Acţiune în constatare. Sentința nr. 3309/2014. Judecătoria CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3309/2014 pronunțată de Judecătoria CĂLĂRAŞI la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 5658/202/2014
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.3309
Ședința publică de la 25.11. 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE –N. L. P.
GREFIER-Ș. J.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanții R. M. și R. M.-N., în contradictoriu cu pârâții . și . ROMÂNIA SRL, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat reclamanta R. M., legitimată cu CI . nr._, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefier, evidențiindu-se părțile, obiectul cauzei și procedura de citare, după care:
Instanța pune în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. R. C. SOLUTIONS R. S.R.L., invocată din oficiu.
La interpelarea instanței, reclamanta R. M. lasă la aprecierea instanței excepția invocată și arată că nu mai are alte probe de administrat în cauză.
Instanța urmează să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R. C. SOLUTIONS, având în vedere faptul că, după renunțarea reclamanților la capătul de cerere prin care se solicita restituirea unei părți din sumele achitate, aceștia nu au în cauza de față nicio pretenție concretă față de pârâta R. C. SOLUTIONS, iar aceasta nu este parte în raportul juridic rezultat din aplicarea dispozițiilor care reglementează sancțiuni legale pentru inserarea de clauze abuzive în contractele cu consumatorii și nici nu este succesor al pârâtei V., întrucât prin cesiunea de creanță se pot transmite doar drepturi ale cedentului, iar nu și obligații ale acestuia.
Socotindu-se lămurită, instanța declară închisă cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbateri pe fondul cauzei.
Reclamanta R. M. solicită admiterea cererii așa cum a fost modificată, urmând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor prev. la pct. 5 lit. a din convenția de credit și să se dispună anularea acestor clauze.
Considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept, instanța, conform art. 394 C.pr.civ., dispune închiderea dezbaterilor și rămâne în pronunțare pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea având ca obiect principal constatare clauză abuzivă înregistrată pe rolul acestei instanțe la 28.08.2014 sub nr._, reclamanții R. M. și R. M.-N. au chemat în judecată pârâtele . și . R. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea caracterului abuziv al clauzei regăsită la art. 5 lit. a din convenția de credit_/25.04.2008 și pe cale de consecință, anularea acesteia. Întrucât ulterior această clauză a fost redenumită comision de administrare, reclamanții au solicitat și anularea clauzei numite comision de administrare. Totodată, reclamanții au solicitat să se dispună și repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea băncii la plata sumei de 31.357,60 lei (8628,69 CHF 1 chf = 3,63 la data de 25.08.2014 ) reprezentând prejudiciu produs prin perceperea comisionului de risc/administrare.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt semnatarii convenției de credit nr._/25.04.2008, semnată cu pârâta . și că la data de 31.07.2014 le-a fost comunicată notificarea nr. 8614, prin care li se aducea la cunoștință faptul ca această convenție de credit fusese cesionată către pârâta . R. SRL.
Au apreciat că . are calitate procesuală pasivă întrucât obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unei clauze contractuale, punându-se în discuție valabilitatea unei clauze contractuale de la data când aceasta a fost redactată și a început să își producă efectele juridice.
Reclamanții au susținut că clauza invocată are caracter abuziv, întrucât din cauza modului în care a fost formulată și percepută, fără nicio posibilitate de negociere, s-a urmărit perceperea sub forma voalată a unui comision, care nu are niciun fel de acoperire în serviciile concrete pe care banca se obliga să le furnizeze în temeiul contractului de credit.
Au mai susținut reclamanții și că nu aveau altă posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât să accepte în . bancă și că din analiza cuantumului acestui comision de risc rezultă că acesta nu este în niciun fel justificat, fiind perceput "pentru punerea la dispoziție a creditului", ceea ce constituie chiar obligația principală a băncii în cadrul unui contract de credit, aceasta nefiind îndreptățită să primească sume lunare, pe lângă ratele firești reprezentând restituirea creditului și dobânda.
În ceea ce privește varianta clauzei cuprinsă în actul adițional la contractul de credit, în care comisionul de risc este redenumit "comision de administrare credit", reclamanții au arătat că acest comision reprezintă un procent aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil băncii, lunar, pe toată perioada creditului din perspectiva riscurilor asumate de către bancă prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție și că acest comision vizează administrarea riscului de credit implicat de situații precum comportamentul contractual al debitorului/garanților pe toata perioada Convenției și a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toata durata derulării convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, în caz de producere a riscului asigurat, și a riscului de piață implicat în situații precum variația condițiilor de plată privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment, pe toata durata convenției sau variații ale condițiilor valutare.
În susținerea caracterului abuziv al clauzei menționate, reclamanții au invocat dispozițiile Legii 193/2000, care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, prin care au fost definite noțiunile de "condiții inechitabile; consumator; vânzător sau furnizor", arătându-se că o condiție contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind inechitabilă dacă este în contradicție cu condiția de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
În susținerea cererii, reclamanții au invocat jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauzele Oceano" Grupo Editorial SA vs Rocio Murciano Quintero E. M. Mostaza Claro c. Centro Movil Milenium SL Pannon GSM Zrt. C. Erszebet Sustikne G..
