Pretenţii. Sentința nr. 2086/2014. Judecătoria CARANSEBEŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2086/2014 pronunțată de Judecătoria CARANSEBEŞ la data de 17-10-2014 în dosarul nr. 1812/208/2014
ROMANIA
JUDECATORIA CARANSBES
JUDETUL C. S.
DOSAR NR._
SENTINTA CIVILA NR. 2086/2014
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 17 octombrie 2014
PREȘEDINTE: P. A.
GREFIER: S. S.
S-a luat în examinare cererea formulată de reclamanții G. A. G. și G. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A prin Sucursala Caransebeș, având ca obiect constatare nulitate clauză abuzivă (comision de risc), pretenții (restituirea sumelor reținute în temeiul clauzei abuzive).
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părțile.
Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 8 octombrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, amânarea pronunțării cauzei la termenul de azi fiind dispusă pentru ca părțile să depună concluzii scrise.
Instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
I N S T A N T A,
Deliberând, constată:
P. acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeș sub nr._ la data de 15.05.2014, reclamanții G. A. G. și G. M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. SA, să se constate caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc, inclusiv după redenumirea acestuia în comision de administrare și clauzele cuprinse la punctul 5 lit. a din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile Generale ale convenției de credit nr._ din 14.08.2007, încheiată cu V. Romania SA și obligarea pârâtei la restituirea acestui comision de risc, începând cu data semnării convenției de credit menționate până la eliminarea efectivă a acesteia din convenție.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 29 lit. f din OUG nr. 80/2013 privind taxele de timbru, conform căruia sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la protecția consumatorilor.
În motivare, reclamanții arată că, atât comisionul de risc, cât și dobânda sunt percepute pentru unul și același lucru, acest comision de risc nefiind altceva decât o dobândă mascată, aspect ce rezultă și din analiza situațiilor financiare ale pârâtei pe anul 2009, care își înregistrează comisionul de risc ca venit din dobânzi.
Perceperea comisionului de risc este justificat de pârâtă (prin mai multe adrese către împrumutați) prin necesitatea acoperirii riscului de credit (comportamentul contractual al împrumutatului, deprecierea garanțiilor, neîncasarea valorii acestora în cazul valorificării) și a riscului de piață (constând în fluctuații ale prețurilor și ale cursului valutar).
Justificarea costului respectiv pe aceste considerente este neclară, fiind ea însăși abuzivă sub aceste aspect și raportat la art. 45 din Codul consumului.
Comportamentul contractual al împrumutatului nu este cunoscut de la început de către bancă, astfel că a încasa un comision de la o persoană care, verificată fiind în evidențele incidențelor de plăți nu oferă nici o suspiciune cu privire la seriozitatea sa, este abuziv. Cel mult, un astfel de comision ar putea fi prevăzut în contract și perceput ulterior, în cazul întârzierilor repetate la plata ratelor, în urma calificării clientului respectiv într-o categorie specială de risc; acest lucru este imposibil de determinat de la începutul contractului și, în orice caz, nu se justifică pentru tot portofoliul de clienți. Din acest punct de vedere, susține reclamanții că acest comision de risc este necuvenit, neavând nici o justificare economică.
Reclamanții menționează că riscul deprecierii garanțiilor și al neîncasării valorii în cazul vânzării, este de asemenea suportat de către împrumutat, care în situația aceasta va răspunde cu toate bunurile sale. Dreptul băncii de a-și recupera creanța nu se limitează la urmărirea garanțiilor, cum ar putea crede un consumator mediu, ci se întinde asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare, iar deprecierea garanției afectează exclusiv patrimoniul împrumutatului. În plus, bunurile sunt asigurate, iar pârâta a impus dintotdeauna societatea de asigurări (clauzele respective fac, de altfel, obiectul prezentei acțiuni), deci riscul de a nu-și încasa despăgubirea de la asigurător, practic, este inexistent. Nu în ultimul rând, pârâta și-a mai creat încă un instrument de constrângere a împrumutatului pentru acoperirea acestui așa-zis risc, respectiv amenințarea împrumutatului cu declararea creditului scadent anticipat în cazul în care valoarea garanțiilor scad sub valoarea creditului.
