Plângere contravenţională. Sentința nr. 9051/2014. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9051/2014 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 11-09-2014 în dosarul nr. 28614/211/2013
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal 3185
SENTINȚA CIVILĂ NR.9051/2014
Ședința publică de la 11.09.2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE S. M.
Grefier E. M.
Pe rol fiind judecarea cauzei Civile privind pe petenta P. O. D. și pe intimatul I. DE P. JUDETEAN CLUJ, având ca obiect plângere contravențională. FAX, împotriva procesului verbal de contravenție . nr._/19.11.2013.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentanta petentei, avocat E. P., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind intimatul și martora petentei, numita Z. A. R..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
Instanța constată că intimatul a răspuns adresei din data de 29.05.2014, din care rezultă că nu a fost stocată înregistrarea video privind fapta reținută în sarcina petentului, fiind în imposibilitatea depunerii acestei probe.
Reprezentanta petentei arată că martora lipsește la termenul de astăzi, pentru că serviciul nu-i permite să lipsească de la muncă.
Reprezentanta petentei arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită acordarea cuvântului pe fond.
Nemaifiind alte cereri de formulat, ori probe de administrat, instanța constată închisă faza probatorie și acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului.
Reprezentanta petentei solicită admiterea plângerii contravenționale și să se dispună anularea procesului verbal de contravenție atacat, iar în subsidiar aplicarea sancțiunii avertismentului, dacă instanța apreciază că aceasta a săvârșit contravenția reținută în sarcina sa. Arată că petenta a depus în probațiune regula circulării în zonă și apreciază că intimatul nu a putut aprecia corect, nici măcar prin propriile simțuri săvârșirea contravenției, respectiv dacă s-a acordat sau nu prioritate eventualului pieton angajat în traversarea trecerii de pietoni..
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cererii de față, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată sub nr. de mai sus petenta P. O. D., cu domiciliul in mun. Cluj N., ., ., CNP_, si cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor in mun. Cluj-N., ., ., a formulat, în contradictoriu cu intimatul I. DE P. JUDETEAN CLUJ, plângere contravenționala împotriva Procesului Verbal scria CP nr._ din data de 19.11.2013, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: în principal: anularea procesului verbal de contravenție . nr._, ca fiind, în întregime nelegal, netemeinic si nefondat; sa se dispună exonerarea petentei de la plata amenzii, anularea punctelor de penalizare, restituirea permisului de conducere; în subsidiar: să se dispună înlocuirea amenzii aplicate cu sancțiunea avertismentului.
În fapt, precizează instanței că prezenta plângere contravențională a formulat-o ca efect al reținerii permisului de conducere și eliberării dovezii . nr._/19.11.2013.
Arată că până la data formulării prezentei plângeri nu i-a fost comunicat procesul verbal de stabilire și constatare a contravenției menționat în dovadă, urmând ca la momentul comunicării acestuia să-și suplimenteze motivarea plângerii, în funcție de conținutul concret al acestuia.
Prin procesul verbal de contravenție . nr._, încheiat în data de 19.11.2013 de Ag. constatator, nume indescifrabil, din cadrul IPJ Cluj, P.. mun. Cluj-N., indescifrabil, a fost sancționată conform celor susținute de către agentul constatator, cum ca ar fi trecut cu autoturismul cu nr. de înmatriculare_ pe culoarea verde a semaforului, nu ar fi acordat prioritate de trecere pietonului care se angaja in trecerea zebrei pe culoare verde.
Menționează instanței, ca nu a încălcat nici o regula de circulație, deplasându-se in direcția ., din contra având culoare verde la semafor atât petenta, pe . pietonii angajați in traversarea trecerii de pe Calea Floresti, consideră că nu a încălcat legea, din contra a respectat legea, acordând prioritate de trecere eventualului pieton angajat in traversare, cutuma, in toate zonele în care exista situații de genul mai sus menționate, fiind aceea ca, conducătorii auto au posibilitatea de a trece pe culoarea verde concomitent cu culoarea verde a pietonilor, acordându-le totodată acestora prioritate/posibilitatea de a trece.
De asemenea petenta învederează instanței că nu a semnat procesul verbal de contravenție întrucât a fost și este convinsă că nu a săvârșit contravenția pentru care a fost sancționată. Totodată de față de fost o persoană, care ar fi putut sa audă ceea ce a comunicat agentului constatator, a cărui nume nu-l cunoaște, insa crede că a fost indicat ca martor din oficiu, fiind menționat in procesul verbal, considerând că acesta nu cunoaște personal fapta pentru care a fost sancționată și nu a fost de față la săvârșirea acestei contravenții.
