Acţiune în constatare. Sentința nr. 1431/2014. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1431/2014 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 30-06-2014 în dosarul nr. 362/208/2014
R.
JUDECATORIA CARANSEBES
JUDEȚUL C.-S.
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.1431/2014
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 30 iunie 2014
PREȘEDINTE :Z. T. A.
GREFIER: S. V.
Pe rol judecarea cauzei civile formulată de reclamanții G. M., G. F., în contradictoriu cu pârâta ., având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze și pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părțile.
Procedura completă.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 20 iunie 2014 și concluziile părților sunt cuprinse în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre. Instanța în vederea depunerii de concluzii scrise de către părți la dosar, a amânat pronunțarea pentru data de 30 iunie 2014.
INSTANTA,
Deliberând, constată:
Prin acțiunea înregistrată la aceasta instanță sub nr._ /31.01.2014, reclamanții G. M., G. F. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. SA ca, prin sentința ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare, respectiv al clauzelor cuprinse la punctul 5 litera 1 din Condițiile speciale ale convenției și art. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit încheiate cu pârâta; obligarea pârâtei la restituirea acestui comision de risc, începând cu data semnării convenției de credit până la eliminarea efectivă a acestuia din convențiile de credit.
În motivare, reclamanții arată că, atât comisionul de risc cât și dobânda sunt percepute pentru acordarea creditului, comisionul de risc nefiind deci decât o dobândă mascată, fiind înregistrat ca venit din dobânzi, în situațiile financiare ale pârâtei. Justificarea costului respectiv este neclară, fiind abuzivă raportat la art. 45 din codul consumului și neavând nicio justificare economică. Riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării sunt suportate tot de către împrumutat, care răspunde cu toate bunurile sale, astfel că deprecierea garanției afectează doar patrimoniul acestuia. Riscul de piață ar trebui să fie asumat în egală măsură de către ambele părți.
Mai arată reclamanții că art. 4 ind.4 din Regulamentul BNR nr.3/2007 vorbește despre materializarea riscului în defavoarea împrumutătorului, ceea ce exclude din start ideea că ar fi permisă încasarea de către bancă, în cazul opus, a unor sume cu titlu de comision de risc.
Din definiția comisionului de risc prevăzută de art. 3.5 din Condițiile Generale ale convențiilor de credit rezultă că procentul nu se raportează la nicio bază de calcul, iar neclaritățile din convențiile de credit se interpretează toate în favoarea băncii.
Reclamanții concluzionează că, prin prisma definiției generale a clauzelor abuzive prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 16 din O.G. 21/1992, cât și prin prisma prezumției instituite prin aln.1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 296/2004, comisionul de risc are un caracter abuziv.
În ceea ce privește comisionul de administrare introdus prin Actul adițional, acesta reprezintă același comision de risc, cu altă denumire, fiind perceput cu același scop, fiind abuziv cu atât mai mult cu cât, cu ocazia prezentării unor oferte speciale, avantajul principal subliniat este acela al lipsei unui astfel de comision.
În drept, au fost indicate prevederile art. 4 din legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumului( Legea nr. 296/2004), art.2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 35 NCPC.
În dovedire, au fost depuse înscrisuri.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecata și să se constate prescripția dreptului la acțiune al reclamanților pentru restituirea oricăror sume achitate de aceștia cu mai mult de 3 ani înainte de data formulării acțiunii și a formulat în scris interogatoriul pentru reclamanți.
În motivare, pârâta a invocat art.4 alin.1 din Legea 193/2000 și a arătat că, atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei credințe, și prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și a apreciat că, clauza contractuală ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente, nu este una abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încadrându-se în situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 193/2000, existând o motivație întemeiată pentru această modificare iar banca informând partea cocontractantă, care are libertatea de a rezilia contractul. A invocat prevederile Legii 193/2000, art. 4 alin.5 și 6, lege care a transpus Directivele nr.93/13, prin care s-a stabilit cu titlu de principiu modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere
A învederat că, clauza care reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc nu este una abuzivă, arătând că riscul este generat prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Clauza reglementată de art. 5 din convențiile de credit nu este abuzivă, a susținut pârâta, necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. A arătat că, așa cum s-a precizat în doctrină, de regulă, dezechilibrul trebuie să fie in rem, potrivit legii, trebuie să fie un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate crea o clauză abuzivă.
S-a menționat de către pârâtă că, comisionul de risc este o parte a contractului de credit.
A mai susținut pârâta că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni este modificarea pentru viitor a acestora.
Pârâta a mai invocat, în cuprinsul întâmpinării, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale, cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958. Acțiunea este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză. În speță, prescripția dreptului material la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.