Referitor la riscul de piață, se arată că acesta trebuie să fie asumat în egală măsură de ambele părți, atât de bancă (jucător profesionist pe această piață), cât și de consumator. Comisionul de risc este perceput de bancă pentru a-și acoperi propriul risc, așadar consumatorul nu va suporta doar propriul său risc, ci și pe cel al băncii, în cazul în care se materializează în acest sens. În cazul în care piața ar evolua în favoarea consumatorului (ar scădea cursul valutar, prețurile etc.) acesta ar datora oricum comisionul de risc pentru a acoperi reducerea profitului previzionat de bancă. Însă banca a impus și încasat comisionul de risc deși riscul de piață s-a materializat în perioada 2007-2012 în defavoarea consumatorului. În consecință, susțin reclamanții, consumatorul a suportat pe de o parte creșterea ratei lunare datorită devalorizării Leului, iar pe de alta, comisionul de risc care punea banca la adăpost de situația inversă, în care cursul ar fi evoluat în sensul aprecierii monedei naționale.
Arată reclamanții că toate aceste riscuri sunt suportate de consumator prin intermediul unor clauze abuzive, impuse de bancă printr-un contract de adeziune, astfel că se întărește ideea că banca a încasat în mod abuziv acest comision. Mai mult, clauza abuzivă în accepțiunea art. 4 din legea nr. 193/2000, art. 78 din legea nr. 296/2004 și art. 2 pct.16 din OG nr. 21/1992, acea clauză înserată în contract care, nefiind negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, este necesar ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; aceasta să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să se fi încălcat cerințele bunei-credințe.
Reclamanții mai arată că, pârâta, în loc să își îndeplinească obligațiile impuse de reglementările în vigoare și să își stabilească criterii concrete și reale de determinate a categoriilor de clientelă pe categorii de risc și să facă diferențierea produselor de creditare în funcție de aceste criterii, a ales varianta abuzivă, mult mai costisitoare pentru împrumutații buni platnici pe baza căreia, prin achitarea acestui comision de risc, își acoperă în realitate pierderile rezultate din nerambursarea creditelor de către alți clienți, transferând, astfel, consecințele pierderilor cauzate de creditele sale neperformante asupra clienților bun-platnici. Mai mult, prin perceperea acestor comisioane, Banca realizează câștiguri imense, deoarece creditele neperformante nu sunt atât de mari încât să compenseze cu valoarea totală a comisioanelor de risc.
Cu privire la caracterul abuziv al comisionului de risc, arată reclamanții că s-au pronunțat în repetate rânduri instanțele de judecată, constatându-se cu putere de lucru judecat nulitatea punctului 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convențiilor de credit.
Comisionul a fost ilegal încă de la introducerea lui, aspect ce rezultă chiar din comportamentul pârâtei care, în raportările sale la Biroul de credite și Centrala Riscurilor Bancare nu a înțeles să îl raporteze până în iulie/august 2010. Comisionul de risc a fost trecut sub tăcere până când banca, urmare a apariției OUG nr. 50/2010, a hotărât să îl redenumească comision de administrare pentru a crea o aparență a dreptului de a-l încasa în continuare. Din evidențele Biroului de Credit reiese că valoarea lunară programată de plată raportată de pârâtă este formată exclusiv din rata principală plus dobânda, lipsind comisionul de risc, pe care, totuși, pârâta îl percepea lunar, așa cum rezultă din graficele de rambursare.
