Anulare act. Sentința nr. 404/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Judecătoria CLUJ-NAPOCA - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 404/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 19-01-2015 în dosarul nr. 404/2015

Dosar nr._

ODCP nr. 3185

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA CLUJ-N.

CIVIL

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 404/2015

Ședința publică de la 19.01.2015

Completul format din:

PREȘEDINTE I. - C. V. C.

Grefier D. S.

Pe rol soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții L. M. R. ȘI L. M.-M., împotriva pârâtei B. C. Română SA, având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care:

Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20.11.2014, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de mai mult timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 11.03.2014 și înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. de mai sus de reclamanții L. M. R. ȘI L. M.-M., împotriva pârâtei B. C. Română SA s-a solicitat instanței:

să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a Contractului de Credit Bancar nr. 970/10.04.2007, în ceea ce privește clauza prevăzută la punctul 5 ultima teză, respectiv: "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR";

să dispună înlăturarea acestei clauze și să stabilească modul de calcul al dobânzii astfel cum este prevăzut de prevederile 37 lit. a al OUG 50/2010, respectiv dobânda va avea o componenta variabila - indicele Euribor, si o componenta fixa - marja băncii, respectiv în felul următor: Euribor 3 M+ marja fixă de 1,50 p.p.;

să oblige pârâta la restituirea sumei de 4814.32 euro percepută în mod nelegal și abuziv din martie 2011 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestor sume, achitate peste formula de calcul Euribor+marja fixă de 1,50 p.p. precum și dobânda legală;

să oblige pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța, să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la contract, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului.

cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform dispozițiilor art.451, art. 453, art. 455 NCPC.

În motivare s-a arătat că în momentul în care reclamanții au încheiat convenția de credit 970/10.04.2007, reclamanții au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Prin urmare, clauzele din convenție sunt ilicite și abuzive având o cauză ilicită, contractul fiind impus de banca. B. a transformat tacit contractul de credit într-unul de adeziune, context în care aceste clauze neputând fi negociate, au creat în detrimentul reclamanților și contrar cerinței bunei-credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile noastre contractuale. Dezechilibrul contractual pe care îl generează aceste clauze este evident întrucât cuantumul dobânzii de referință afișată la sediul băncii este lăsat la discreția acesteia. Această dobândă de referință variabilă permite băncii ca în mod arbitrar să modifice cuantumul dobânzii și astfel, reclamanții nu pot ști cu precizie care este costul creditului, acest cost nefiind predictibil.

Reaua-credință a băncii este demonstrată de evoluția cuantumului dobânzii practicate de aceasta prin comparație cu evoluția indicilor bancari de pe piețele financiare. Când indicele Euribor a avut creșteri, banca a majorat cuantumul dobânzii, în schimb, în momentul în care acest indice a scăzut, banca nu a mai diminuat în consecință cuantumul dobânzii, creând astfel un grav dezechilibru contractual. Reaua-credință a băncii rezultă și din faptul că a prestabilit clauze contractuale privind acordarea unei dobânzi fixe (aparent atractivă), promoțional, pe perioada unui an, urmând ca, după această perioadă, dobânda să devină variabilă în funcție de dobânda de referință afișată la sediul băncii. La momentul încheierii convenției, reclamanții nu au putut previziona că acest cuantum al dobânzii va fi calculat în mod arbitrar, lipsind orice legătură a acestei componente a dobânzii cu evoluțiile de pe piețele financiare.

Chiar dacă anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În ceea ce privește clauza de la punctul 5 din contractul de credit, pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută prin art. 95 pct.1 din OUG nr. 50/2010, potrivit căreia pentru contractele aflate în curs de derulare, banca avea obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile actului normativ, prin încheierea unui act adițional la contractul de credit. Prin acest act adițional, banca avea obligația de a se conforma dispozițiilor art. 37 lit. a și b din același act normativ. Aceste prevederi legale stabilesc regulile de calculare a dobânzii variabile, prin raportare la fluctuațiile indiciilor Euribor/Robor/Libor/rata de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, marjă care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun acest lucru.

Până la . dispozițiilor OUG nr. 50/2010, dobânda curentă aplicată era 7,4 % pe an, fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. După această termen de un an, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 p.p. Această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta fiind doar înștiințat cu privire la noua rată a dobânzii. Mai mult, înștiințarea se face doar prin afișare la sediul BCR și nu printr-o notificare directa a consumatorului.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediile acesteia, precum și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protecție a consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 si art. 964 C.civ. Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Astfel, contractele de credit cu dobânda variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile din contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Prin aceste clauze, reclamanților le este imposibil să determine modalitatea în care banca calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. În plus, clauza care permite băncii calculul dobânzii clienților în funcție de dobânda de referință afișată la sediile băncii, conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale, banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu de preț al contractului, dar modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite această obligație este după principiul si voluero - „dacă vreau dobânda crește/scade".

Această modalitate de calcul a dobânzii (dobânda de referință a băncii plus marja fixă este în contradicție și cu alte prevederi legale. Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (banca) trebuie să informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze reclamanții cu privire la cuantumul total al dobânzii sau trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va calcula cuantumul dobânzii. Prin această omisiune, banca și-a încălcat obligația de informare.

Conform art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, să fie raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract", iar „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicității și a condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia". În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate abuzive, în această listă, la alin. (1) litera p), respectiv litera I) se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) să crească prețul. În alin. (2) din aceleași acte normative la lit. a) respectiv c) se arată că modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piața financiară pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că ne aflăm în fața unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda, în acest caz, este dobânda „de referință a băncii", caracterul abuziv al clauzei mai rezultă și din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința lor exclusivă, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii Ia indici de referință verificabili (EURIBOR. ROBOR etc.).

