Pretenţii. Sentința nr. 3970/2013. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
Comentarii |
|
Sentința nr. 3970/2013 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 26-02-2013 în dosarul nr. 45/211/2013
DOSAR nr. _
ODCP 3185
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
- SECȚIA CIVILĂ -
SENTINȚA CIVILĂ nr. 3970/2013
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 26.02.2013
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTEGAGA I.
GREFIER A.-M. F.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect pretenții comerciale privind reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE în contradictoriu cu pârâta .
Dezbaterile și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la termenul din 19.02.2013 fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la termenul de azi, 26.02.2013, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 03.01.2013, sub nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune a chemat în judecată pe pârâta . solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 818,21 lei, reprezentând taxă pentru serviciul public de radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010-decebrie 2011 în cuantum de 720 lei, penalități aferente în cuantum de 98,21 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea in fapt a cererii, reclamanta a arătat că, prin H.G. nr. 977/2003, a fost instituită obligația persoanelor juridice cu sediul în România de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, legea prezumând calitatea de beneficiar al serviciilor respective pentru toate persoanele juridice. Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea de plano a calității de beneficiar, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății R. de Radiodifuziune și a Societății Române de televiziune, republicată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, H.G. nr. 977/2003 și Legea nr. 41/1994.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru și timbru judiciar.
În dovedirea cererii, reclamanta a anexat borderou factruri (f.5-6), facturi fiscale (f.8-31).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. Obligația de a plăti o sumă de bani ca și natură juridică este o obligație de a da și poate avea două izvoare: contractul sau legea.
Prin urmare, instanța consideră că, în vederea justei soluționări a cauzei, trebuie să cerceteze izvorul raportului juridic în temeiul căruia reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani. În ceea ce privește soluționarea justă a acestei probleme, instanța apreciază că în primul rând trebuie să dea eficiență principiului disponibilității și, astfel, trebuie să procedeze la o verificare a temeiurilor în drept pe care reclamanta și-a justificat cererea și numai dacă constată că acesta nu a menționat în cuprinsul cererii de chemare a în judecată temeiurile de drept ale solicitării sale să realizeze o analiză proprie a izvorului raportului obligațional.
Prin urmare, având în vedere cele arătate mai sus și cercetând conținutul cererii de chemare în judecată, instanța constată că reclamanta în cuprinsul solicitării sale a menționat în mod expres temeiurile de drept pe care își întemeiază pretențiile, respectiv prevederile HG NR. 977/2003.
Din această cauză, instanței nu-i rămâne decât să aprecieze dacă, în speța de față, temeiurile de drept invocate de reclamantă sunt sau nu pertinente pentru soluționarea cauzei.
În conformitate cu art. 40 din Legea nr. 41/1994, veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune provin, printre altele din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate. Conform aliniatului 3 al aceluiași articol, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Prin urmare, legiuitorul instituie prezumția legală că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și TV, instituindu-se conform art. 53 din Constituția României contribuții financiare speciale. În acest sens, Curtea Constituționala sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 a retinut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și nr. 331/2006, că art. 31, 134 și art. 135 alin. (1) din Constituția Romaniei nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai aratat că, "în funcție de contextul economico-social și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului, care stabilește destinatarii acestor măsuri, să aibă caracter discriminatoriu".
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanța consideră că, pe de o parte, temeiurile de drept indicate de reclamantă în conținutul cererii sale sunt pertinente în ceea ce privește judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, din aceste texte de lege rezultă că izvorul raportului juridic existent între reclamantă și pârâtă este un text de lege. Izvorul raportului juridic obligațional având ca obiect plata unei sume de bani fiind un text de lege, instanța reține că spre deosebire de un izvor contractual unde reclamantul, pe lângă temeiul în drept a cererii sale, trebuie să facă dovada executării propriilor obligații (excepție făcând contractele unilaterale unde e suficientă doar dovada temeiului juridic), iar apoi să afirme neexecutarea obligațiilor de către pârâta debitoare, în acest caz în vederea admiterii unei cereri cu asemenea obiect, reclamantei nu-i revine decât sarcina dovedirii existenței temeiului de drept pe care își întemeiază cererea, urmată apoi de individualizarea (determinarea) concretă a sumei datorate prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din care rezultă în mod exact cuantumul sumei datorate.
În ceea ce privește prima condiție, respectiv aceea a a indicării temeiului în drept pe care reclamanta își întemeiază cererea, instanța constată că, din considerentele de mai sus, rezultă că aceasta a fost îndeplinită în totalitate de către reclamantă.
În ceea ce privește dovedirea lichidității creanței, instanța constată că această obligație este îndeplinită ope legis de reclamantă, deoarece dispozițiile pct. 4 din anexa H.G. nr. 977/2003 stabilesc un cuantum fix al taxei, respectiv de 30 lei lunar.
În continuare, instanța apreciază că, după ce a dovedit existența unui temei legal al cererii sale și a dovedit lichiditatea creanței sale, reclamantei nu-i rămâne decât sarcina afirmării neexecutării obligației de către pârâta-debitoare, acestuia din urmă revenindu-i obligația potrivit art. 1169 cod civil să dovedească netemeinicia celor susținute de reclamanta, depunând la dosarul cauzei chitanțe de plată prin care să arate că obligația a fost stinsă în totalitate sau cel puțin parțial.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a afirmat neexecutarea obligației de a plăti o sumă de bani din partea pârâtei, instanța consideră că în vederea respingerii cererii, pârâta trebuia să depună la dosarul cauzei chitanțe de plată din care să rezulte contrariul celor arătate de reclamant. Or, pârâta nu a depus nici un înscris la dosar și nici un a formulat cereri în apărare.