Rap. la prevederile O.G. nr. 2/2001 fapta consemnată de către agentul constatator în procesul verbal de contravenție trebuie sa fie confirmata fie prin recunoașterea faptei de către contravenientul care a semnat procesul verbal, fie prin martor asistent.
În prezenta cauză, martorul asistent nu crede că are cunoștință despre situația concretă evidențiată de către agentul constatator în procesul verbal de contravenție, fapt pentru care aceste consemnări observate de către agentul constatator nume indescifrabil, „prin propriile simțuri” nu se confirmă, acesta fiind oprit de agent ulterior săvârșirii contravenției, respectiv la momentul întocmirii procesului verbal.
Totodată, arată că mașina de poliție era parcată/staționat in sensul invers direcției mele de mers, cam la. 50- 100 de m distanta de trecerea de pietoni, era in jurul orei l8,30, astfel încât consideră ca agentul constatator nu a putut aprecia corect, nici măcar prin „propriile simțuri” daca a acordat sau nu prioritate eventualului pieton angajat in traversarea trecerii de pietoni.
Pentru considerentele sus enunțate, solicită instanței admiterea plângerii, așa cum a fost formulata.
In drept art.31 din OO 2/2001.
În probațiune, au fost depuse înscrisuri.
Cererea a fost legal timbrată.
Intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Cluj, cu sediul în municipiul Cluj-N., ., în calitate de intimat în dosarul cu nr. de mai sus, aflat pe rolul acestei instanțe, petiționar fiind P. O. D., a formulat întâmpinare, solicitând ca pe baza probelor ce vor fi administrate în cauză să se respingă plângerea contravențională formulată de petiționar împotriva procesului verbal . nr._ încheiat de I.P.J. Cluj; să se mențină procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției ca fiind temeinic și
legal încheiat.
Apreciază că plângerea petiționarului este neîntemeiată din următoarele motive:
Sub aspectul legalității, procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art.16 și art.17 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Sub aspectul temeiniciei, agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 alin.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și la circumstanțele personale ale contravenientului.
Arată că se opune unei eventuale solicitări de administrare a probei cu martori cu vreuna dintre persoanele prevăzute de art. 189 C.pr.civ, care, potrivit dispozițiilor legale invocate, nu pot fi audiate ca martori.
Totodată, se opune administrării oricăror probe cu caracter extrajudiciar, întrucât acestea nu respecta principiul contradictorialității și al nemijlocirii probelor în procesul civil.
În fapt, în data de 19.11.2013, fiind în exercitarea atribuțiilor de serviciu agentul de politie a constatat că autoturismul condus de către petiționar, care circula pe . intersecția cu . a acordat prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea regulamentară a drumului public prin locul special amenajat și semnalizat, aflați pe sensul de deplasare a autovehiculului.
Fapta petentului a fost constatată cu propriile simțuri de agentul constatator, astfel încât actul de sancționare și constatare se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie și face întotdeauna dovada până la proba contrară, sarcina probei conform art. 1169 C.civ. revine petiționarului și nu intimatului.
Ca urmare, având în vedere faptul că dispozițiile OUG nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice au drept scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, autoritățile statului urmărind ca acțiunile antisociale să nu rămână nesancționate, totodată dreptul la apărare al persoanei sancționate contravențional nefiind limitat prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit (cauza A. contra României -04,10.2007), procesul verbal de contravenție se bucură de o prezumție de legalitate, în sensul că acesta face întotdeauna dovada până la proba contrară (în acest sens Curtea Constituțională pronunțându-se prin Decizia 197/2003, Decizia 259/2007 ș.a), iar petiționarul, prin susținerile sale, nu face dovada contrară stării de fapt reținută prin actul de constatare și sancționare a contravenției, măsura aplicată de agentul constatator este întemeiată și, pe cale de consecință, procesul verbal contestat este temeinic și legal încheiat. în probațiune depunem: copia procesului verbal . nr._/19.11.2013; procesul verbal de afișare al procesului verbal contravențional . nr._/19.11.2013.
În drept, își întemeiază întâmpinarea pe dispozițiile art. 205-206, art. 223 alin. (3), art. 249 și art. 315 alin. (1) din Legea nr. 134 privind C, Pr. Civ., OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, OUG nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
Petenta P. O. D. a formulat răspuns la intâmpinarea formulată de intimatul INSPECTOARUL DE P. AL JUDECTULUI CLUJ care solicită să fie avută în vedere la soluționarea plângerii petentei și în consecință prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: în principal: anularea procesului verbal de contravenție . nr._, ca fiind, în întregime nelegal, netemeinic si nefondat; sa se dispună exonerarea petentei de la plata amenzii, anularea punctelor de penalizare, restituirea permisului de conducere; în subsidiar: să se dispună înlocuirea amenzii aplicate cu sancțiunea avertismentului.