În drept, au fost invocate: principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 167/1958, Decretul nr. 31/1954.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Între reclamanți, în calitate de „împrumutați”, și pârâtă, în calitate de „Bancă” a fost încheiată convenția de credit nr._/14.06.2008 (depusă la f. 18 dosar).
Conform Condițiilor Speciale ale convenției, la art. 5 lit. a), a fost stipulată plata unui comision de risc de 0, 165 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit.
Potrivit art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției, cuprinse în secțiunea „Costuri”, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata de derulare a creditului, modul de calcul și scadența acestuia stabilindu-se în Condițiile Speciale.
În drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: 1. să nu fie negociată direct cu consumatorul; 2. să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; 3. crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe și, în sfârșit, 4. Clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
În ceea ce privește clauza contractuală prevăzută la art. 5 a) („Comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, instanța reține că aceasta are caracter abuziv, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
- Sub aspectul primei condiții, potrivit art. 4 alin.3 teza finală din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Or, simplul fapt că, clauza ce prevede comisionul de risc este prevăzută nu în condițiile generale ale convenției ci în cele speciale, invocat de către intimată, nu este de natură a dovedi că această clauză a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.
Din acest punct de vedere, este esențial este ca, pentru consumator, să existe posibilitatea negocierii conținutului clauzei contractuale, intimata nu a făcut însă dovada existenței concretizării unei asemenea posibilități. În același sens, trimiterea făcută în cuprinsul condițiilor generale la condițiile speciale, în ceea ce privește mod de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de către părți, este pur formală, negocierea acestuia neputând să rezulte din simplul fapt că acest mod de calcul este prevăzut în condițiile speciale iar nu în cele generale.
Mai mult, nu s-a făcut dovada că, la momentul încheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea în ansamblu a poziției intimatei exprimată în cuprinsul întâmpinării rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract, ca instrumentum probationis, în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu, încheierea contractului în condițiile impuse de bancă.
Apoi, instanța nu își poate însuși poziția exprimată de către intimată, conform căreia condițiile generale creează doar vocația stipulării comisionului de risc. Potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins în Condițiile Generale - de ex, f. 37), pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar pe toată perioada creditului, modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc prin Condițiile speciale. Ca atare, rezultă explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul, nedovedindu-se în niciun mod că acesta a putut influența aceste elemente ale contractului prin exprimarea poziției sale în această privință și luarea în considerare a acestei poziții.
Prin urmare, instanța reține că, în realitate, intimata nu a dovedit în niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
- În ceea ce privește cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în varianta sa inițială, comisionul de risc a fost perceput de către bancă „pentru punerea la dispoziție a creditului”, de unde rezultă că obligația ce revine împrumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligație corelativă obligația băncii de a-i pune acestuia la dispoziție creditul.
Or, din lecturarea ansamblului drepturilor și obligațiilor părților ce își au izvorul în contractul încheiat, instanța reține că, în realitate, împrumutatului îi revin, în schimbul obligației societății bancare de punere la dispoziție a creditului, o . de obligații și de contraprestații, în special aceea de a achita dobândă la suma de bani împrumutată și aceea de a garanta cu ipotecă de rang I restituirea creditului, acestei din urmă obligații fiindu-i asociată și obligația de a încheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreată de bancă, cu privire la imobilul obiect al garanției reale imobiliare.
Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce că ponderea obligațiilor împrumutatului este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, ceea ce rezultă și din faptul că, în realitate, banca a creat un sistem de clauze menite să o asigure perfect împotriva oricărui risc, eliminând astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri să aibă repercusiuni asupra situației financiare a băncii și punând toate riscurile pe care le implică activitatea de creditare în sarcina împrumutatului. Acest lucru rezultă cu atât mai evident din modul în care este explicat comisionul de risc în actul adițional, unde sunt enumerați toți factorii de risc ce ar putea apărea pe parcursul derulării contractului de credit, impunându-se practic consumatorului să suporte, în patrimoniul său, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat în situația în care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealaltă nici unul.
Astfel, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, instanța neputând subscrie susținerii intimatei potrivit căreia această garanție nu este suficientă pentru acoperirea riscului contractului, din două motive. Întâi, pe lângă calitatea sa de creditor ipotecar al împrumutatului, banca mai are, fără putință de tăgadă, și calitatea de creditor chirografar al acestuia, putând urmări, în măsura în care nu se poate îndestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garanția reală imobiliară, întregul patrimoniu al debitorului, astfel că riscul scăderii valorii bunului afectat garanției este suportat de către consumator, cu toate bunurile sale, prezente și viitoare, iar nu de către societatea bancară, care are asigurat acest risc prin obligarea împrumutatului la încheierea unor polițe de asigurare pentru acest bun.