De asemenea, art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) și art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele fără ipotecă) stabilesc că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract. Prin instituirea clauzei privind calculul dobânzii prin raportare la marja internă a băncii, prin lipsa oricărui indice verificabil sunt încălcate dispozițiile legale în materie.

Din aceste motive, această clauză privind calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediul băncii este lovită de nulitate absolută și trebuie să fie înlocuită cu o clauză conform căreia dobânda să fie formată din o componenta variabila - indicele Euribor, si o componenta fixa - marja băncii, respectiv în felul următor: Euribor + marja fixă de 1,5 p.p. Sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește dobânda curentă formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR.

La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, se impune să se constate că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind modalitatea de determinare a dobânzii, se impune înlăturarea acestora din convenția de credit. În aceste condiții, sumele pe care reclamanții le-au achitat ca dobândă peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,5 p.p., reprezintă o plată nedatorată care, potrivit art. 1092 C. civ. trebuie restituită. Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând dobândă achitată peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,5 p.p. Ca urmare se impune obligarea pârâtei să restituie sumele achitate de reclamanții cu titlu de dobândă peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,5 p.p., începând cu luna martie 2011 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acesteia, precum și dobânda legală.

În drept, s-au invocat: art. 969 Cod civil, art.948 Cod Civil, Lg. 193/2000.

B. C. Română SA, a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii formulate de reclamanți prin soluționarea cu prioritate a excepției prescripției dreptului material la acțiune (soluționată la termenul din 22.05.2014), iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare arată că în data de 10.04.2007, BCR SA a încheiat cu reclamanții contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 970, iar în luna septembrie 2010, ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, BCR SA a întocmit Actul adițional de conformare a prevederilor contractuale la dispozițiile acestui act normativ. Actul adițional a fost remis spre semnare reclamanților, dar aceștia nu au fost de acord cu noile dispoziții contractuale. Potrivit art. 95 alin. (5) din OUG nr. 50/2010, chiar nesemnat (în lipsa unei manifestări de voință exprese a clientului în termenul stabilit de legiuitor tocmai pentru acest motiv), actul adițional era considerat acceptat tacit. Ulterior, fiind intens criticată încă de la ., OUG nr. 50/2010 a fost semnificativ modificată de Legea nr. 288/2010. Una dintre modificările importante se referă la faptul că OUG nr. 50/2010 nu se aplică contractelor de credit în derulare la data intrării sale în vigoare. În acest context, BCR SA a denunțat unilateral Actul adițional în termenul legal de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 288/2010 și a comunicat de îndată acest lucru reclamanților prin notificările din 22.02.2011. Prin urmare, după acest moment, BCR SA a perceput dobânda convenită de comun acord cu reclamanții prin contractul de credit încheiat în anul 2007, neavând obligația legală de a se conforma dispozițiilor OUG nr. 50/2010.

După cum lesne se poate observa, clauzele atacate prin acțiunea introductivă se referă în special la PREȚUL contractului de credit (respectiv la dobândă), reclamanții urmărind nici mai mult, nici mai puțin, decât modificarea costurilor contractuale liber asumate. Consideră că instanța nu poate interveni în mecanismul contractual cu încălcarea principiului pacta sunt servanda consacrat prin dispozițiile art. 969 din vechiul cod civil. În fapt, reclamanții solicită instanței să modifice prețul contractului de credit analizat în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează dobânda, cu consecința modificării modului de calcul al acesteia. În condițiile în care instanța de judecată ar admite acțiunea introductivă, ar interveni o modificare a prețului contractului de credit contrară voinței părților de la data încheierii lui.

Prin decizia nr. 4520/15.11,2012, pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat tranșant în sensul că „cauza esențială a contractului este cea privind prețul, adică dobânda agreată de părți. Printr-o intervenție a instanței, dobânda, element negociat, devine element impus cu consecința lipsirii de cauză a contractului." Așadar, poziția ÎCCJ este neechivocă și tranșantă în sensul că nu este posibilă intervenția instanței în prețul contractual și că este perfect valabilă o clauză care prevede că dobânda variază în funcție de dobânda de referință variabilă a BCR, care la rândul ei depinde de costul resurselor de creditare. Totodată, intervenția instanței în stabilirea prețului contractual duce la încălcarea principiul forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 VCC. Astfel, consacrat prin dispozițiile art. 969 VCC, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului. Acesta este și sensul hotărârii CJUE pronunțată în data de 14 iunie 2012, prin care Curtea a statuat, în interpretarea art. 6 al. 1 al Directivei 93/13/CEE faptul că instanțele naționale nu au posibilitatea de a modifica conținutul clauzelor contractuale în cazul în care constată caracterul abuziv al acestora, singura posibilitate fiind de a exclude aplicarea acelei clauze contractuale (în condițiile în care contractul poate continua în lipsa acelei clauze). Prin urmare, raportat la petitele formulate de reclamanți, admiterea acțiunii lor ar presupune în mod automat o modificare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă, intervenția instanței în acest sens fiind lipsită de orice temei legal.

În plus, clauza cu privire la dobândă face parte din prețul contractului și este exprimată într-un mod clar și inteligibil. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 al. 6 din L 193/2000, care exclude de la controlul caracterului abuziv de către instanță clauzele care se asociază cu obiectul principal al contractului, dacă acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil, sens în care este și practica recentă a ÎCCJ. Astfel, este evident faptul că dobânda percepută de bancă pentru creditul pus la dispoziție reprezintă PREȚUL contractului, fiind contraprestația datorată de clienți băncii pentru serviciile sale.