Prin urmare, instanța va admite cererea și va obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 720 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 – decembrie 2011.
În ceea ce privește plata penalităților, solicitată de reclamantă prin cerere, instanța reține următoarele.
În conformitate cu prevederile art. 1073 Cod civil coroborate cu prevederile art. 1082 Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a prestației datorate acestuia de către debitor, în caz contrar având dreptul la dezdăunări, care sunt datorate de acesta din urmă cu excepția situației în care dovedește intervenția unei cauze străine exoneratoare de plată.
Prin urmare, din analiza celor două texte legale rezultă în mod clar faptul că reclamanta suferind o neexecutare din partea debitorului a obligației acestuia din urmă beneficia de dreptul la dezdăunări cu excepția situației în care pârâta justifica prin dovezi depuse la dosar intervenția unei cauze străine exoneratoare de obligație.
Cercetând sub acest ultim aspect actele depuse la dosar, instanța constată că pârâta nu a invocat intervenția în cauză a unui astfel de eveniment, astfel încât va considera că prezumția de culpă stabilită de prevederile art. 1082 Cod civil rămâne în ființă.
Prin urmare, instanța consideră că solicitarea reclamantei de obligare a debitoarei la plata unor penalități de întârziere este întemeiată. Legat de cuantumul acesteia, așa cum acesta fost solicitat de reclamantă, instanța constată următoarele:
Daunele-interese pe care instanța le poate acorda unui reclamant în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de neexecutarea prestației debitorului sunt de 2 feluri: daune-interese moratorii și daune interese compensatorii.
Dacă în conformitate cu regula generală stabilită de prevederile art. 1084 Cod civil,. în cazul obligațiilor de a face sau de a da instanța sesizată cu cererea de acordare a unor daune-interese poate admite și stabili în sarcina debitoarei în funcție de solicitarea reclamantului daune-interese moratorii sau daune-interese compensatorii, în situația existenței în sarcina debitoarei a obligației de a plăti o sumă de bani, instanța de judecată nu poate acorda în conformitate cu prevederile art. 1087 Cod civil decât daune-interese moratorii, al căror cuantum va fi egal cu valorea dobânzii legale, dacă părțile prin contract sau legea printr-o dispoziție specială nu a stabilit altfel.
Prin urmare, izvorul obligației debitoarei fiind prevederile H.G. nr. 977/2003, instanța consideră că, în ceea ce privește justa soluționare a cauzei sub aspectul solicitării cuantumului penalităților de întârziere, trebuie să procedeze la verificarea faptului dacă actele normative mai sus amintite cuprind sau nu o dispoziție specială derogatorie de la regula generală stabilită prin prevederile art. 1087 Cod civil.
Cercetând cauza sub acest aspect, instanța constată următoarele:
În conformitate cu art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, iar cuantumul acestora se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
Așadar, modul de calcul al penalităților pentru perioada ianuarie 2010- decebrie 2011 presupune aplicarea unui procent de 0,04% pe zi de întârziere.
Prin urmare, din cele arătate mai sus instanța, instanța constată că, în speța de față, existând o reglementare derogatorie de la prevederile art. 1087 Cod civil în ceea ce privește modul de calcul al penalităților de întârziere ce se pot acorda reclamantei la cerere, ceea ce va avea ca efect aplicarea acestora conform regulii specialia generalibus derogant.
În consecință, pentru motivele de mai sus, instanța va admite cererea reclamantei și, în consecință, va obliga pârâta la plata sumei de 98,21 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal.
În conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedura civila, instanța poate obliga la cerere partea care a căzut în pretenții să-i plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea procesului. Cheltuielile de judecată sunt reprezentate de acele sume de bani pe care părțile trebuie să le efectueze pentru desfășurarea regulată a procesului civil și sunt compuse în principiu din: taxa de timbru și timbru judiciar, onorariu avocat, cheltuieli cu deplasarea martorilor, cheltuieli privind efectuarea expertizei și onorariul de expert, etc.
Efectuarea tuturor cheltuielilor amintite mai sus trebuie dovedită prin înscrisuri depuse în acest sens la dosarul cauzei de partea care a solicitat prin cerere de chemare în judecată sau cerere reconvențională ori întâmpinare obligarea la plată a părții ce a cazut în pretenții.
Cercetând din acest punct de vedere actele depuse la dosar de către reclamantă, instanța constată că nu există la dosar înscrisuri din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă în vederea desfășurării în bune condiții a procesului de față, motiv pentru care va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în București, .. 60-64, sector 1 împotriva pârâtei ., cu sediul în Cluj-N., ..38, ..
Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 720 lei, reprezentând taxă radiodifuziune pentru perioada ianuarie 2010 – decambrie 2011 si suma de 98,21 lei, reprezentând penalități de întârziere.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2013.
PREȘEDINTEGREFIER
Red. I.G./Thred. I. G./
4 ex./06.03.2013
← Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 4392/2013.... | Somaţie de plată. Hotărâre din 04-10-2013, Judecătoria... → |
---|