Reiterează instanței că își menține cele menționate în plângerea contravențională și totodată în prezentul răspuns raportat la legalitatea întocmirii procesului verbal, arată că raportat la prevederile OG nr. 2/2001 fapta consemnată de către agentul constatator în procesul verbal de contravenție trebuie să fie confirmată fie prin recunoașterea faptei de către contravenientul care a semnat procesul verbal, fie prin martor asistent.
Această faptă nu a fost confirmată nici prin recunoașterea reclamantei și nici de vreun martor, așa cum rezultă din însuși procesul verbal întocmit de agentul constatator.
În ce privește latura obiectivă a contravenției aceasta este formată din acțiunea sau inacțiunea producătoare de urmări socialmente periculoase sau care amenință anumite valori sociale. Latura obiectivă trebuie să se oglindească în conținutul juridic al contravenției reținute în sarcina făptuitorului, respectiv încadrarea juridică a faptei.
Potrivit art. 16 alin. 1 din OG 2/2001 procesul verbal de contravenție trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele; descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei, locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite.
În cazul răspunderii contravenționale, cel acuzat de săvârșirea faptei care constituie contravenție se bucură de prezumția de nevinovăție, sarcina probei revenind intimatului, nu petentului (art. 6 CEDO).
Apreciază că în situație, este necesar ca intimatul să depună la dosarul cauzei, înregistrările video sau foto, din care să rezulte faptul să petenta ar fi săvârșit contravenția, în caz contrar nefiind răsturnată prezumția de nevinovăție.
Deși a solicitat ca intimatul să depună înregistrarea video a intersecției . Florești, în ziua indicată în procesul verbal, din înscrisurile depuse de acesta, nici nu le depune și nici n u face dovada contrară susținerilor petentei, depunând doar procesul verbal de contravenție și procesul verbal de comunicare al procesului verbal de contravenție.
Totodată, arată că mașina poliției era parcată/staționat în sensul invers direcțieis ale de mers, cam 50-100 m distanță de trecerea de pietoni, era seara, în jurul orei 18,30, astfel încât consideră c agentul constatator nu a putut aprecia corect,. nici măcar prin „propriile simțuri” dacă a acordat sau nu prioritate eventualului pieton angajat în traversarea trecerii de pietoni.
În ce privește solicitarea subsidiară a petentei, în conf. cu prev. art. 5 alin. 5 din OG 2/2001 „sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite” .
Potrivit art. 7 alin. 2 din OG 2/2001 actualizată,. avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă. Potrivit art. 7 alin. 3 „avertismentul se poate aplica si in cazul in care actul normativ de stabilire si sancționare a contravenției nu prevede aceasta sancțiune”.
Solicită ca la analizarea prezentei contestații săse aibă în vedere și prevederile art. 21 alin. 3 din OUG nr. 2/2001 actualizată, potrivit cărora „sancțiunea se aplica in limitele prevăzute de actul normativ si trebuie sa fie proporționala cu gradul de pericol social al faptei savarsite, ținându-se seama de împrejurările in care a fost savarsita fapta, de modul si mijloacele de savarsire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsa, precum si de circumstanțele personale ale contravenientului si de celelalte date înscrise in procesul-verbal”.
În practica de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia „Instanța poate examina legalitatea și proporționalitatea sancțiunii contravenționale, dispunând de aplicarea avertismentului chiar și atunci când actul normativ sancționator nu îl prevede alternativ cu amenda, conform art. 7 alin. 2.și 3din OG 2/2001”.
În același sens s-a exprimat și opinia potrivit căreia, faptul că în norma de sancționare a fost prevăzut un cuantum ridicat al amenzii nu reprezintă un argument suficient pentru a nu dispune soluția de înlocuire a amenzii cu avertisment, întrucât legiuitorul a avut în vedere pericolul abstract al faptelor prevăzute ca și contravenții,m or la alegerea și individualizarea sancțiunii trebuie să se țină seama de pericolul social apreciat în concret, alături de celelalte criterii stabilite de art. 21 al. 3 din OG 2/2001.
Chiar și în doctrină s-a statuat opinia potrivit căreia „orice sancțiune juridică, inclusiv cea contravențională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie ca în toate cazurile să se aplice sancțiunea amenzii. Sancțiunile juridice nu constituie mijloace de răsbunare a societății, ci de prevenire a faptelor ilicite șide educare a persoanelor vinovate. În consecință, în cazul faptelor cu un grad scăzut de pericol social, scopul sancțiunilor contravenționale se poate realiza și prin aplicarea unei măsuri de atenționare a contravenientului, fără aplicarea amenzii contravenționale, ca sancțiune corelată unor contravenții cu un grad sporit de pericol social.