De asemenea, clauza prevăzută la pct. 5 din condițiile speciale de creditare este redactată în mod clar și ușor de înțeles, reclamanții neavând nevoie de cunoștințe de specialitate pentru a înțelege existența și întinderea obligațiilor lor. Pct. 5 prevede expres că dobânda curentă este în cuantum fix de 7,40% pe an în primele 12 luni (dobândă promoțională) și variabilă ulterior în funcție de dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50 p.p. De asemenea, la pct. 2.10, a din condițiile generale de creditare se stipulează expres că, pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă fiind afișat la sediul băncii și aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Modul de calcul al dobânzii, prin maniera în care a fost inserat în contract și prin limpezimea prevederilor, este apt a fi ușor de înțeles. Prin intermediul dispozițiilor prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorilor, care nu pot profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract. Prin urmare, de vreme ce dobânda face parte din prețul contractului și este prevăzută în mod clar și inteligibil în contract, instanța va constata că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud posibilitatea instanței de a analiza caracterul abuziv al clauzei contestate.

Dispozițiile OUG 50/2010 nu sunt aplicabile prezentei cauze. În forma sa inițială, art. 37 din OUG nr. 50/2010 prevedea obligația băncilor de a stabili dobânda variabilă în funcție de un indice verificabil EURIBOR/ROBOR/LIBOR la care se adaugă o marjă fixă pe toata perioada derulării contractului. Contractul de credit supus analizei era în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, astfel că, potrivit modificărilor introduse prin Legea nr. 288/2010, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile în cazul de față.

Chiar dacă instanța ar trece peste interdicția impusă de art. 4 al. 6 din L 193/2000, pentru a ajunge la o soluție justă, instanța trebuie să procedeze la verificarea condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, respectiv clauza să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, condiții care nu sunt însă întrunite în prezentul litigiu.

Clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului de credit analizat. În cadrul contractelor de credit, analiza comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a percepe un cost (expres menționat încă de la început), dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția reclamanților o sumă de bani importantă ce urmează a fi restituită de-a lungul unei perioade îndelungate de timp. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul reclamanților de a primi de îndată, după momentul semnării contractului de credit, suma de bani împrumutată. În plus, prevederile contractuale nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea reclamanților de a solicita rezilierea contractului, conform dispozițiilor prevăzute în art. 1020 și 1021 din Codul Civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.

Analiza ansamblului prevederilor contractuale va conduce instanța la concluzia că nu există un dezechilibru între prestațiile părților și că, dimpotrivă, modificarea modului de calcul al dobânzii ar crea un dezechilibru contractual, exclusiv în defavoarea Băncii

Dobânda de referință variabilă a BCR are la bază factori obiectivi și nu depinde de voința discreționară a băncii. Pct. 2.10.a din condițiile generale de creditare prevede expres că dobânda de referință variabilă a BCR se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, cost ce are la baza următoarele elemente obiective:

indicele de referința EURIBOR (care este doar unul dintre elemente) acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de B. națională a României;
costul cu rezerva minima obligatorie - este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților constituie un cost al băncii. Rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele BNR cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață;
costurile de lichidate - element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

Cursul dobânzii contractuale a reclamanților, de la data semnării convenției de credit și până în prezent, calculată potrivit pct. 5 din contractul de credit nr. 970/2007 (dobânda de referință variabilă a BCR +1,50%), este următorul:

- 10.04._08 - 7,40% (dobândă fixă)

- 10.04._11 -10,40% (8,90% +1,50%)

- 20.09._12 - 11,012% (9,512% + 1,50%)

- 20.03._12 - 10,542% (9,042% + 1,50%)

- 20.09._13 - 9,80% (8,30% + 1,50%)

- 20.03._13 - 9,597% (8,097% + 1,50%)

- 20.03._14 - 9,606% (8,106% +1,50%)

- 20.03.2014 - prezent - 9,647%

Instanța va constata așadar că dobânda de referință a BCR nu variază nicidecum discreționar în funcție de voința băncii, ci în mod obiectiv în funcție de factorii indicați mai sus, atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, contrar susținerilor reclamanților.

În plus, indicele de referință Euribor este doar unul dintre elementele avute în vedere la calcularea dobânzii de referință variabile a BCR, acesta fiind motivul pentru care cursul dobânzii contractuale nu a urmărit exclusiv evoluția acestui indice.

Mai mult, solicită instanței să constate că art. g³ lit. g pct. 1 și 3 din OG nr. 21/1992, dispoziții legale de care se prevalează reclamanții, nu erau în vigoare la momentul semnării convenției de credit deduse judecății (10.04.2007), fiind introdus numai prin art. II pct. 9 din OUG nr. 174/2008.

În consecință, la momentul încheierii contractului între BCR SA și reclamanți, respectiv la data de 10.04.2007, B. nu se putea conforma și aplica un articol care nu exista la acel moment, fiind introdus numai în cursul anului 2008.

Admiterea pretențiilor reclamanților ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, exclusiv în detrimentul băncii. Aceștia solicită instanței în mod neîntemeiat să aibă în vedere un nivel al dobânzii contractuale format din Euribor plus 1.50 puncte procentuale, care ar duce în prezent la un nivel al dobânzii de numai 1,9% pe an. Nicăieri în zona Euro nu se practică dobânzi sub 5% (decât în situații excepționale, la credite de ordinul a milioane de Euro, acordate pe termen scurt) - așa cum rezultă din Buletinul Băncii Central Europene pe perioada 2007-2010. În plus, pentru a obține profit, ca orice societate comercială, la acest minim de 5% se adaugă celelalte elemente de cost ale unui credit, respectiv costul serviciilor de creditare, plus realizarea unui profit, căci banca este prin excelență un comerciant care nu poate exista în lipsa acestui scop.