Reclamanții au solicitat instanței să analizeze incidența în cauză a disp. art. 1 și 4 din Legea 193/2000.
Au arătat că actul încheiat cu pârâta V. este unul preformulat, standard, clauzele nefiind negociate de către părți.
De asemenea, au arătat că asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, creditorul chirografar putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întreg patrimoniul debitorilor, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către împrumutat, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
Reclamanții au susținut că dacă s-ar accepta ca valabilă o astfel de clauză ar însemna că i s-ar permite băncii să facă o evaluare in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care reclamanții o vor avea de restituit la momentul intrării în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil și creează dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe într-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei astfel de neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat până la sfârșitul perioadei contractuale.
Au mai susținut și că este îndeplinită și cea de-a treia condiție ce rezultă din reglementarea de la art. 4 din Legea 193/2000, respectiv ca dezechilibrul să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe, întrucât banca utilizează o manoperă dolosivă prin inducerea în eroare a clienților, urmărind atragerea acestora prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci, mult mai atractive în raport cu dobânzile practicate de alte societăți bancare, recuperând apoi diferența prin stipularea comisionului de risc și mărind în mod artificial costul total al creditului, ceea ce transformă comisionul într-o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea de către un client mediu a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat la o altă societate bancară.
De asemenea, reclamanții au susținut și faptul că acest comision nu face parte din obiectul principal al contractului, fiind astfel îndeplinită și condiția de la art. 4 alin 6 din Legea 193/2000 care limitează intervenția instanței de judecată, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze în ceea ce privește definirea obiectului principal al contractului.
În susținerea acestui motiv, reclamanții au invocat interpretarea acestui text de lege conformă Directivei 93/13/CE, în variantele în limbile engleză, germană și franceză, și cauzele CJUE 41/74 van Duyn v. Home Office și 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti și au solicitat aplicarea prevederilor art. 4 alin. 2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul ce rezulta din textul Directivei.
Legat de acest argument, reclamanții au arătat că nu se poate susține că acest comision constituie obiectul principal al contractului nici din perspectiva societății bancare și nici din perspectiva împrumutatului, obiectul principal fiind suma de bani împrumutată (din perspectiva clientului) și dobânda încasată (din perspectiva băncii).
Reclamații au mai arătat că acel comision de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului acordat.
În drept, reclamanții au invocat disp. art. 1 și 4 din Legea 193/2000 pentru toate capetele de cerere.
În probațiune, reclamanții au solicitat administrarea probei cu înscrisuri și au depus copii de pe actele adiționale la contract, scrisoarea de cesiune și graficul de rambursare.
Au solicitat instanței să dispună în cadrul probei cu înscrisuri obligarea V. să depună contractul de credit pe care reclamanții nu îl mai dețin.
Cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru conform art. 29 alin. 1 lit. f din OUG 80/2013.
Pârâta S.C. V. R. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta a enumerat și analizat criteriile de stabilire a caracterului abuziv al unei clauze din contractele între profesioniști și consumatori rezultate din art. 4 și art. 6 din Legea 193/2000 care transpune în legislația română dispozițiile Directivei Consiliului Europei nr. 93/13/CE/15.04.1993.
Pârâta, după expunerea conținutului normelor legale invocate, a apreciat că pentru a reține caracterul abuziv al clauzelor contractuale regăsite în Convenția de credit, instanța trebuie să aibă în vedere dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele cerințe:
-clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator;
-clauza să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante;
-clauza să aibă o exprimare neclară sau neinteligibilă;
-clauza să nu facă obiect al excepției reglementată de art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/CE/1993, deci să nu formeze preț al contractului.
Cu privire la clauza invocată în cererea reclamanților, pârâta a arătat în primul rând, că se impune concluzia existenței unor negocieri anterioare, având în vedere faptul că reclamanții sunt cei care s-au adresat pârâtei în 2008, solicitând a le fi aprobată cererea pentru acordarea unui credit, alegând dintre produsele băncii pe acela care li se potrivea prin raportare la factori subiectivi: valoarea împrumutului, veniturile lunare, perioada de creditare, etc., astfel că, luând cunoștință de oferta băncii, cu aproximativ trei săptămâni anterior semnării convenției, reclamanții au avut libertatea de a acționa, libertatea de a alege și libertatea de a negocia sau de a accepta condițiile oferite de bancă.
De asemenea, pârâta a arătat că nu deține monopolul în materia contractelor de creditare, astfel încât reclamanții se puteau adresa unei alte bănci care să le accepte condițiile proprii.
Raportându-se la conținutul celor două acte adiționale pe are aceștia le-au semnat în cursul anului 2010, pârâta a susținut că este cert faptul că reclamanții au avut posibilitatea de a modifica dispozițiile contractuale. În susținere a invocat faptul că prin actele adiționale li s-a acordat reclamanților o perioadă de grație și a fost majorată perioada de rambursare a creditului.
În susținerea caracterului negociat al clauzei privind comisionul de risc, pârâta a invocat condițiile financiare cuprinse în alte convenții încheiate cu alți clienți ai băncii în care s-au stipulat condiții financiare diferite (comisioane de risc mai mici sau mai mari, ori lipsa totală a comisionului de risc), conform abilității și interesului fiecărui client de a negocia propriul contract.