De asemenea, se arată că modul în care este definit comisionul de risc de art. 3.5. din Condițiile Generale ale convențiilor de credit, este cel puțin confuz. Acesta este stabilit printr-un procent aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului. Comisionul stabilit în procentul respectiv nu se raportează la nici o perioadă de calcul, ceea ce se poate traduce, pe înțelesul oricărui consumator, în două posibile înțelesuri: fie se calculează pe an, ca și dobânda, fie se calculează o dată la începutul convenției, după care se plătește în tranșe lunare. Așa cum este definit acest comision în convenția de credit, nu are legătură cu modul în care îl percepe pârâta, respectiv procentul stabilit este aplicat în fiecare lună, iar suma rezultată este plătită la fiecare scadență. De altfel „neclaritățile” din convențiile de credit sunt, toate, interpretate de pârâtă în favoarea sa (este și cazul perioadei de calcul a dobânzii despre care am vorbit anterior în privința căreia, deși inițial este stabilit un procent de x% pe an, ulterior contractul ne surprinde cu o perioadă mai mică). Neclaritățile din contract sunt intenționate pentru ca consumatorul să nu înțeleagă precis ce i se va întâmpla pe parcursul derulării contractului de credit, fiind surprins ulterior de efectele acestor clauze.
Reclamanții menționează că reacția băncii în momentul în care i se cere să elimine acest comision abuziv este unitară, în sensul că costul respectiv a fost cunoscut de consumator încă de la început, atât sub aspectul cuantumului, cât și sub aspectul perioadei în care se datorează. Referitor la această susținere, anihilată de altfel de art. 4 din Legea 193/2000 si art. 79 din Codul consumului, reclamanții subliniază că cuantumul acestuia nu a fost cunoscut de reclamanți tocmai din considerentele pe care le-au expus anterior, modul de calcul al acestui comision de risc fiind prezentat de o așa manieră încât să inducă în eroare consumatorul cu privire la cuantumul costului respectiv.
Comisionul de administrare perceput în prezent de pârâtă, nu reprezintă altceva decât același comision de risc, cu altă denumire. OUG nr. 50/2010 a limitat numărul și felul comisioanelor pe care băncile le pot percepe și, în plus, a interzis introducerea unor noi comisioane sau modificarea celor din contractul inițial.
Subliniază reclamanții că redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este o practică abuzivă a băncii, având în vedere că suma pretinsă nu este percepută (în mod declarat, așa cum rezultă din definiția lui) pentru administrare, ci pentru același scop ca și vechiul comision de risc. Or, dacă acesta era perceput în mod ilegal anterior apariției OUG nr. 50/2010, chiar dacă în prezent ar purta o denumire permisă de lege, nu înseamnă că a intrat în legalitate. Subliniem că numai denumirea este dintre cele permise de lege; fundamentul și definiția acestui comision ne arată că el este în continuare ilegal.
Redenumirea comisioanelor nu este permisă în scopul alinierii condițiilor contractuale cu OUG nr. 50/2010, este și adresa 1113/17.08.2010, prin care ANPC a comunicat către ARB opinia sa cu privire la această problemă. În acest context reclamanții menționează că pentru informarea consumatorilor cu privire la modul de implementare a OUG 50/2010, ANPC a emis un Comunicat cu nr. 961/15.09.2010, prin care a arătat explicit că băncile nu au voie să redenumească comisioanele nepermise de OUG, fiind obligată să le elimine (ambele documente se regăsesc atașate prezentei la Anexa 4).
Mai mult, introducerea unui comision de administrare, în condițiile în care cu ocazia promovării anumitor oferte speciale avantajul principal prezentat de pârâtă era tocmai lipsa unui astfel de comision este în mod clar abuzivă și nu poate fi permisă. Pârâta a indus în eroare clienții, atrăgându-i cu un produs bancar care are comision de administrare zero și dobândă mică, în condițiile în care celelalte bănci începuseră să includă printre costurile creditelor acest gen de comision. Convingerea consumatorilor să încheie convențiile de credit tocmai prin prezentarea ofertei de creditare a pârâtei cu acest avantaj, nu poate fi neglijată, prin acordarea acum a permisiunii de a introduce acest comision de administrare clienților existenți. Legislația protecției consumatorilor este menită tocmai să evite practicile de natura celei prezentate.