EURIBOR (care reprezintă rata dobânzii de pe piața financiară internațională la tranzacțiile în Euro) este cel mai redus cost de finanțare în Euro și are un caracter exclusivist, fiind accesibil numai pentru băncile foarte mari și în relația dintre state și instituții financiare caracterizate prin statalitate, deci printr-un risc redus. România și băncile românești nu au acces la acest cost de finanțare. Un mod de calcul al dobânzii care ar duce în prezent la o valoare a acesteia de 1,90% pe an sfidează orice logică juridică și economică și ar obliga banca să crediteze în pierdere. Este evident că admiterea pretențiilor reclamanților ar crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, exclusiv în detrimentul băncii.

Reclamanții susțin în mod greșit prin întâmpinare că B. „nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută prin art. 95 pct. 1 din OUG nr. 50/2010". BCR SA a întocmit Actul adițional de conformare a prevederilor contractuale la dispozițiile OUG nr. 50/2010, prin care dobânda a devenit variabilă exclusiv în funcție de indicele de referință Euribor 6M. Reclamanții au refuzat la acel moment semnarea Actului adițional, astfel încât prezenta acțiunea este o dovadă de rea-credință din partea lor, prin care urmăresc în realitatea diminuarea dobânzii, iar nu transparentizarea modului de calcul al acesteia. Referitor la negocierea și formarea contractului arată că Legea nr. 193/2000, precum și Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor. Prin urmare, Legea nr. 193/2000 nu interzice nici o clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

Condițiile esențiale ale contractului de credit care atrag și costul acestuia sunt determinate exclusiv de client. Acestea sunt clauzele referitoare la moneda și suma creditului, la perioada de utilizare, dar și la rata dobânzii și tipul și valoarea comisioanelor.

În contractul analizat, ceea ce este preformulat este numai conținutul clauzei în sine cu privire la perceperea dobânzii ca parte a prețului contractului, nu și cuantumul/procentul acesteia. Valoarea efectivă a dobânzii diferă de la un contract la altul, de la un tip de produs bancar la altul cu privire la care consumatorii împrumutați au posibilitatea de a-și manifesta libera opțiune. Clienții BCR, prin alegerea lor cu privire la moneda creditului, suma solicitată și o . alți factori, influențează cuantumul comisioanelor.

Instanța, în soluționarea prezentului litigiu, trebuie să aibă în vedere și faptul că aceste contracte tip sunt rezultatul activităților practice îndelung exersate, iar uzanțele comerciale le-au reținut ca utile pentru că asigură rapiditatea operațiunilor. Domeniile în care sunt folosite le creează un grad mai mare sau mai mic de sofisticare, dar asta nu înseamnă că prin întocmirea lor se urmărește fraudarea drepturilor celor care devin cocontractanți și, implicit, că aceste contracte conțin perse clauze abuzive.

Mai mult, se poate constata că pentru a crește gradul de conștientizare a clienților cu privire la obligațiile pe care acesta și le asumă prin încheierea convenției de credit, condițiile speciale de creditare sunt redactate separat de condițiile generale tocmai pentru a ușura parcurgerea și înțelegerea acestora de către client.

Constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale poate avea ca efect, potrivit art. 13 din Legea specială nr. 193/2000, numai „modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract, cu daune-interese". Sancțiunea juridică ce poate opera așadar în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una SUI GENERIS, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității. Pentru acest motiv, solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei pretins abuzive este inadmisibilă. Instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de Codul civil de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale. În consecință, este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anulării unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000. Este de principiu că legea generală se aplică în orice materie și în toate cazurile, mai puțin în acelea în care legiuitorul stabilește un regim special și derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, care sunt prioritare față de norma de drept comun. În astfel de situații, legea generală se aplică numai unde legea specială nu dispune. Caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăși finalitatea adoptării ei, dovedind astfel voința legiuitorului de a deroga de la legea de drept comun prin prevederi de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de BCR SA în temeiul contractului de credit. În măsura în care instanța ar constata drept abuzivă clauzele indicate, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite. Mai mult, această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În consecință, capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate de împrumutați sunt inadmisibile și în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită.

În drept, s-au invocat: art. 4 alin. (6) și art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 1, 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare în care au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În probațiune, la dosar au fost depuse: Convenția de credit nr. 970/10.04.2007 (f. 9-12), Plan de rambursare credit (f. 44-49), practică judiciară (f. 99-161), dovezi privind procedura medierii (f. 5-6), CI reclamanți (f. 7-8), informării (f. 13), act adițional, răspuns, denunțare (f. 14-18, 37-43), asig. (f. 19), relații ANPC (f. 176), circulara BCR 89/28.11.2007 și dovada transmiterii reglem. interne BCR (f. 50, 51), adrese privind evoluția dobânzii de referință variabile și componentele acesteia (f. 52-73), extras Buletinul BCE (f. 74-98).

Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu interogatoriile reclamanților (f. 177-182), și proba cu expertiza contabilă (f. raportul de expertiză a fost depus la f. 194-204).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, între pârâta S.C. "B. C. ROMÂNĂ SA" S.A. și reclamanții L. M. R. ȘI L. M.-M. s-a încheiat convenția de credit nr. 970/10.04.2007, având ca obiect acordarea unui credit imobiliar în valoare de 34.000 EURO, pentru o perioadă de 240 de luni.

Potrivit pct. 5 din convenția de credit, la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4 %/an și este fixă în primele 12 luni si variabila ulterior. Dobânda fixa se menține constanta pe o perioada de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 si 8. După aceasta data, dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50.