Din aceste argumente, pârâta a concluzionat că clauza privind comisionul de risc a fost negociată cu reclamanții sub aspectul existenței și cuantumului comisionului.
Cu referire la condiția ca clauza să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, pârâta a învederat că reclamanții interpretează eronat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât legiuitorul face referire la existența unui dezechilibru juridic, iar nu la un dezechilibru valoric, și a apreciat că reclamanții confundă noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare, raportându-se la suma pe care ar trebui să o plătească pârâtei și în care se include și comisionul de risc/administrare, tinzând astfel spre ideea unui dezechilibru valoric.
Legat de acest aspect, pârâta a învederat că din dispozițiile Directivei nr 93/13/CEE rezultă că există un dezechilibru semnificativ numai în împrejurarea în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație, astfel că în noțiunea de dezechilibru semnificativ nu se includ obligațiile de plată prea împovărătoare pentru reclamanți datorita creșterii cursului valutar, pierderii locului de muncă, pierderii veniturilor, sau alte aspecte care nu țin de convenția pârtilor și sunt ulterioare semnării contractului de credit.
Pentru ca un dezechilibru să poată fi analizat, să poată fi caracterizat, ar fi trebuit să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Invocând și considerentele deciziei nr. 2806/25.09.2013 a ÎCCJ și citând din Contractele bancare în Noul Cod Civil - Editura CH B., autor I. T., pârâta a concluzionat că nu se poate reține îndeplinirea condiției dezechilibrului semnificativ.
Cu privire la condiția de existență a unei clauze abuzive referitoare la exprimarea neclară sau neinteligibilă, pârâta a menționat că această condiție are un caracter subiectiv, ținând cont de posibilitatea consumatorului de a citi și înțelege conținutul, prin prisma caracteristicilor personale, menționând că în cadrul unei astfel de analize, ar trebui avute în vedere și dispozițiile art. 2 lit. m) din Legea 363/2007, care prevăd că prin noțiunea de consumator mediu se înțelege "consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici".
Pârâta a considerat că din acest punct de vedere, toate clauzele contractuale, inclusiv cele considerate abuzive de către reclamanți, sunt redactate într-un limbaj clar, accesibil, fără înțeles ascuns, fiind ușor inteligibile, iar reclamanții au educația necesară pentru a înțelege aceste clauze care le-au fost aduse la cunoștință.
A mai arătat pârâta că persoana interesată a contracta un împrumut este chiar avantajată de existența contractelor de credit preformulate, caracterizate prin transparență și previzibilitate.
Pârâta a susținut că clauza incriminată ca abuzivă a fost comunicată reclamanților anterior acordării creditului și că dacă aceștia ar fi avut obiecții sau neînțelegeri legate de acest comision sau de oricare dintre elementele contractului, ar fi trebuit să solicite explicații cel mai târziu la data semnării contractului și dacă neclaritățile continuau, să refuze semnarea contractului. De asemenea, a menționat că reclamanții au semnat contractul nefăcând vreo obiecțiune și nesolicitând explicații, ceea ce face dovada înțelegerii condițiilor contractuale și acceptării acestora.
A mai arătat pârâta că dobânda anuală efectivă și costul total al creditului sunt clar explicitate în Condițiile Generale ale convenției, indicându-se toate elementele din care sunt compuse.
Pârâta a concluzionat că nu se poate reține în cauză nici îndeplinirea acestui criteriu legal, clauzele contractuale fiind clar exprimate, inteligibile, publice, neascunse reclamanților.
În motivarea întâmpinării, pârâta a mai invocat și existența unei condiții rezultate din prevederile de la lit. b ale anexei Legii 193/2000, în sensul că o clauză ar fi abuzivă dacă un consumator ar fi obligat la încheierea unui contract, iar legat de această condiție au arătat că reclamanții au avut posibilitatea, cel mai târziu la data semnării convențiilor de credit, de a lua cunoștință de termenii contractuali și de planul de rambursare, care cuprinde rubrici distincte legate de dobândă și comisionul de risc.
A mai arătat că pentru a încadra aceste clauze în conținutul lit. b) din Anexa și deci pentru a reține caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca reclamanții "sa fi fost obligați" să încheie convenția de credit, ceea ce ar fi infirmat, în opinia pârâtei, de faptul că pârâta nu ar fi impus reclamanților această variantă de creditare, ci ea a fost aleasă chiar de către aceștia, de faptul că pârâta nu a impus valoarea sumelor împrumutate, ci aceasta a fost aleasă de către reclamanți în raport cu nevoile din acel moment (achiziția unui anumit imobil), de faptul că pârâta nu a ales moneda ( CHF ), ci aceasta a fost aleasă de către reclamanți dat fiind cursul valutar redus la acel moment al acestei monede, precum și de faptul că pârâta nu a ales durata în care pot fi rambursate creditele, ci tot reclamanții au optat pentru aceasta perioadă, întrucât posibilitățile financiare nu le-ar fi permis rambursarea într-un termen mai scurt a sumei împrumutate.
De asemenea, pârâta a mai arătat că reclamanții și-au executat obligațiile timp de 6 ani, achitând lunar comisionul de risc, ceea ce a creat o situație de legalitate în percepția băncii.