În al doilea rând, acceptarea susținerii intimatei ar însemna să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creează, în speță, dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților: societatea bancară percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că, în realitate, se impune consumatorului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, și a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Chiar dacă cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa că, prin cumularea sumelor achitate pe întreaga perioadă a derulării contractului, sumele astfel încasate se ridică la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.
- Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Și această condiție este îndeplinită, din cel puțin două rațiuni.
Astfel, în primul rând, societatea bancară săvârșește un adevărat dol prin inducerea în eroare a consumatorilor: banca urmărește atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobânzi mult mai mici și deci mult mai atractive în relație cu dobânzile practicate de alte societăți bancare ce acționează pe aceeași piață relevantă și recuperează apoi diferența prin stipularea comisionului de risc, mărind astfel în mod artificial costul total al creditului, în detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezintă, în aceste condiții, decât o dobândă mascată, menită să facă dificilă evaluarea, de către consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiași credit, contractat cu o altă societate bancară. Ca atare, aceasta practică nu poate fi decât expresia relei-credințe a societății bancare, în relațiile sale cu consumatorul.
Apoi, nu se poate ignora faptul că reaua - credință a intimatei se reflectă și în raport cu celelalte societăți bancare, care stabilesc dobânzi mai mari fără a percepe, concomitent cu acestea, și comisioane fără acoperire în costul pe care acordarea unui credit îl presupune, în mod real și actual, ceea ce a condus la crearea, în favoarea intimatei, a unui avantaj concurențial față de celelalte societăți bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obținut cu încălcarea exigențelor bunei-credințe ce trebuie să guverneze relațiile comerciale și concurența dintre comercianți.
Mai mult decât atât, astfel cum rezultă și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză. Or, în condițiile în care banca intimată avea, la momentul contractării, incontestabil o poziție de autoritate în negocierea dintre părți, rezultă că aceasta a putut să influențeze consimțământul consumatorului la încheierea contractului, cel puțin prin crearea impresiei caracterului mai scăzut al costului total al creditului (atractiv prin dobânzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piață. Faptul invocat de către intimată privind existența tabelului conținând toate componentele costului total al creditului (dobânzi, comisioane etc.) nu poate înlătura aceasta concluzie, câtă vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decât în urma unor calcule relativ complexe.
- În ceea ce privește ultima condiție, instanța constată că, astfel cum a susținut și intimata, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limitează intervenția instanței de judecată în contractele dintre comercianți și consumatori, prevăzând că aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care privește definirea obiectului principal al contractului, și nici nu poate să își extindă analiza asupra calității de a satisface cerințele de preț și de plată, raportat la produsele sau serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Instanța subscrie pe deplin poziției intimatei că norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsă în acest alineat, are un conținut cel puțin inexact raportat la prevederile din directivă a căror transpunere în legislația națională s-a urmărit, prevederi potrivit cărora evaluarea caracterului inechitabil al condițiilor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de mărfurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, dacă aceste condiții sunt exprimate în mod clar și inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat însă la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezultă din caracterul clar, precis și necondiționat al textului actului comunitar (cauza 41/74 V. Duyn v. Home Office și cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), și văzând și dispozițiile art. 249 din Tratat, instanța va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directivă, dând dispoziției naționale de transpunere a acestui text din legislația comunitară înțelesul care rezultă din textul Directivei.
Astfel, rezultă că dreptul instanței de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, și nici asupra caracterului adecvat/just/proporțional cu calitatea contraprestației, a prețului stipulat în cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite în schimb (dacă, bineînțeles, aceste clauze sunt clare și inteligibile).
Însă, instanța nu poate să nu observe că, deși art. 4 alin.2 al variantei în limba română a Directivei se referă la definirea obiectului contractului, atât varianta în limba engleză, în limba germană cât și cea în limba franceză prevăd expres și fără echivoc că este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, variantă ce, de altfel, este în deplină concordanță cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv în varianta în limba română a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc în costul total al creditului, susținând drept consecință că clauza impunând plata acestuia nu poate fi supusă unei evaluări privind eventualul său caracter abuziv, întrucât comisionul face parte din prețul contractului, a cărei justețe și al cărui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de către instanțe potrivit articolului 4 alin.2 din Directivă respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar făcând abstracție de acest argument, se observă că, la o privire superficială a textelor enunțate, ar rezulta că instanța nu poate cenzura justețea costului total al creditului (cost ce se pretinde că include și comisionului de risc), raportat la serviciile oferite în schimb de către bancă. Însă, în realitate, comisionul de risc nu reprezintă decât în aparență contraprestația pe care o plătește clientul în schimbul punerii la dispoziție a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil în cazul dobânzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva băncii. Din însăși scopul perceperii acestuia, pe larg explicat în cuprinsul întâmpinării formulate de către intimată, scop care este cu atât mai evident în definiția dată acestui comision în cuprinsul actului adițional la contract rezultă, în mod indubitabil, că acest comision ascunde o clauză similară unei clauze penale, cu diferența că suma stabilită cu acest titlu se plătește nu în momentul neexecutării contractului, ci anticipat, prin perceperea lunară, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluând și încasând astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de către împrumutat și încasând deci fără just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem în niciun caz în prezența unui preț al contractului, natura juridică a comisionului de risc fiind cea mai sus arătată.