La pct. 2.10 a din condițiile generale de creditare se stipulează expres că, pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă fiind afișat la sediul băncii și aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului): (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Conform cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare în prezent): (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...)dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

În speță, raportat la clauza privitoare la modificarea dobânzii, instanța reține că se impune mai întâi să se stabilească dacă evaluarea acestei clauze intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare în prezent), astfel cum a susținut pârâta. În primul rând trebuie subliniat că la data încheierii convenției de credit, acest text nu era în vigoare, ceea ce înseamnă că la acel moment controlul instanței asupra clauzelor referitoare la obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului nu era exclus.

Este indiferent în acest sens faptul că în acel moment exista textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, câtă vreme CJUE a decis deja, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid/Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), că directiva în discuție impune doar un standard minimal și, prin urmare, articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Astfel, câtă vreme la momentul semnării contractului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu era în vigoare, înseamnă că la acel moment legiuitorul alesese să impună standarde mai înalte decât cele din directivă, iar textul art. 4 alin. (6) nu se poate aplica unui contract încheiat înainte de ., știut fiind că un contract este supus normelor în vigoare la momentul încheierii sale.

Cu toate acestea, instanța găsește totuși util să arate că și în ipoteza în care s-ar considera că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 ar fi aplicabil în speță, clauza privitoare la modificarea dobânzii nu ar intra oricum sub incidența acestui text de lege.

Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei[1].

În concluzie, voința legiuitorului european - care nu poate fi ignorată, câtă vreme reglementarea națională trebuie să asigure pragul minimal de garanții impus de către directivă - a fost de a limita controlul caracterului abuziv numai cu privire la acele clauze care privesc fie descrierea obiectului principal al contractului, fie raportul calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, desigur, câtă vreme acestea sunt exprimate clar și inteligibil.

Fiind de principiu că obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului, instanța va trebui să verifice în ce măsură clauza atacată este exprimată clar și inteligibil. Pentru aceasta instanța va avea în vedere faptul că în Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea a stabilit că Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Instanța constată că în cuprinsul contractului de credit nu este definită „dobânda de referință variabilă” și cum această sintagmă nu face parte din limbajul comun pentru a fi înțeleasă fără a fi nevoie de explicații suplimentare, instanța constată că nu se poate considera că exprimarea aleasă de către BCR este inteligibilă, fiind evident că în speță contractul nu a expus „în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului” de calculare a dobânzii, câtă vreme consumatorul nu avea de unde să știe nici măcar care sunt elementele în raport de care se calculează dobânda de referință variabilă.

Prin urmare, clauza defăimată ca abuzivă poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 are aplicabilitate numai cu privire la clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul. În speță, instanța reține că toate clauzele supuse analizei au un caracter preformulat, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că aceste clauze au fost negociate. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauzele în discuție ca nefiind negociate cu consumatorii.

În ceea ce privește faptul că banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte— a se vedea art. 4 al. 3 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, câtă vreme pârâta nu a făcut dovada faptului că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia clauzele supuse analizei, este fără relevanță că aceștia au putut negocia alte clauze. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorii nu au obiectat împotriva acestor clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzelor în discuție în contract. Totodată, pentru aplicarea al. 2 al art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ipoteza unor clauze contractuale preformulate este suficientă lipsa negocierii—legea nu impune ca banca să fi refuzat o ofertă de negociere venită din partea consumatorilor, prin urmare o clauză contracuală preformulată va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorii indiferent dacă, în concret, a existat sau nu o încercare de negociere din partea consumatorilor, câtă vreme nu se dovedește că a existat o negociere.

Simplul fapt că reclamanții nu sunt consumatori captivi și că ei au putut evalua ofertele mai multor instituții de credit (sau chiar alte oferte ale pârâtei) nu este de natură să conducă la ideea că, clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în nici un caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar nici unul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că, în concret, consumatorii ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă sau ar fi putut opta pentru un credit cu dobândă fixă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.

In acord cu pârâta, instanța subliniază că legea nu prezumă caracterul abuziv al clauzelor contractuale preformulate, ci doar faptul că asemenea clauze nu sunt negociate cu consumatorii. Astfel, ceea ce se reproșează băncii nu este faptul că a optat pentru folosirea unor contracte de adeziune, ci faptul că în redactarea contractelor a folosit clauze care sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților .

Pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune ca acea clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În prealabil trebuie spus că, în conformitate cu art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are, câteodată, neapărată nevoie (de exemplu, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, "prizonierul" său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori - fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative - contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie sancționată.

De principiu, o clauză de modificare a dobânzii în raport de un indicator precis (cum este dobânda de referință a valutei în care s-a contractat creditul) nu numai că nu este ilicită prin ea însăși, dar este o clauză uzuală în contractele de împrumut bancar cu dobânda variabilă. Totuși, pentru a fi valabilă, clauza trebuie să fie formulată astfel încât modificarea nivelului dobânzii să se facă automat (fără intervenția voinței părților) în funcție de modificarea indicatorului ales, indiferent de evoluția acestui indicator (în favoarea sau în defavoarea băncii). Evident, aceleași considerente sunt valabile și în cazul în care dobânda ar varia în funcție de mai mulți indicatori, câtă vreme s-ar stabili cu exactitate care sunt indicatorii și în ce măsură va fi influențată dobânda de evoluția fiecărui indicator.

În speță, BCR a ales să se raporteze la dobânda de referință variabilă, care nu este un indicator precis pe piața bancară, ci un indicator propriu al BCR. Pârâta a afirmat că dobânda de referință variabilă a BCR are la bază factori obiectivi și nu depinde de voința discreționară a băncii, iar conform Pct. 2.10.a din condițiile generale de creditare dobânda de referință variabilă a BCR se modifică în funcție de costul resurselor de creditare, cost ce are la baza următoarele elemente obiective: indicele de referința EURIBOR, costul cu rezerva minima obligatorie și costurile de lichidate.