Pârâta V. a recunoscut faptul că îi revenea obligația de informare în cadrul contractului bancar, dar a apreciat că ea a fost realizată.
A mai apreciat pârâta că întrucât Legea nr. 193/2000 era în vigoare și la momentul semnării convenției de credit, dacă reclamanții ar fi considerat abuzive clauzele art.5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, ar fi putut invoca acest aspect încă de la acel moment, solicitând și modificarea sau excluderea clauzelor presupus abuzive.
Tot în întâmpinare, pârâta a invocat și existența unor excepții legale de la analiza clauzelor abuzive, arătând că Legea 193/2000, precum și Directiva 93/1993 exclud de la analiza caracterului abuziv al unor clauze contractuale acele dispoziții care, împreună sau separat, formează "prețul contractului" și a menționat că aceste clauze sunt definite în prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, text ce conține chiar mențiunea, pentru prima categorie de clauze, ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.
În argumentarea susținerii că un comision de risc face parte din costul total al creditului, a invocat disp. art.2 pct.24 din OG nr.21/1992, care prevede că în costul total al creditului pentru consumator se includ toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale și art.3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE având un conținut similar.
Pârâta a arătat și că întrucât pentru punerea la dispoziție a creditului, banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc - ce determină, alături de alte comisioane, diferența dintre cele două tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului, fapt specificat și de art.3.5 din condițiile generale. A susținut că pentru serviciul de punere la dispoziția consumatorului a unui credit de o anumită valoare pentru o anumită perioadă de timp, banca are dreptul la contraprestația acestuia, ce constă în plata dobânzii anuale efective - D..
A susținut și faptul că împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceștia au acceptat în mod expres, formula ca D. să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mică și o . comisioane, nu înseamnă că nu există o contraprestație a băncii pentru comisioanele convenite și menționate în convenția de credit. Modalitatea de formare a D. ține de politica fiecărei bănci, fiecare bancă având dreptul legal de a decide dacă utilizează o dobândă curentă egală cu D., fără niciun comision, sau utilizează o dobândă curentă mai mică decât D., dobândă curentă la care se adaugă alte comisioane. În susținerea acestui argument, pârâta a citat din considerentele Curtea de Justiție a Uniunii Europene din hotărârea pronunțată în cauza C-76/10 (Pohotovost vs Zveta Korckovska), "informarea consumatorului asupra costului global al creditului, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are, așadar, o importanță esențială. Pe de o parte, această informației....) contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (Hotărârea Co fino za, citată anterior, punctul 26)."
În aceeași argumentare, pârâta a invocat o eventuală interpretare per a contrario a considerentelor CJUE din aceeași hotărâre, conform căreia "lipsa menționării D. în contractul de credit (..) poate fi un element decisiv în cadrul analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză dintr-un contract de împrumut, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea mențiune, este redactată în mod clar și inteligibil în sensul articolului 4 din Directiva 93/13". În această interpretare, pârâta a considerat că precizarea comisionului de risc ca fiind o valoare numerică, asupra căruia Banca nu intervine în vreun fel pe toată durata creditului, precum și includerea acestuia în D., confirmă fără putință de tăgadă caracterul clar și inteligibil al acestui cost.
Pentru aceste argumente, pârâta a concluzionat că întrucât fac parte din costul total al împrumutului, clauzele contractuale legate de comisioane nu pot fi modificate sau înlăturate prin voința instanței de judecată, care nu poate aprecia asupra costurilor comerciale impuse de un profesionist. Stabilirea costului unui credit ține de politica internă și de piață a fiecărui profesionist, instanța de judecata neputând să se substituie acestuia și să reaprecieze asupra oportunității perceperii unui comision sau a unei dobânzi.
În drept, a invocat art. l alin.5, art. 16 și art.44 din Constituția României, art. 2 lit. m din Legea nr 363/2007, cauzele Langguth (29 iunie 1995 C-456/93), Springenheide (16 iulie 1998 - C 210/1996) și Darbo (4 aprilie 2000 - C 465/98), Directiva 87/102/CE și Directiva 2008/48/CE., art.3 alin. l lit. g din Normele B.N.R. nr.17/18.12.2003, art. 126 al.l din OUG nr.99/2006, art. l, art.4 alin.5 lit. b și art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, lit. b din Anexa Legii nr. 193/2000, și orice alte acte normative aplicabile în speță.
În susținerea argumentelor din întâmpinare, pârâta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri și a anexat convenții de credit încheiate de către pârâtă cu terți împrumutați, din care rezultă un alt cuantum al comisionului de risc decât cel existent în convenția de credit invocată sau inexistența perceperii vreunui comision, oferta publică emisă de V., din care reiese existența comisionului de risc adus la cunoștința publicului.
Pârâta S.C. R. C. SOLUTIONS R. S.A. nu a formulat întâmpinare.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare (f.77), în care au arătat că prin întâmpinarea formulată, pârâta V. S.A. nu a făcut dovada negocierii clauzei deși această obligație îi revenea în mod expres și a solicitat admiterea cererii pentru motivele arătate.
La răspunsul la întâmpinare au atașat practică judiciară și publicația de vânzare imobiliară emisă la 29.09.2014 în dosarul de executare nr. 606/2013.
La solicitarea instanței, a fost depus la dosarul cauzei contractul de credit nr._/25.04.2008 (f.129-141).