Pe de altă parte, constatat fiind caracterul abuziv al acestui comision de risc anterior apariției OUG nr. 50/2010, reclamanții arată că nu se poate susține că odată redenumit conform modificării legislative acesta intră în legalitate. În acest sens s-a pronunțat în repetate rânduri Autoritatea pentru Protecția Consumatorului, care, la sesizarea reclamanților, a sancționat pârâta pentru încasarea comisionului de administrare, obligând-o la restituirea sumelor încasate și la alinierea contractelor cu legislația. Cu toate acestea, în cazuri concrete, chiar ulterior primirii de sancțiuni de la ANPC pentru redenumirea comisionului de risc (sancțiune însoțită de dispoziția de restituire a sumelor încasate ilegal), pârâta trimite împrumutaților adrese de respingere a solicitărilor de eliminare a comisionului de administrare.
Reclamanții menționează că în perioada anterioară anului 2009, băncile au văzut o oportunitate extraordinară în a exploata cererea de credite a populației, iar modalitatea de atragere a clienților a constituit-o publicitatea agresivă si înșelătoare, dar aparent atractivă din punct de vedere al costurilor creditării. În acest context, dobânda, singurul cost pe care consumatorul îl cunoștea și înțelegea, a fost redusă la minim, adăugându-se în schimb o sumedenie de comisioane și costuri pe care împrumutații le descopereau fie la semnarea contractului, fie pe parcursul derulării acestuia. În aceste condiții, împrumutații nu mai puteau nici măcar să compare ofertele diferitelor bănci, întrucât comisioanele fiecăreia difereau atât de mult, ca număr, cuantum și denumire, încât practic alegerea băncii finanțatoare devenise pur și simplu o loterie sau se făcea pe baza ofertelor speciale pe care acestea le promovau.
A apărut în acest context reglementarea dobânzii anuale efective (D.) (prin Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice), care avea scopul de a lămuri consumatorul cu privire la costul total al creditului, indiferent cât de fragmentat era, de câte comisioane particulare percepeau băncile și de numele pe care îl purtau acestea. Compararea D., aplicabilă produselor diferite de creditare, ar fi trebuit să ofere consumatorilor posibilitatea de alege creditul cel mai puțin costisitor. Însă nu a fost așa, pârâta a continuat să atragă clienții prin prezentarea unor oferte atractive dar înșelătoare, care promovau produsele bancare cu anumite avantaje pe care clienții le pierdeau odată ce deveneau împrumutați.
Apariția OUG nr. 50/2010, susțin reclamanții, nu limitează dreptul împrumutătorilor de a-și stabili costurile și marja de profit și nu influențează, așa cum eronat se susține, nivelul dobânzilor, ci stabilește tocmai obligația instituțiilor de credit, de a fixa sau asigura predictibilitatea costurilor creditării, pe care să le exprime în formule inteligibile și de a-și calcula marja de profit. Contractul de credit trebuie sa fie aliniat regulilor aplicabile celorlalte contracte din materie civilă sau comercială, respectiv să fie obligatoriu pentru ambele părți. În cazul în care apar evenimente neprevăzute care pot justifica neexecutarea contractului de una din părți sau modificarea unor condiții/clauze, astfel încât contractul să poată fi executat în continuare, aceste evenimente și efectul lor asupra contractelor trebuie stabilite nu în mod unilateral de către instituția de credit, ci, în funcție de gradul lor de generalitate, prin lege sau de către instanțele judecătorești.
În drept, au fost invocate disp. art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive contractuale încheiate cu consumatorii, art. 78 din Codul consumatorului (legea nr. 296/2004), art. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 35 Noul Cod de procedură civilă.
La data de 11.06.2014, în faza scrisă a procesului civil, pârâta . a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată – filele 44-51 dosar.
Pârâta a precizat faptul că reclamanții își întemeiază cererea prin raportare la convenția de credit nr._ din 29.11.2007 și inițiativa încheierii respectivei convenții de credit aparține în totalitate și exclusivitate reclamanților, care s-au adresat băncii pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite de ..