Verificând susținerile pârâtei instanța constată mai întâi că nicăieri în contract nu sunt specificate concret elementele în raport de care se modifică dobânda variabilă sau costurile de creditare. Prin urmare, daca la acest moment BCR a ales să se raporteze la indicele de referința EURIBOR, costul cu rezerva minima obligatorie și costurile de lichidate, contractul este redactat în așa fel încât banca are posibilitatea ca la un moment ulterior să decidă că se va raporta doar la doi dintre acești indicatori. În plus, nu s-a indicat care este procentul în care fiecare indicator influențează rezultatul final, astfel încât dacă unul dintre indicatori ar avea o evoluție în favoarea consumatorului, banca ar putea să nu modifice dobânda motivând că ponderea respectivului indicator este foarte scăzută.

Mai departe, instanța constată că nici măcar în întâmpinare BCR nu a precizat care indicator EURIBOR este luat în considerare (1M, 3M, 6M...), prin urmare banca poate să aleagă să se raporteze de fiecare dată la un alt indicator—care îi este favorabil. Costul cu rezerva minima obligatorie (cu privire la care s-a arătat că este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților) și costurile de lichidate (definite ca element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente) depind până la urmă de politica generală a băncii și nu pot fi în nici un fel influențate de consumator.

Sintetizând, instanța constată că nu s-a specificat care indicatori vor fi avuți în vedere, clauza fiind redactată astfel încât banca (indiferent de poziția consumatorului) să aibă posibilitatea să aleagă indicatorii care îi sunt favorabili, ceea ce creează un dezechilibru contractual. Totodată, instanța are în vedere că nu se specifică nici la cât timp de la modificarea costurilor resurselor de finanțare ar trebui efectuată modificarea ratei dobânzii. În acest timp, consumatorul nu are posibilitatea de a iniția o procedură de recalculare a dobânzii, fiind supus voinței discreționare a băncii. De altfel, consumatorul nu are nici măcar posibilitatea de a verifica dacă modificarea ratei dobânzii dispuse de către bancă nu este abuzivă, întrucât B. va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la un alt indicator, favorabil intereselor sale.

Mai mult, se poate observa că această clauză privitoare la dobândă este considerată în mod expres abuzivă chiar de legiuitor, încadrându-se printre clauzele la care face referire lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, și anume acele clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivații întemeiate. Or, referirea generică la „dobânda de referință variabilă” sau „costul resurselor de creditare”, fără ca aceste noțiuni să fie definite în vreun fel în contract, nu poate reprezenta un motiv întemeiat, în sensul prevederilor amintite.

Faptul că până în acest moment banca s-a prevalat de clauza în discuție și a modificat dobânda stabilită inițial astfel încât dobânda plătită de consumatori să se situeze la un cuantum care poate fi considerat rezonabil nu are importanță câtă vreme constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu este condiționată de efectele negative prezente sau iminente ale respectivei prevederi, fiind suficient ca respectiva cauză să fie de natură a crea un dezechilibru contractual, chiar dacă dezechilibrul încă nu s-a produs.

Din evaluarea clauzelor contractului analizat, rezulta o disproporție vădita și semnificativă (întrucât clauza oferă băncii posibilitatea de a acționa discreționar chiar asupra nivelului dobânzii—element esențial al contractului) intre drepturile si obligațiile părților, neexistând nici o clauza in favoarea consumatorului care sa echilibreze disproporția creata prin inserarea în contract a clauzei de la punctul 5 ultima teză, respectiv: „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR”.

De altfel, caracterul ilicit al acestei prevederi rezultă și din aplicarea principiilor generale ale contractelor, întrucât dobânda (ca element esențial al contractului de împrumut) nu poate depinde de „dobânda de referință variabilă” (care, la rândul său, astfel cum s-a arătat, depinde de politica băncii), prin urmare de voința uneia dintre părți fără a fi afectată valabilitatea obligației.

Încheierea unui contract cu încălcarea Legii nr. 193/2000 face ca acele clauze care contravin dispozițiilor acestei legi să fie lovite de nulitate absolută, după cum s-a arăta deja, pe larg, la termenul din data de 22.05.2014.

Opinia pârâtei în sensul că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una SUI GENERIS, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității nu poate fi primită din mai multe considerente.

Astfel, dintre cauzele de ineficacitate ale actelor juridice reglementate atât de vechiul cât și de noul cod civil (rezoluțiune, reziliere caducuitate s.a.), este cert că nulitatea este cea care are aplicabilitate în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze. Crearea unei sancțiuni juridice specifice dreptului consumatorului este inutilă în condițiile în care nulitatea se suprapune perfect peste consecințele juridice ale constatării caracterului abuziv al unei clauze. De altfel, nici legiuitorul român, nici cel european nu au considerat necesar ca în acest domeniu să reglementeze o sancțiune specifică. Interpretând directiva 93/13/CEE, în repetate rânduri CJUE a făcut referire expresă la sancțiunea nulității[2].

Oricum, chiar și autorii care susțin că sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una SUI GENERIS (constatarea respectivei clauze ca fiind nescrisă), sunt acord că această sancțiune produce efecte atât pentru viitor cât și pentru trecut (similar efectului retroactiv al nulității de drept comun).

Art. 6 din L 193/ 2000 dispune: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.” Analizând această reglementare, instanța constată că efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze este lipsirea acelei clauze de orice efect, atât viitor cât și trecut. Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit ca respectiva clauză să producă efecte pentru trecut, dar să nu mai fie eficace în viitor, ar fi precizat expres acest lucru (folosind formularea nu vor mai produce efecte asupra consumatorului, sau o exprimare echivalentă, ceea ce nu a înțeles să facă).