Mai mult decât atât, comisionul de risc (respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate) constituind, în realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat băncii prin neexecutarea contractului, este de altfel și exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în Condițiile Generale ale Convenției, care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit, or comisionul de risc reprezintă tocmai o asemenea cheltuială. Văzând deci întrunirea, în cauză, a tuturor condițiilor pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei ce impune împrumutaților achitarea comisionului de risc, instanța va constata caracterul abuziv al acesteia.
Pe cale de consecință, instanța va dispune și modificarea Convenției de credit în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive (privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare).
În ceea ce privește cererea reclamanților având ca obiect restituirea comisionului de risc încasat abuziv, instanța reține că pârâta a invocat, sub acest aspect, excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel că instanța urmează a se pronunța, cu prioritate, asupra acestei excepții, conform prevederilor art. 137 din Codul de procedură civilă.
Astfel, este real că încasarea, în mod abuziv, a comisionului de risc, a avut loc încă de la data încheierii convenției (14.07.2008).
Reclamanții nu au efectuat niciun act de natură a întrerupe curgerea termenului general de 3 ani al prescripției dreptului material la acțiune, până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 31.01.2014. Astfel, cauzele care au aptitudinea de a întrerupe curgerea acestui termen sunt strict și limitativ prevăzute de lege (art. 16 alin.1 din Decretul nr. 167/1958), putând consta doar în recunoașterea dreptului de cel în folosul căruia curge prescripția (situație neincidentă în speță), respectiv formularea unei cereri de chemare în judecată în fața unei instanțe de judecată sau a unei alt organ cu atribuții jurisdicționale (formulare care a avut loc de abia la data de 31.01.2014).
Ca atare, fiind în prezența unei cereri având ca obiect restituirea prestațiilor datorate în baza unei clauze abuzive, restituire care nu se confundă cu cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv sau a nulității absolute a clauzei, și deci care este supusă prescripției extinctive în termenul general prevăzut de Decretul nr. 167/1958, instanța va reține că pretențiile reclamanților pentru perioada dintre data încheierii contractului (14.07.2008) și până la data la care se împlinesc cei trei ani înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată (30.01.2011) sunt supuse prescripției extinctive, astfel că urmează a fi admisă excepția prescripției în privința acestora și se va respinge cererea în privința pretențiilor constatate ca fiind prescrise.
În temeiul principiului restituirii prestațiilor, instanța va dispune restituirea comisionului de risc (redenumit ulterior, prin actul adițional, comision de administrare credit), încasat de către pârâtă de la data de 31.01.2011 și până la eliminarea acestui comision din contractul încheiat. Suma nefiind determinabilă la momentul soluționării cererii (întrucât nu s-a dovedit că pârâta ar fi exclus deja acest comision din contract, la această dată), urmează a fi determinată la momentul plății efective.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta S.C. V. R. S.A.
Constată prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 14.07._11.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții G. M. și G. F., domiciliați în Caransebeș, .. 24, județ C.-S.,în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A.,cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 10, sector 2, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze și pretenții.
Constată caracterul abuziv al clauzei cuprinse la pct. 5 a) („Comision de risc, redenumit ulterior comision de administrare) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/14.07.2008 și la art. 3.5 din Condițiile Generale ale aceleiași convenții, încheiată între pârâta S.C. V. R. S.A. și reclamanți.
Dispune modificarea Convenției de credit în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Obligă pârâta la plata, către reclamanți, a echivalentului în lei la data plății al sumei reprezentând comisionul de risc (transformat ulterior în comision de administrare) încasat abuziv în baza Convenției de credit nr._/14.07.2008, de la data de 31.01.2011 și până la data înlăturării comisioanelor constatate ca fiind abuzive din cuprinsul convenției arătate.
Respinge în rest cererea.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul se depune la Judecătoria Caransebeș.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2014.
PREȘEDINTE, p. GREFIER S. V. – aflat în CO
T. Z. GREFIER,
L. TUDORIȚA
Red/Tehnored ZT 21.08.2014
Ex.5/ 21.08.2014
| ← Autorizarea intrării în încăperi. Art. 384 ind.1 al. 2... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1982/2014. Judecătoria... → |
|---|