A mai arătat că, dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea Convenției de credit, orice clauză ar foi fost considerată neavantajoasă sau ar fi fost neclară, reclamanții aveau ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu pârâta. Cu toate acestea, Convenția de credit a fost încheiată, iar reclamanții, în mod tendențios au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 6 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.
Pârâta a invocat art. 4 alin.1 din Legea 193/2000 și a arătat că, atât prevederea națională cât și cea comunitară stabilesc condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza să fie contrară bunei credințe, și prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și a apreciat că, clauza contractuală ce reglementează posibilitatea ajustării dobânzii curente, nu este una abuzivă, în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000, încadrându-se în situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 193/2000, existând o motivație întemeiată pentru această modificare iar banca informând partea cocontractantă, care are libertatea de a rezilia contractul. A invocat prevederile Legii 193/2000, art. 4 alin.5 și 6, lege care a transpus Directivele nr. 93/13, prin care s-a stabilit cu titlu de principiu modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criterii care trebuie avute în vedere
A învederat că, clauza care reglementează dreptul V. de a percepe comisionul de risc nu este una abuzivă, arătând că riscul este generat prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului.
Clauza reglementată de art. 5 din convențiile de credit nu este abuzivă, a susținut pârâta, necreând un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, și a arătat că așa cum s-a precizat în doctrină, de regulă dezechilibrul trebuie să fie in rem, potrivit legii, trebuie să fie un dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate crea o clauză abuzivă.
S-a menționat că acest comision de risc este o parte a prețului contractului, fiind un element al prețului creditului, riscul bancar fiind un element de care banca este obligată să țină cont, iar costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Cu privire la transpunerea directivei 93/13/CEE în dreptul național, prin Legea 193/2000, pârâta a arătat că este „ambiguă” și echivalează cu transpunerea incorectă a acesteia, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, indiferent dacă acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat sunt elemente care formează costul total al creditului, cost care împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului de credit.
A mai susținut pârâta că anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor, în ipoteza în care clauzele s-ar considera nelegale, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni este modificarea pentru viitor a acestora.
Pârâta a mai invocat, în cuprinsul întâmpinării, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins nelegale, cu mai mult de 3 ani înainte de data introducerii acțiunii, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958. Acțiunea este asimilată acțiunii pentru îmbogățire fără justă cauză. În speță, prescripția dreptului material la acțiune pentru restituirea fiecărei sume plătite în baza Convențiilor de credit începe să curgă de la data achitării sumei respective.
În drept, au fost invocate: principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, Decretul nr. 167/1958, Decretul nr. 31/1954.
În dovedire, a fost solicitată proba cu interogatoriul reclamanților.
În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri, interogatoriile reclamanților.
Din analiza actelor și lucrărilor de la dosar, interogatoriile luate reclamanților, instanța reține în fapt următoarele:
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 C.proc.civ, excepția prescripției capătului de cerere vizând restituirea prestațiilor reclamanților cu titlu de comision de risc, transformat în comision de administrare, instanța reține că este neîntemeiată și o va respinge.
Contractul de credit bancar este unul mixt, parțial cu executare instantanee-creditul fiind pus la dispoziția reclamantei într-o singură tranșă, la data aprobării creditului și parțial cu executare succesivă în ceea ce privește plata ratei lunare, a dobânzii și a comisioanelor.
În măsura în care o clauză contractuală este declarată abuzivă, ca efect al constatării nulității absolute a acesteia, trebuie să se dea eficiență principiului quod nullum est nullum producit effectum, dreptul de a solicita restituirea sumelor încasate în mod necuvenit în temeiul unei clauze abuzive fiind imprescriptibil, dispozițiile Legii nr. 93/2000 fiind imperative, normele acesteia fiind instituite în vederea ocrotirii unui interes general.
Astfel, excepția prescripției va fi respinsă ca neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât este în strânsă legătură și derivă din contract.