Similar, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE prevede: „Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor; în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator (și nu „nu mai creează obligații pentru consumator”), iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Art. 7 alin. (2) din aceeași directivă prevede: Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare." Această dispoziție reglementează posibilitatea persoanelor sau organizațiilor care au un interes legitim în protecția consumatorilor (spre exemplu, în țara noastră: ANPC) de a acționa pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare. Cu toate acestea, dreptul stabilit în favoarea organelor de protecție a consumatorilor nu aduce atingere dreptului consumatorilor de a beneficia de toate efectele constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale—acele clauze nu creează obligații pentru consumator—nici în trecut, nici pentru viitor.

În același sens (al lipsirii clauzei abuzive de orice efect) este și interpretarea constantă oferită de CJUE[3]. Interpretarea propusă de pârâtă este absurdă și ar lipsi protecția oferită de dreptul consumatorului de orice efect în cazul clauzelor abuzive care își produc efectul dintr-o dată[4].

În speță nu este aplicabil art. 13 din L 193/2000 (care are aplicabilitate doar în cazul procedurii speciale de sancționare contravențională a profesionistului), ci art. 14 din L 193/2000. Oricum, instanța găsește necesar să sublinieze că și dacă s-ar considera că în speță art. 13 din L 193/2000 este aplicabil, interpretarea pârâtei nu ar putea fi primită întrucât ar fi contrară Directivei 93/13/CEE, care, așa cum s-a mai arătat în prezenta hotărâre, impune un standard minim de protecție al consumatorilor care trebuie respectat de legiuitorul național și instanțele judecătorești deopotrivă.

Pentru aceste motive, instanța urmează să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit nr. 970/10.04.2007 încheiată între reclamanții L. M. R. ȘI L. M.-M., în calitate de împrumutați și pârâta . SA ROMÂNIA SA în calitate de împrumutător: punctul 5 ultima teză, respectiv: "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediiie BCR".

Având în vedere cele deja constatate, instanța consideră că nu se mai impune o analiză a clauzei constate ca fiind abuzive și din perspectiva condițiilor generale pentru valabilitatea contractelor, o asemenea analiză fiind inutilă.

Având în vedere faptul că a fost constatată nulitatea clauzei abuzive, se impune repunerea părților în situația anterioară. Cu privire la solicitarea de repunere a părților în situația anterioară instanța se va raporta la cererea reclamanților care privește doar restituirea sumei de 4814.32 euro percepută în mod nelegal și abuziv din martie 2011 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestor sume, achitate peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,50 p.p. precum și dobânda legală întrucât, în temeiul principiului disponibilității care guvernează dreptul civil, instanța nu poate acorda părții reclamante mai mult decât a cerut. Astfel, pârâta va fi obligată să restituie reclamanților suma de 4814.32 euro percepută cu titlu de dobândă din martie 2011 până la data introducerii acțiunii peste formula de calcul Euribor+marja fixă de 1,50 p.p. (conform raportului de expertiză întocmit în cauză) precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală, reprezentând beneficiul nerealizat. În ceea ce privește data de la care începe să curgă obligația de plată a dobânzii legale, instanța a avut în vedere principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans). În speță, pierderea efectiv suferită este reprezentată de sumele de bani achitate efectiv de către reclamanți în temeiul clauzei abuzive, în vreme ce beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obținut reclamanții prin folosirea sumelor de bani pe care le-au achitat în mod nejustificat pârâtei. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, după cum s-a arătat și în doctrină^[5], astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuție, și până la data când acestea vor fi restituite reclamanților.

De asemenea, având în vedere că reclamanții au continuat să achite ratele aferente contractului de credit pe parcursul întregului litigiu, pârâta va fi obligată să achite reclamanților și sumele percepute cu titlul de dobândă achitate peste formula de calcul Euribor+marja fixă de 1,50 p.p. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 11.03.2014, și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data plății lor și până la rambursarea integrală.

Raportat la solicitările reclamanților de obligare a pârâtei să dispună înlăturarea clauzei abuzive și să stabilească modul de calcul al dobânzii astfel cum este prevăzut de prevederile 37 lit. a al OUG 50/2010, respectiv dobânda va avea o componenta variabila - indicele Euribor, si o componenta fixa - marja băncii, respectiv în felul următor: Euribor 3 M+ marja fixă de 1,50 p.p., respectiv de obligare a pârâtei, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce se va pronunța, să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la contract, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului, instanța reține că sunt inadmisibile.

În Hot. CJUE din Hot. CJUE din 1414 iunie 2012 iunie 2012 Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, s-a stabilit, cu valoare de principiu că: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Citind decizia Curții, instanța constată că, în principiu, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă, chiar dacă o reglementare internă cu caracter general dă dreptul instanței naționale să modifice contractul. După cum s-a arătat mai sus, în opinia instanței, în speță nu este aplicabil art. 13 din L 193/2000. În cazul în care s-ar considera că în speță art. 13 din L 193/2000 este aplicabil, instanța consideră că modificarea contractului ar fi oricum exclusă, în raport de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în cauza Banco Español de Crédito SA, instanța fiind obligată să aplice cu prioritate dreptul comunitar.[6]

În Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea a detaliat în sensul că: „Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.”

În motivarea Hot. CJUE din 30 aprilie 2014 în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai Împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, Curtea (în par. 77-84) a reluat principalele considerente din Banco Español de Crédito SA, arătând, în esență că, Directiva 93/13 impune statelor membre (...) să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori” (...),or, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. (...). Apoi, Curtea a detaliat arătând că: „cu toate acestea, nu rezultă de aici că, într‑o situație precum cea din litigiul principal (contractul nu mai putea continua după îndepărtarea clauzei abuzive, n.n.), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s‑ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Dimpotrivă, faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție (...), întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 (clauza reputată ca fiind abuzivă, n.n.) și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13. Astfel, înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție națională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât, potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Pereničová ./10, EU:C:2012:144, punctul 31, precum și Hotărârea Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349, punctul 40 și jurisprudența citată). În schimb, în cazul în care, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție cu caracter supletiv, instanța fiind obligată să anuleze contractul în ansamblul său, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis. Astfel, o asemenea anulare are în principiu drept consecință scadența imediată a sumei împrumutului care rămâne datorată în proporții care riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător, care, pe cale de consecință, nu ar fi descurajat să insereze astfel de clauze în contractele pe care le propune”.