La data de 05.11.2014, reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 31.357,60 lei.
La termenul din 11.11.2014, instanța a amânat judecarea cauzei pentru ca pârâții să ia cunoștință de cererea de renunțare.
Întrucât pârâții nu au exprimat niciun punct de vedere, la termenul din 25.11.2014, instanța a pus în discuție și urmează să ia act de cererea de renunțare la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 31.357,60 lei.
La același termen, față de cererea de renunțare la capătul de cerere privind restituirea sumei de bani achitată cu titlu de comision de risc formulată de reclamanți, instanța a constatat că prin capătul de cerere la care nu s-a renunțat este dedus judecății un raport juridic rezultat din obligația legală a pârâtei V. de a nu stipula clauze abuzive cu consumatorii. Cum reclamanții nu au în cauza de față nicio pretenție concretă față de pârâta R. C. SOLUTIONS, iar aceasta nu este parte în acest raport juridic și nici succesor al pârâtei V., întrucât prin cesiunea de creanță se pot transmite doar drepturi ale cedentului, iar nu și obligații ale acestuia, instanța a invocat din oficiu și a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, iar pentru motivele expuse urmează să admită această excepție și să respingă cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtei S.C. R. C. SOLUTIONS R. S.A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, analizând probatoriul administrat, instanța reține următoarele:
Între pârâta S.C. V. S.A. și reclamanții R. M.-N. și R. M., în calitate de împrumutați/garanți, împreună cu numiții R. V. și R. F. în calitate de garanți, s-a încheiat convenția de credit nr._ din 25.04.2008, prin care pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 62.000 CHF plătibil pe o durată de 300 luni cu o dobândă de 3,99% anual, ajustabilă conform prevederilor pct. 3 lit. d din condițiile speciale ale contractului. (f.130-141).
Contractul încheiat de părți este unul preformulat, iar pârâta nu a prezentat nicio dovadă în sensul că la încheierea acestuia s-ar fi purtat negocieri efective în privința altor clauze, în afara celor referitoare la cuantumul creditului și durata rambursării.
Conform art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției, reclamanții urmau să plătească pârâtei un comision de risc în cuantum procentual de „0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit”. Potrivit pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, „Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision aplicat la soldul creditului care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”. În convenție nu există nicio descriere a mecanismului de punere la dispoziție a creditului pentru care se percepe acest comision.
În cauză nu s-a făcut nicio dovadă că reclamanții ar fi avut posibilitatea reală de a negocia existența sau cuantumul comisionului de risc prev. la art. 5.lit. a din condițiile speciale ale contractului. La această concluzie contribuie și informațiile existente în comunicările publice ale pârâtei (f.51,53), din care rezultă cu claritate că aceasta practica un comision de risc fix, dependent doar de valoarea sumei creditate, indiferent de client și că acest comision era de 0,22% pentru sume precum cea din convenția încheiată cu reclamanții.
Instanța nu va lua în considerare convențiile de creditare depuse de pârâtă prin care s-au acordat credite cu un alt cuantum al comisionului de risc, întrucât aceste convenții se referă la credite în altă monedă (EUR) încheiate la diferite intervale de timp, iar nu credite încheiate în aceeași monedă (CHF) și în aceeași perioadă precum creditul contractat de reclamanți. Acesta diferențe pot constitui o dovadă a practicilor comerciale diferite raportat la momentul acordării, cuantumul sumei și moneda în care a fost acordat creditul, dar nu o dovadă a negocierii respectivului comision cu consumatorul.
Nu s-a făcut nicio dovadă că dincolo de prevederile contractuale lapidare referitoare la comisionul de risc, s-ar fi adus la cunoștință pe altă cale reclamanților scopul instituirii acestui comision și prestațiile efective pe care banca le efectuează în schimbul acestuia.
Cu privire la comisionul de administrare, instanța reține că acesta a înlocuit comisionul de risc la punctul 5 lit. a din Convenția de credit nr._/25.04.2008.
Evaluând împrejurările în care s-a produs înlocuirea acestui comision, instanța constată în primul rând că prin efectul coroborat al disp. art. 36 OUG 50/2010, („Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”), al art. 94 din OUG 50/2010 („Prezenta ordonanță de urgență intră în vigoare în termen de 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”) și art. 94 alin. 1 din OUG 50/2010 („Pentru contractele aflate în curs de derulare,creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență”), pârâta avea obligația ca în termen de 100 de zile de la data de 11.06.2010 (data publicării OUG 50/2010 în Monitorul Oficial) să elimine din convenția de credit comisionul de risc a cărui percepere era prohibită de lege.
În loc să acționeze în litera și spiritul legii, pârâta a ales să impună reclamanților modificarea convenției de credit prin actul adițional nr. 1/27.09.2010 la convenția de creditare inițială (f.17-23), prin care comisionul prevăzut la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției a fost redenumit „comision de administrare”, ce urma să fie perceput într-un cuantum de „0,22% pe lună, aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii lunar, pe toată durata creditului la data de scadență stabilită la pct. 6 din condițiile speciale ale convenției pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului în termenii și condițiile prevăzute în convenție. Comisionul de administrare credit vizează administrarea riscului de credit implicat de situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/ codebitorilor/ garanților pe toată durata convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat, codebitori sau garanți întocmai și la timp, pe toată durata convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției; riscul neîncasării valorii asigurate stabilită prin polița de asigurare în caz de producere a unui eveniment asigurat și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare)…”. Verificând conținutul acestei clauze, prin raportare la definiția dată chiar de pârâtă unui eventual comision de administrare prin pct. 3.6 din condițiile generale la convenția inițială (f.135 – „pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului acordat precum și a îndeplinirii oricăror alte obligații asumate de părți în baza convenției” ), instanța constată că în conținutul clauzei privind „comisionul de administrare”, prin care a fost înlocuită clauza privind comisionul de risc, nu intră nicio obligație a băncii legată de administrarea operațiunilor bancare implicate de contractul de credit, ci doar obligația reclamanților de a plăti lunar o sumă de bani pentru acoperirea riscurilor băncii exterioare relației contractuale dintre părți.
În fapt, din analiza conținutului clauzei referitoare la impunerea unui „comision de administrare”, rezultă cu certitudine, conform definiției date chiar de pârâtă administrării creditului, că acest comision plătit de reclamanți începând cu data de 27.09.2010 nu are nicio legătură cu administrarea efectivă a creditului, ci a fost instituit pentru unicul scop de a-i permite pârâtei să perceapă în continuare, în același cuantum și în aceleași condiții, comisionul de risc prohibit de lege.
Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei pentru a se completa contextul în care a fost încheiat actul adițional nr. 1 la convenție, instanța constată că la aceeași dată a fost încheiat actul adițional nr. 2 la aceeași convenție, printr-un înscris separat și semnat de către părți, prin care s-a acordat reclamanților o restructurare a creditului, prin acordarea unei perioade de grație și prin prelungirea duratei contractului. Din actul adițional nr. 2 se mai reține că restructurarea creditului a fost solicitată de reclamanți din cauza dificultăților financiare.
Rezumând împrejurările care au condus la înlocuirea comisionului de risc cu comisionul de administrare și punând evenimentele în ordinea temporală, instanța reține că la data de 11.06.2010 a fost publicată în Monitorul Oficial OG 50/2010 prin care i s-a impus pârâtei ca în termen de 100 de zile să renunțe la comisionul de risc și să adapteze contractul în acest sens, termen care a expirat la 19.09.2010. Ulterior, având în vedere dificultățile financiare pe care le aveau la plata creditului, reclamanții au solicitat restructurarea creditului pentru a beneficia de condiții mai facile de plată, care să le permită să achite ratele. La data de 27.09.2010, înainte de a discuta această solicitare a reclamanților, pârâta le impune acestora semnarea actului adițional nr. 1 la convenția de credit, prin care a fost schimbată denumirea comisionului de risc în comision de administrare, iar ulterior se încheie între părți și actul adițional nr. 2 prin care li se acordă reclamanților facilitatea solicitată.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb. Instanța nu-și poate însuși susținerea pârâtei din întâmpinare, în sensul că alături de aceste condiții ar mai exista încă una rezultată din prevederile pct. 1 lit. b din Anexa Legii 193/2000, în condițiile în care această anexă nu cuprinde condiții, ci doar exemple de clauze considerate abuzive. Astfel, o clauză care îndeplinește condiția de la lit. b poate fi abuzivă fie prin prisma celorlalte litere ale anexei, fie doar prin prisma condițiilor generale rezultate din lege.
Înainte de a analiza în concret, sub aspectul condițiilor expuse, clauza privind comisionul de risc de la art. 5 lit. a din convenția părților, instanța va analiza contractul în ansamblul său, pentru a stabili care este locul acestei clauze în ansamblul convenției părților.
În acest sens, având în vedere modul cum sunt reglementate drepturile și obligațiile părților, instanța constată că un contract de credit de tipul celui dedus judecății constituie un ansamblu juridic complex compus din mai multe contracte de natură diferită. Astfel, convenția de credit este grefată pe un contract de împrumut principal având ca obiect suma împrumutată și dobânda și o . contracte accesorii, respectiv un contract accesoriu de garanție reală imobiliară - ipotecă de rang I- (art. 7 lit. a), un contract nenumit trilateral prin care împrumutații s-au obligat să încheie o asigurare a imobilului în favoarea băncii și mai multe contracte accesorii caracterizate prin plata unor comisioane (pct. 5 din contract). Prin prisma acestei calificări a înțelegerilor multiple încheiate de părți sub umbrela convențiilor de credit, instanța constată că această construcție juridică trebuie analizată sub aspectul respectării legislației privind protecția consumatorilor atât în ansamblu, cât și prin raportare la fiecare contract component în parte.
Prin prisma acestor considerente, analizând clauza privind comisionul de risc sub aspectul primei condiții, instanța reține că potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine profesionistului. Pentru a se dovedi acest fapt nu este suficient să se probeze, astfel cum susține pârâta V., faptul că un consumator a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul contractului, și, eventual, să aleagă să-l semneze sau nu, ci trebuie să se dovedească faptul că banca a manifestat o disponibilitate efectivă pentru negociere, în primul rând sub aspectul informării consumatorului cu privire la conținutul drepturilor și obligațiilor fiecărei părți în cadrul fiecărei clauze din contract și apoi cu privire la efectele fiecărei clauze contractuale. Această obligație nu poate fi caracterizată, cum pretinde pârâta, ca o „consiliere” pe care nu are obligația să o ofere consumatorului, ci ca o obligație legală instituită de art. 3 lit. b din OG 21/1992 a cărei finalitate este tocmai aceea de a aduce ambele părți la același nivel de înțelegere a contractului înainte ca acesta să fie semnat.