Asupra fondului cauzei, în ceea ce privește clauza de la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit, clauză ce prevede obligația reclamantei de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, instanța reține următoarele:
Între părți s-a încheiat la data de 14.08.2007 contractul de credit nr._, având ca obiect acordarea de către pârâtă-reclamanților a unui credit de 49.000 CHF.
Instanța reține împrejurarea că, în cauză, este vorba de contracte preformulate, în care, este conținută oferta băncii cu care clientul, după analiza acesteia, ia decizia să încheie contractul, dată fiind tocmai natura relațiilor contractuale specifice ce implică analize bancare, financiare și economice. Clauza menționată a fost impusă reclamantei, fiind înscrisă în formularul tipizat, contestat, fără discutarea negocierii prealabile corespunzătoare între părți, aspect ce este și de notorietate, fiind practicată de pârâtă V. cu toți contractanții.
Conform principiului conținut de art. 969 Cod civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și trebuie executate cu bună-credință de către acestea conform art. 970 Cod civil, în mod unilateral și abuziv, pârâta a transformat doar denumirea din comision de risc în comision de administrare.
Din acest punct de vedere al legalității contractului, instanța reține că nu se respectă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și, în egală măsură, art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit căreia sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale prin care comerciantul modifică unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000 este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul. Pârâta, în întâmpinare, menționează caracterul dihotonomic al contractului încheiat cu reclamanții, care înglobează, pe de o parte, condiții generale - preformulate, standard și, pe de altă parte, condiții speciale, ce ar reprezenta o concretizare a prevederilor cu caracter general din condițiile generale. Astfel, doar condițiile generale s-ar încadra în noțiunea de contract de adeziune, în vreme ce condițiile speciale ale convenției de credit ar fi rezultatul negocierii cu clientul a clauzelor pe care această parte a contractului le cuprinde.
În acest cadru, pârâta face eronat referire la faptul că art. 3 din condiții generale i-ar fi conferit doar vocația de a percepe comisionul de risc, iar nu dreptul efectiv, reproducând conținutul art. 3.5 astfel: „Pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului”….”În realitate, art. 3.5 din condițiile generale prevede în mod explicit că ”pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului”….”Din conținutul art. 3.5 din condițiile generale ale Convenției de credit,rezultă în mod clar că pârâta nu are doar o vocație de percepere a comisionului de risc, așa cum susține în întâmpinare, ci un drept stabilit, urmând a fi fixat doar modul de calcul și scadența comisionului.
Art. 4 al. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Or, clauza privind comisionul de risc a fost deja prevăzută, în mod imperativ, în condițiile generale ale convenției, condiții cu privire la care chiar pârâta afirmă în întâmpinare că sunt condiții standard, preformulate, un contract de adeziune astfel că, prin prisma art. 4 al.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamantul îi revenea. Pârâta nu a făcut însă o asemenea probă, astfel că instanța va considera îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc reținând poziția manifestată de reclamant, interogatoriul luat de instanță reclamantului.
Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc reflectată în procent al comisionului de administrare, nu poate duce la o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-1 suporta.
De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda, respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului, iar funcția acestui comision a fost explicată de pârâtă abia prin întâmpinare, nefiind vorba de o funcție evidentă și uzuală, precum ce a dobânzii, era aproape imposibil pentru un consumator diligent, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut și dispus imperativ prin formularea clauzei contractuale.
De asemenea, în ceea ce privește schimbarea clauzei din rată de risc în rată de administrare, pârâta trebuia să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară (motivul întemeiat), care să permită modificarea unilaterală a ratei dobânzii, astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.
Pentru aceste considerente, instanța urmează a constata caracterul abuziv-ilegal al clauzei înscrise la pct. 5 lit. a din „condiții speciale” și la art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/14.08.2007 privind comisionul de risc, și, în consecință, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, va obliga pârâta la restituirea către reclamanți a echivalentului în lei la data plății al sumei reprezentând comision de risc încasat abuziv în baza Convenției de credit nr._/14.08.2007, de la data încheierii contractului și până la eliminarea comisionului de risc redenumit comision de administrare din cuprinsul contractului, actualizat cu rata inflației.