În speță, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei privitoare la dobândă, această clauză urmând a fi înlăturată din contract.

În Hot. din 30 mai 2013, cauza C‑397/11, E. Jőrös împotriva Aegon Magyarország Hitel Zrt., Curtea a stabilit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că instanța națională care constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale este obligată, pe de o parte, fără a aștepta ca consumatorul să prezinte o cerere în acest sens, să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din această constatare pentru a se asigura că această clauză nu creează obligații pentru consumator și, pe de altă parte, să aprecieze, în principiu pe baza unor criterii obiective, dacă respectivul contract poate continua să existe fără acea clauză.

În continuare, instanța are în vedere că, articolul 6 alineatul (1) in fine din Directiva 93/13 precizează că respectivul „contract continuă să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive” (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, punctul 29). În ceea ce privește criteriile care permit să se aprecieze dacă un contract poate continua să existe efectiv fără clauzele abuzive, Curtea a statuat că atât modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, cât și cerințele privind securitatea juridică a activităților economice susțin o abordare obiectivă la interpretarea acestei dispoziții (Hotărârea Pereničová și Perenič, citată anterior, punctul 32).

În speță, instanța are în vedere în special faptul că obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Studiind contractul care face obiectul cauzei, instanța constată că perceperea dobânzii este motivul principal și determinant pentru care banca a ales să încheie contractul (în contract nu există nici o altă prestație principală la care să fie îndreptățită banca). Cu excepția clauzei abuzive, în contract nu există nici o dispoziție în raport de care să se poată stabili o dobândă pentru viitor. Astfel, ca urmare a îndepărtării din contract a clauzei privitoare la dobândă contractul ar rămâne în esență fără dobândă. În mod cert, părțile au înțeles să încheie un contract sinalagmatic, iar prin înlăturarea dobânzii convenția de credit ar pierde acest caracter, devenind în esență un contract cu titlu gratuit. În aceste condiții, instanța constată că dobânda este un element esențial al contractului de credit fără de care contractul nu mai poate continua, decât în măsura în care părțile, de comun acord, vor negocia o dobândă care să se aplice de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Față de această concluzie și cum în speță, consumatorii ar putea fi expuși unor consecințe deosebit de prejudiciabile, întrucât, similar situației din cauza Á. Kásler citată mai sus, scadența imediată a sumei împrumutului care rămâne datorată în proporții riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorilor, instanța arată că, deși a încercat, nu a identificat în dreptul intern o normă supletivă care să poată înlocui clauza privitoare la dobândă din contractul încheiat între părți. Cu privire la această chestiune, instanța mai arată doar că dispozițiile privitoare la dobânda remuneratorie nu pot fi aplicate întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractului de credit și este de principiu că un contract nu se poate completa decât cu norme supletive în vigoare la data la care s-a încheiat.

Pentru aceste motive, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 453 C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere soluția ce se va pronunța pe fondul cauzei și dovezile cu privire la cheltuielile efectuate de părți pe parcursul judecării cauzei, instanța va obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții L. M. R. și L. M.-M., domiciliați în Cluj-N., ., ., jud. Cluj, în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA, cu sediul în București, Bvd. Regina E., nr. 5, sector 3, cu sediul procesual ales la SCA N. N. D. Kingston Petersen, cu sediul profesional în București, .. 1A, ., Sector 1t Complexul Bucharest Business Park, persoanele împuternicite să primească corespondența fiind avocații enumerați în împuternicire (A. D.-Sova, S. N., R. D., C. B., A. M.).

Constată nulitatea absolută a următoarelor clauze din cadrul Convenției de Credit nr. 970/10.04.2007 încheiată între reclamanții L. M. R. ȘI L. M.-M., în calitate de împrumutați și pârâta . SA în calitate de împrumutător: punctul 5 ultima teză, respectiv: "dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR";

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 4814.32 euro percepută cu titlu de dobândă din martie 2011 până la data introducerii acțiunii peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,50 p.p. (conform raportului de expertiză întocmit în cauză) precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală și sumele percepute cu titlul de dobândă achitate peste formula de calcul Euribor+marja fixă de 1,50 p.p., începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 11.03.2014, și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data plății lor și până la rambursarea integrală.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul se depune la Judecătoria Cluj N..

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.01.2015.

JUDECĂTOR, GREFIER,

V. C. I. C. D. S.

Red. ICCV/4ex./26.01.2015

Dosar nr._

HOT.

19.01.2015

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții L. M. R. și L. M.-M. în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA.

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 4814.32 euro percepută cu titlu de dobândă din martie 2011 până la data introducerii acțiunii peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,50 p.p. (conform raportului de expertiză întocmit în cauză) precum și dobânda legală aplicabilă acestor sume de la data plății până la rambursarea integrală și sumele percepute cu titlul de dobândă achitate peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 1,50 p.p. începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 11.03.2014, și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data plății lor și până la rambursarea integrală.

Respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Obliga pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul se depune la Judecătoria Cluj N..

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.01.2015.

JUDECĂTOR,

← Încetare executare silită. Sentința nr. 596/2015....		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 402/2015. Judecătoria... →

Anulare act. Sentința nr. 404/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare act. Sentința nr. 404/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA