codul de procedură civilă, constatând că pretențiile reclamanților au fost admise în parte, într-o proporție redusă, va obliga pârâtele, ca părți căzute în pretenții, la plata către reclamant a sumei de 300 lei reprezentând onorariu de avocat, în cuantum diminuat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M. P. M. și M. D. G., ambii cu domiciliul în mun. B., .. 86, jud. B., în contradictoriu cu pârâta S.C. Voksbank R. S.A., cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 10 și S.C. Voksbank R. S.A. - Sucursala B., cu sediul în mun. B., .. 2, scara F, parter, jud. B..
Constată existența clauzei abuzive cu privire la comisionul de gestiune cuprinsă în art. 5 lit. c din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._ din data de 26.07.2007, încheiată între părți.
Obligă pârâtele la restituirea către reclamant a sumei de 375 lei încasate cu titlu de comision de gestiune.
Respinge celelate pretenții, ca neîntemeiate.
Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei de 300 lei reprezentând onorariu de avocat, în cuantum diminuat.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare, cererea și motivele de apel urmând a se depune la Judecătoria B..
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.12.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
Red. S.P.
Tehnodact. M.M.
Ex. 4/31.12.2015
| ← Contestaţie la executare. Hotărâre din 15-12-2015,... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 12/2015.... → |
|---|