De asemenea, va dispune modificarea Convenției de credit, în sensul că va dispune eliminarea clauzei constate ca fiind abuzivă.
În drept, instanța a avut în vedere prevederile art. 6 din Directiva nr. 93/13/CEE, privind clauzele abuzive, care obligă statele membre să asigure mijloacele adecvate și eficace pentru a evita ca prevederile contractuale abuzive „să lege” pe consumator. Cauza Oceano Grupo Editorial SA, versus Rocio Murciano Quintero (C -240/98-C-244/98, R..p I-4941, pct.25 precum și Hotărârea din data de 26.10.2006, Mostaza Claro, C-168/05, R., p.I-_ pct.25, Ordonanța Curții(Camera a Opta) din 16.11.2010, Pohotovost,C-76/60, pct.36, Hotărârea din 15.03.2011, J. Perenciova, C-453/10, pct.27 și art. 969 și urm cod civil precum și disp. OUG nr. 4/2013 rap. la Legea nr. 193/2000.
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul romanesc Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii. În preambulul acestei directive se arată că evaluarea caracterului inechitabil nu se efectuează asupra condițiilor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate / preț al mărfurilor sau serviciilor furnizate; obiectul principal al contractului si raportul calitate / preț pot fi, cu toate acestea, luate in considerare la evaluarea corectitudinii altor condiții.
Așadar, legiuitorul european permite analiza obiectului principal al contractului în evaluarea corectitudinii altor condiții pentru a se putea realiza scopul edictării normei, respectiv protecția adecvata a intereselor consumatorului.
P. Hotărârea din data de 30.04.2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene - Cauza C-26/13, A. Kasler, H. Kasslerne Rabai /OTP Jelzalogbank Zrt a statuat că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia, pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare aș acestei valute, decât în cazul în care se constată - ceea ce revine în sarcina instanței să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Instanța reține că în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE se prevede că cerința potrivit cărei o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Art. 6 alin. 1 din Directiva 13/93/CEE trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
Având în vedere efectele obligatorii ale Hotărârilor CJUE privind problemele legate de interpretarea și aplicarea legislației UE în dreptul intern al statelor membre, se va avea în vedere această hotărâre atunci când se va aprecia incidența legislației protecționiste.
În baza dispozițiilor art. 453 Cod procedură civilă, întrucât nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, instanța nu le va acorda.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta ..
Admite cererea formulată de reclamanții G. M. și G. A. G., ambii domiciliați în Caransebeș, .. 112B, județul C.-S. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, sector 2, Șoseaua P. nr. 42 - prin Sucursala Caransebeș, cu sediul în Caransebeș, .. 13, ., județul C.-S..
Constată caracterul abuziv al clauzei cuprinse la punctul 5 lit. a (comision de risc) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/14.08.2007 și la art. 3.5 din Condițiile Generale ale aceleiași convenții, încheiată între pârâta . și reclamanții G. M. și G. A. G..
Dispune modificarea convenției de credit nr._/14.08.2007, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.
Obligă pârâta . la plata către reclamanți a echivalentului în lei la data plății al sumei reprezentând comisionul de risc redenumit comision de administrare, încasat abuziv în baza contractului de credit nr._/14.08.2007, de la data încheierii contractului și până la eliminarea comisionului de risc redenumit comision de administrare din cuprinsul contractului, actualizat cu rata inflației.
În temeiul art. 453 Cod procedură civilă ia act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Apelul se depune la Judecătoria Caransebeș
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 octombrie 2014.
PREȘEDINTEGREFIER
A. P. S. S.
Red.Ad.Pș.
Tehnored SS
Ex.6/12 pag/31.10.2014
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 2087/2014. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 457/2014.... → |
|---|
