Acţiune în constatare. Sentința nr. 1507/2013. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1507/2013 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 07-05-2013 în dosarul nr. 4698/208/2012
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CARANSEBEȘ
JUDEȚUL C.-S.
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1507/2013
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 07 MAI 2013
PREȘEDINTE: G. D.
GREFIER: L. TUDORIȚA A.
S-a luat în examinare sesizarea având ca obiect acțiune în constatare, formulată de petenta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.-S., în contradictoriu cu intimata S.C. V. R. S.A.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părțile.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 24.04.2013 și concluziile părților sunt cuprinse în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. Instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 30.04.2013 și ulterior pentru data de astăzi, când,
INSTANȚA,
Deliberând, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.12.2012, sub numărul_, petentul Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.-S. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata S.C. V. S.A., constatarea existenței unei clauze abuzive în Convenția de credit nr._/06.08.2008 încheiată cu împrumutații M. G. și M. I., referitoare la comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale acsetei convenții de credit ( comision redenumit prin Actul adițional nr. 1/30.08.2010 comision de administrare credit și să aplice intimatei sancțiunea contravențională conform art. 16 din Legea 193/2000 și să dispună înlăturarea clauzei contractuale abuzive, atât din convenția de credit, cât și din actul adițional la aceasta.
Cererea a fost motivată în drept pe prevederile Legii nr. 193/2000.
În dovedire, au fost depuse înscrisuri, filele 8-51 dosar.
Intimata S.C. V. S.A. a formulat întâmpinare (filele 55-62), solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare, a arătat că este inadmisibil capătul de cerere privind restituirea prestațiilor, întrucât contractele de credit sunt contracte cu executare succesivă și nu pot produce efecte retroactive, conform teoriei generale a obligațiilor contractuale. Debitorul nu poate restitui folosința sumelor de bani puse la dispoziție în schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc, iar în această situație s-ar ajunge la îmbogățirea fără justă cauză a împrumutaților. Mai susține intimata că anularea clauzelor contractuale ar conduce la încălcarea dreptului de proprietate privată și la libertate economică, cauzând pierderi semnificative băncii, care, din perspectiva dreptului european și al CEDO reprezintă exproprieri de fapt.
Intimata a învederat instanței că transpunerea Directivei 93/13/CEE a Consiliului a avut loc prin Legea nr. 193/2000, pe terenul juridic al autonomiei de voință, instanța neputând interveni decât cu mare prudență în vederea restabilirii dezechilibrelor contractuale create în defavoarea consumatorului, întrucât în caz contrar s-ar aduce atingere libertății contractuale și forței obligatorii a contractelor. Plecând de la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, intimata deduce existența obligației de transparență și a obligației de a nu stipula clauze abuzive, argumentând respectarea ambelor obligații de către societatea bancară. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale se impune a fi analizat având în vedere criteriul bunei-credințe și criteriul echilibrului contractual.
Se mai susține de către intimată că, clauza ce reglementează dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauză abuzivă, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, nu toate riscurile societății bancare fiind acoperite prin garanțiile reale imobiliare, noțiunea de risc având un conținut cu mult mai complex iar dispozițiile care reglementează activitatea bancară impunând gestionarea unor riscuri, gestionare care se regăsește ulterior în prețul contractului. O condiție esențială pentru ca o clauză să nu fie considerată abuzivă este aceea de a nu se referi la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului, legiuitorul excluzând în mod expres de la controlul de excesivitate clauzele privind prețul contractului, prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, or comisionul de risc este un element al costului (prețului) contractului. Clauza face parte din condițiile speciale ale convenției de credit și este deci negociată cu împrumutatul.
Apoi, având în vedere transpunerea ambiguă a art.4 alin.2 din Directiva nr. 13/1993/CEE, este aplicabil principiul „efectului direct” al Directivei.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul 167/1958, Decretul 31/1954.
În cauză a fost formulată cerere de intervenție de către M. G. și M. C. G., instanța dispunând disjungerea acesteia prin încheierea din data de 24.04.2013 și formarea unui dosar separat.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, instanța reține următoarele:
Prin procesului-verbal de constatare . nr._ din 05.11.2012, încheiat de ANPC, CJPC C.-S. a reținut, la sesizarea persoanei vătămate M. G., existența în cuprinsul contractului de credit enumerat în act, a unor clauze cu caracter abuziv. Astfel, s-a invocat caracterul abuziv al clauzei prin care se prevede comisionul de risc, redenumit ulterior, prin actul adițional încheiat, comision de administrare, în condițiile în care restituirea creditului este asigurată prin ipotecă de rang II, iar imobilul a fost asigurat prin încheierea, de către împrumutați, a unui contract de asigurare cu o societate bancară agreată de bancă. Mai mult, se mai arată, banca obligă împrumutații la asigurarea imobilului cu o societate de asigurare agreată de bancă, acest lucru fiind efectuat de reclamanți. Agenții constatatori mai susțin că încasarea comisionului de risc este prezumată abuzivă întrucât creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Ca atare, a fost sesizată instanța de judecată conform prevederilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, în vederea aplicării măsurilor legale.
Astfel cum rezultă din lecturarea contractului de credit depus la dosarul cauzei, acesta a fost încheiat la data de 06.08.2008 sub nr._, aspect față de care instanța constată ca neîntemeiată prescripția aplicării sancțiunii contravenționale.
Sub acest aspect, instanța reține că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. 1 din O.G. 2/2001, întrucât ne aflăm în prezența unei contravenții continue. Astfel, simplul fapt că stipularea clauzei în contract a avut loc o singură dată, la momentul încheierii acestuia, nu conduce la concluzia că fapta ar avea caracter uno ictu, întrucât încălcarea legii are caracter continuu iar legiuitorul nu face distincția dintre faptă și efectele acesteia, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Atâta vreme cât contractul conținând clauze abuzive este în vigoare și își produce efectele între părți, subzistă și dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile acestora, sancționat de legiuitor în situația în care este rezultatul poziției de putere a comerciantului față de cea a consumatorului, astfel că nu se poate susține că săvârșirea faptei s-a consumat și epuizat în momentul inițial al stipulării clauzei în contract, epuizarea având loc doar în momentul în care încălcarea produsă nu mai produce efecte.
Prevederea unei clauze abuzive constituie un fapt ilicit și atrage o răspundere delictuală, guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului, excepția de la principiul restitutio in integrum fiind aplicabilă doar în ipoteza obligațiilor contractuale.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
În ceea ce privește clauza contractuală prevăzută la art. 5 a) („Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, instanța reține că aceasta are caracter abuziv, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
- Sub aspectul primei dintre condițiile enumerate, potrivit art. 4 alin.3, teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Or, simplul fapt că clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.
Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, intimata nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. În același sens, trimiterea făcută în cuprinsul condițiilor generale (art. 3.5, f. 28) la condițiile speciale, în ceea ce privește mod de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de către părți, este pur formală, din faptul că acest mod de calcul este prevăzut în condițiile speciale nerezultând negocierea acestuia.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Mai mult, instanța nu își poate însuși poziția exprimată de către intimată, conform căreia condițiile generale creează doar vocația stipulării comisionului de risc. Potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condițiile Generale) pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin Condițiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod că acesta a putut influența aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziției sale în această privință și luarea în considerare a acestei poziții.
Prin urmare, instanța reține că, în realitate, intimata nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
- În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, o . de obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang II restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actul adițional, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând subscrie susținerii intimatei potrivit căreia această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susținerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
- Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
- În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Instanța constată că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, instanța nu poate să nu observe că, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, instanța nu poate să nu observe că, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actului adițional la contract rezultă, în mod indubitabil, că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este de altfel și exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în Condițiile Generale ale Convenției, care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială. Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acesteia și va dispune modificarea convențiilor de credit depuse la dosarul cauzei, în sensul înlăturării clauzei constatate ca fiind abuzive.
În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 16 alin. 1 din Legea 193/2000, având în vedere cuantumul prejudiciului produs consumatorilor prin stipularea clauzelor abuzive, amploarea lezării intereselor economice ale acestora, numărul mare al consumatorilor afectați prin clauzele abuzive, instanța va aplica intimatei S.C. V. R. S.A. sancțiunea amenzii în cuantumul maxim prevăzut de lege, respectiv de 1000 RON.
Va constata caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la art. 5 lit. a (Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/6.08.2008 încheiat între intimată și M. G. și M. I., comision redenumit prin Actul adițional nr. 1/30.08.2010 comision de administrare credit și va dispune modificarea convenției și a actului adițional la aceasta în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Va constata că la termenul de judecată din 24.04.2013 s-a dispus disjungerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții M. G. și M. C. G. de acțiunea principală și înregistrarea separat a acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂTĂȘTE:
Admite sesizarea având ca obiect acțiune în constatare, formulată de petenta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor - Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor C.-S., cu sediul în Reșița, Al. Pinilor, ., județul C.-S., în contradictoriu cu intimat ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, ., sector 2.
Constată caracterul abuziv al clauzei cuprinsă la art. 5 lit. a (Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/6.08.2008 încheiat între intimată și M. G. și M. I., comision redenumit prin Actul adițional nr. 1/30.08.2010 comision de administrare credit.
În temeiul art. 16 alin. 1 Lg. 193/2000, aplică intimatei sancțiunea amenzii în cuantum de 1000 RON.
Dispune modificarea convenției și a actului adițional la aceasta în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Constată că la termenul de judecată din 24.04.2013 s-a dispus disjungerea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții M. G. și M. C. G. de acțiunea principală și înregistrarea separat a acesteia.
Cu apel în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 7.05.2013.
Președinte Grefier
G. D. L. TUDORIȚA A.
Red GD/20.06.2013
Tehnored LTA/20.06.2013
Ex.4
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3032/2013.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 2452/2013.... → |
|---|