Ori, din acest punct de vedere, dincolo de faptul că nu a făcut dovada existenței unei reale negocieri între părți, pârâta V. nu a făcut nicio dovadă că ar fi informat clientul cu privire la drepturile și obligațiile reciproce implicate de instituirea unui comision de risc precum cel din convenția de credit dedusă judecății, pentru a exista posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale.
Pentru a constata acest fapt, instanța reține că niciuna dintre publicațiile de informare depuse de pârâtă nu menționează scopul instituirii comisionului de risc, iar convenția dintre părți este mai mult decât lapidară cu privire la drepturile și obligațiile rezultate din perceperea acestui comision.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției pârâtei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc destul de vag definit, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Instanța nu poate reține, în sprijinul afirmației pârâtei că reclamanții ar fi putut negocia comisionul de risc dacă ar fi dorit, nici existența convențiilor atașate întâmpinării, în care comisionul de risc este mai mic sau inexistent, în condițiile în care acestea au fost încheiate pentru credite acordate într-o altă monedă (EUR) în perioade diferite, ceea ce poate sugera, eventual, o politică comercială diferită a băncii în timp sau raportat la alte monede de acordare a creditului.
Prin urmare, instanța reține că în realitate, intimata nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta să inițială a convenției de credit_, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului” ( f. 135 – Condiții generale art. 3.5), de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
În varianta clauzei cuprinsă în actul adițional nr. 1/27.09.2010 la contractul inițial, act în care se prevede perceperea de către bancă a „comisionului de administrare credit” - f.20 art. 5.1 lit. a), acest comision este definit drept procent aplicat la Soldul creditului, datorat și plătibil de către Împrumutat Băncii, lunar, pe toată durata creditului, la data scadentă stabilită la pct. 6, pentru administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziție împrumutatului, în termenii și condițiile prevăzute în convenție.
Se mai prevede că acest comision vizează administrarea riscului de credit (implicat în situații precum comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate pe baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment, pe toată durata derulării convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilite prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat în situații precum variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment, pe toată durata convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare) și este calculat lunar, luând în calcul un număr de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizând următoarea formulă: Soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30/ 360.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, respectiv în schimbul contraprestației băncii constând în „administrarea riscurilor creditului” (pentru cazul variantei clauzei din actul adițional), o . de alte obligații și de contraprestații, pe lângă dobânda ce constituie obiect al contractului principal de împrumut, stabilite prin acte juridice accesorii, inclusiv aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actul adițional, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă niciunul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară, a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului. Pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
Cu referire la argumentele expuse anterior, analizând afirmația pârâtei privind faptul că dezechilibrul vizat de condiția analizată nu trebuie să fie unul valoric, ci unul juridic, instanța reține că în cazul stipulării unei contraprestații lezionare raportat la prestația profesionistului sau a unui preț pentru o prestație inexistentă, dezechilibrul valoric dintre contraprestații capătă valoare juridică în condițiile raportului juridic născut din relația profesionist - consumator. Așadar, prin instituirea unui comision de risc, care are doar scopul de a proteja exclusiv banca în detrimentul clientului, fără ca acesta să beneficieze de o contraprestație din partea profesionistului, se ajunge la situația în care acest comision nu are ca temei nicio contraprestație din partea băncii.
Cu privire la considerentele referitoare la scăderea cuantumului comisionului odată cu scăderea soldului creditului, instanța constată că pârâta își contrazice propriile afirmații, declarând inițial că nu este important dezechilibrul valoric, ci cel juridic, iar ulterior declarând că la o valoare mai mică a comisionului, dezechilibrul scade. Contradicția vine din faptul că pe de o parte, pârâta declară că oricât de oneroasă ar fi obligația pentru client, ea nu este dezechilibrată juridic, iar pe de altă parte că un dezechilibru valoric mai mic conduce la lipsa unui dezechilibru juridic.
În al doilea rând, acceptarea susținerii pârâtei privind inexistența unui dezechilibru prin perceperea unui comision lunar stabilit procentual la soldul creditului, care are ca obiect acoperirea riscurilor de neexecutare, ar însemna ca aceasta să poată face o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
Astfel, în cazul în care convenția de credit dedusă judecății s-ar derula pe întreaga perioadă prevăzută inițial, pârâta ar percepe de la reclamanți o sumă de aproximativ 23.000 CHF cu titlu de comision de risc/administrare, ceea ce, față de suma de 62.000 CHF acordată drept credit, reprezintă o sumă mai mult decât substanțială.
Cea de-a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din mai multe rațiuni.