Referitor la pericolul social al faptei consideră că instanța trebuie să aibă în vedere faptul că în legislația contravențională există sancțiuni pec uniare mai aspre decât amenda penală. Ori,. așa cum s-a arătat anterior sancțiunea juridică, în particular cea contravențională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie ca în toate cazurile de contravenție să se aplice sancțiunea amenzii. Problema criteriilor în baza cărora avertismentul se poate aplica este o chestiune de apreciere de la caz la caz, în funcție d persoana sancționată (fizică sau juridică), de împrejurările în care s-a săvârșit contravenția, de pericolul social concret al faptei, etc.
Din perspectiva convențională, în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului s statuat că nimic nu împiedică statele să își îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni. În principiu, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu se opune tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21 februarie 1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, aceste fapte intră în incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 al Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul național; 2. natura faptei; 3. natura și gradul de gravitate al sancțiunii care ar putea fi aplicat persoanei în cauză. În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pildă și în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei, Lauko împotriva Slovcaciei și Kadubec împotriva Slovaciei.
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii. CU toate acestea, C EDO a considerat drept pozitive măsurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în „interesul individului”.
În aceste condiții distincția operată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 al Convenției, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern.
Asemănările care există între infracțiuni și contravenții, sub aspăectl naturii lor juridice, impun un tratament juridic asemănător, atât în privința sancțiunilor cât și a principiilor de aplicare și executare a acestora. Ca și infracțiunile contravențiile sunt fapte interzise și sancționate prin lege din pricina pericolului pe care ele îl prezintă pentru valorile sociale, în special pentru regulile de conviețuire normală în societate.
Sancțiunile prevăzute de lege pentru contravenții, întocmai ca și pedepsele prevăzute pentru infracțiuni, au ca unică rațiune și finalitate prevenirea săvârșirii din nou a faptelor ilicite respective.
Ele trebuie să răspundă acestei necesități, iar atunci când această necesitate dispare sau se schimbă, este firesc să dispară sau să se modifice și reglementările legale respective, în sensul asimilării acestora cu cele penale.
Pentru considerentele sus menționate, solicită admiterea plângerii, s-a cum a fost formulată și în consecință să fie anulat procesul verbal de contravenție cu consecința înlăturării tuturor măsurilor dispuse în sarcina sa prin acesta.
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța retine următoarele:
Prin procesul verbal de contravenție . nr._, încheiat în data de 19.11.2013 de IPJ Cluj, P.. mun. Cluj-N., a fost sancționată pentru ca ar fi trecut cu autoturismul cu nr. de înmatriculare_ pe culoarea verde a semaforului, nu ar fi acordat prioritate de trecere pietonului care se angaja in trecerea zebrei pe culoare verde.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001, alte critici neputând duce la anularea actului, prin raportare la Decizia nr. XXII/19.03.2007 a ÎCCJ.
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța reține că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea observațiilor personale ale agentului constatator.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului-verbal, martorul încuviințat petentei neprezentându-se nejustificat.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Poziția exprimatã în acest sens de cãtre Curtea Constituționalã în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmatã constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4 noiembrie 2003 (publicatã în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr. 270 din 22 iunie 2004 (publicatã în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia nr. 43 din 24 ianuarie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006), Decizia nr. 650 din 5 octombrie 2006 (publicatã în M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006), Decizia nr. 26 din 11 ianuarie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 79 din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259 din 20 martie 2007 (publicatã în M.Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007),
Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicatã în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), cã “nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecatã, inclusiv administrarea probatoriilor de către instanța investită prin plângere sã exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care sã evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest”.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/2008,490/2008 și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art, 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr._/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 – latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi „condamnată” doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza A. c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o . reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza H. și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului-verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Față de cele ce preced,în baza art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța va respinge ca neîntemeiată plângerea dedusă judecății, cu consecința menținerii în totalitate a procesului-verbal contestat.
Avand in vedere dispozitiile art.453 C.pr.civ. si principiul disponibilitatii ce guvernează procesul civil, instanta va lua act ca partile nu au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petenta P. O. D., cu domiciliul in mun. Cluj N., ., ., CNP_, si cu domiciliul ales in mun. Cluj-N., ., ., în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI CLUJ cu sediul în Cluj-N., ., județul Cluj.
Menține ca legal și temeinic procesul-verbal contestat- . nr._/19.11.2013.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată in ședința publică din 11.09.2014.
JUDECATOR GREFIER
S. M. E. M.
red/ dact SM/ 13.10.2014
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2014/2014. Judecătoria... → |
|---|