Astfel, în primul rând societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, această practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a pârâtei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea pârâtei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Faptul că pârâta susține că poate alege, din considerente comerciale, dacă să introducă anumite costuri în dobândă sau să le perceapă separat de la consumatori, nu schimbă această concluzie, având în vedere că printr-o astfel de politică, pârâta nu urmărește alt scop decât acela de a induce în eroare consumatorii cu privire la perceperea unor dobânzi mai mici, pentru a-i determina pe aceștia să aleagă serviciile sale și nu pe cele ale altor bănci. Ori în condițiile în care s-a constatat anterior că modul în care este perceput comisionul de risc îl transformă într-o dobândă mascată, având în vedere și faptul că acest comision este exprimat printr-o valoare procentuală lunară ce poate părea extrem de mică unui consumator neavizat, conduce la aceeași concluzie a distorsionării cu rea-credință a realității perceptibile de către client la momentul încheierii contractului.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca pârâtă avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut, fără efort, să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către pârâtă privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
Legat de comisionul de administrare prin care a fost înlocuit comisionul de risc odată cu actul adițional nr. 1 din 27.09.2010, trebuie menționat că pentru a impune semnarea acestui act adițional, pârâta a profitat și de starea de nevoie în care se aflau reclamanții, fapt relevat de preambulul actului adițional nr. 2 (f.11) din aceeași dată, în care se arată că reclamanții aveau la acel moment dificultăți financiare și au solicitat restructurarea creditului. Din acest fapt rezultă cu claritate că pârâta a impus mai întâi modificarea contractului prin actul adițional nr. 1 în sensul înlocuirii comisionului de risc cu unul așa-zis „de administrare” având același conținut, pentru a se proteja pe sine de efectele art. 36 din OUG 50/2010, iar apoi a acceptat și solicitarea reclamanților de restructurare a creditului prin actul adițional nr. 2.
Aceste aspecte îndreptățesc instanța să considere că acțiunile pârâtei au fost contrare bunei-credințe atât la instituirea comisionului de risc, cât și la înlocuirea acestuia cu comisionul de administrare.
În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Instanța, comparând norma de transpunere a art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, constată că aceasta are un conținut diferit raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă instanța nu poate să nu observe, astfel cum au arătat și reclamanții, că deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană, cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, pârâta a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărui justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin. 2 din Directivă, respectiv art. 4 alin. 6 din legea de transpunere, nr. 193/2000.
Or, astfel cum s-a arătat și anterior, când a fost analizată structura contractului de credit, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată din perspectiva consumatorului, respectiv dobânda din perspectiva băncii. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către pârâtă că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă instanța nu poate să nu observe că în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însuși scopul perceperii acestuia, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actului adițional nr. 1 la contract, rezultă în mod indubitabil că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert, nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind aceea a unui contract accesoriu ce instituie o clauză penală.
Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei prev. la pct. 5 lit. a din condițiile speciale la convenția de credit nr._/25.04.2008 referitoare la comisionul de risc și al clauzei prev. la pct. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/25.04.2008 în forma modificată prin actul adițional nr. 1 din 27.09.2010 referitoare la comisionul de administrare credit, instanța urmează să admită acțiunea doar în raport cu pârâta V. S.A., întrucât pârâta S.C. R. C. SOLUTIONS R. S.A. nu are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere, și pe cale de consecință, va constata caracterul abuziv al clauzelor menționate.
Având în vedere faptul că prin dispozițiile art. 6 din Legea 193/2000 se instituie o cauză de nulitate absolută a clauzelor constatate ca abuzive în contractele dintre profesioniști și consumatori, instanța urmează să constate nulitatea clauzelor abuzive prev. la pct. 5 lit. a din condițiile speciale la convenția de credit nr._/25.04.2008 referitoare la comisionul de risc și al clauzei prev. la pct. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/25.04.2008 în forma modificată prin actul adițional nr. 1 din 27.09.2010 referitoare la comisionul de administrare credit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Ia act de renunțarea reclamanților la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 31.357,60 lei.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. R. C. SOLUTIONS R. S.R.L. invocată din oficiu.
Admite cererea având ca obiect principal constatare clauze abuzive formulată de reclamanții R. M., CNP-_ și R. M.-N., CNP-_, domiciliați în Călărași, ., jud.Călărași, doar în contradictoriu cu S.C. V. S.A., cu sediul în București, ., ., sector 2, înregistrată la ORCTB sub nr.J_, având CUI_ și în limitele în care a fost restrânsă prin cererea de renunțare la cel de-al doilea capăt de cerere.
Constată caracterul abuziv al clauzei prev. la pct. 5 lit. a din condițiile speciale la convenția de credit nr._/25.04.2008 referitoare la comisionul de risc și al clauzei prev. la pct. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/25.04.2008 în forma modificată prin actul adițional nr. 1 din 27.09.2010 referitoare la comisionul de administrare credit.
Constată nulitatea absolută a clauzelor menționate.
Cu recurs în 30 zile de la comunicare, conform art. 406 alin. 6 C.pr.civ. cu privire la renunțarea la cel de-al doilea capăt de cerere.
Cu apel în 30 zile de la comunicare pentru celelalte soluții.
Cererile de apel sau recurs se depun la Judecătoria Călărași.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
N. L. P. Ș. J.
Red. N.L.P.
Tehnored.Ș.J.
Ex.4/23.12.2014
Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de pentru .
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei:
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2763/2014.... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr.... → |
|---|
