Anulare act. Sentința nr. 5102/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA

Comentarii

0

Sentința nr. 5102/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 15498/211/2014

ROMANIA

JUDECĂTORIA CLUJ - N.

Cluj-N., .. 2, cod poștal_

Tel.: 0264 – 596.110 / fax: 0264 – 431.033

Operator Date cu Caracter Personal 3185

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 5102/2015

Ședința publică din data de 21.05.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. P.

GREFIER: A. JOSZA

Pe rol fiind pronunțarea cauzei civile privind pe reclamanții R. L. și R. A. în contradictoriu cu pârâtul S.C. V. R. S.A., având ca obiect anulare act.

La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 23.04.2015, fiind consemnate în ședința publică de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul art. 396 N.C.P.C., a amânat inițial pronunțarea pentru data de 07.05.2015, iar ulterior pentru astăzi, 21.05.2015.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr._ din data de 10.07.2014, așa cum a fost precizată (f. 109), reclamanții R. L. și R. A. au chemat în judecată pe pârâtul S.C. V. R. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să se constate caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d și art. 5 lit. a, c, f și art. 8 lit. c din

condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/CP/8/7/07.02.2006, art. 2.4 din condițiile generale ale Convenției de credit nr._/CP/8/7/07.02.2006, art. 1 din Actul adițional nr. 1/19.03.2010, precum și art. 1 pct. 3 " dobânda" din Actul adițional din 17.08.2010, la Convenția de credit nr._/CP/8/7/07.02.2006 și art. 3 din același act adițional;

- să fie obligat pârâtul la încheierea unui act adițional la contractul de credit care să cuprindă:

• Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb EUR - leu la

  momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

• Denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea

  principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

• O clauză de dobândă negociată direct cu subsemnații referitor la

  marja fixă de 5.646 puncte procentuale pe an.

• Eliminarea prevederilor art. 2.4 din condițiile generale ale Convenției de credit nr._/CP/8/7/07.02.2006, art. 1 din Actul adițional nr. 1/19.03.2010, precum și art. 1 pct. 3 "dobânda" din Actul adițional din 17.08.2010, la Convenția de credit nr._/CP/8/7/07.02.2006 și art. 3 din același act adițional,
• Eliminarea comisionului de administrare instituit unilateral după data de 17 august 2010.

- să fie obligat pârâtul să restituie suma de 873,93 Euro, reprezentând comision de rezervă și compensarea acestei sume cu obligațiile viitoare față de bancă (precizare - f. 109)

- să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt reclamantul a arătat în esență că, clauzele evidențiate în petitul cererii de chemare în judecată sunt abuzive, motiv pentru care solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010.

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

În probațiune s-au depus la dosarul cauzei, în copie, un set de înscrisuri (f. 14-35).

Pârâtul, legal citat a depus întâmpinare (43-54) prin care pe cale de excepție a invocat prescripția dreptului la acțiune privind restituirea comisioanelor de aranjament, rezervă și administrare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În probațiune s-au depus la dosarul cauzei, în copie, un set de înscrisuri (f. 55-76).

La termenul de judecată din data de 30.01.2014, instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Potrivit art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011 Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa, prin urmare având în vedere data intrării în vigoare a Noului cod civil – 01.10.2011, sunt aplicabile dispoz. Vechiului Cod civil (referirile urmând a fi făcute sub forma C.civ.)

* * *

1. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune privind restituirea comisioanelor de aranjament, rezervă și administrare:

Potrivit art. 248 alin. (1) N.C.P.C. Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Pentru soluționarea acestei excepții se impune a se stabili tipul de nulitate care intervine, în cazul în care se solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze.

Sub acest aspect, se reține obligația instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii. Conform jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C – 618/10 Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum cea în cauză în acțiunea principală, care nu permite instanței sesizate cu o cerere de somație de plată să aprecieze din oficiu, in limine litis sau într‑o altă etapă a procedurii, deși dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, caracterul abuziv al unei clauze

În concluzie, pe baza acestor argumente, în opinia instanței, interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât nulitatea care intervine în cazul constatarea caracterului abuziv al unei clauze, este una absolută.

Rezultă că, în situația în care o parte solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze dintr-o convenție de credit, ca efect al constatării nulității absolute a acesteia, instanța va trebui să dea eficiență principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum producit effectum, și, prin urmare, este necesar să se dispună restituirea prestațiilor/sumelor încasate în temeiul clauzelor declarate ca fiind abuzive, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil, în raport de dispoz. art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune privind restituirea comisioanelor de aranjament, rezervă și administrare, invocată de pârât, ca fiind neîntemeiată.

1. Pe fondul cauzei

În fapt, între S.C. V. România S.A. și reclamanții R. L. și R. A. s-a încheiat Convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006 prin care reclamanții a primit un credit în valoare de 17.250 EUR pe o perioadă de 336 luni (f. 16-25).

La data de 19.03.2010, între părți, a fost încheiat Actul adițional nr. 1 la Convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006 (f. 26-28), iar ulterior Actul adițional F.N. din data de 17.08.2010 (f. 29-34).

Art. 14 alin. (1) Legea nr.193/2000 prevede: Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.

Conform art. 1 alin. (3) raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr.193/2000: " (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și alin. (2) din același act normativ (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Conform punctului 1 lit. a) din Lista cuprinzând clauzele considerate abuzive publicată ca anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000 arata ca "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil".

În acord cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, (1) Orice contract încheiat între profesionisti și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. (2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. (3) Se interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele incheiate cu consumatorii.

Se impun a fi amintite și prevederile art. 2 din același act normativ, potrivit cărora (1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale. (2) Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții:

(1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată;

(2) prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

(3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei-credințe.

Contractul încheiat de pârât și reclamanți este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârât, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâtul nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul (f. 111-116 - interogatoriul administrat în cauză).

Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000).

În cauză pârâtul nu a produs o asemenea dovadă, împrejurarea că, în faza pre-contractuala, clientul a fost informat în legătură cu condițiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligației de informare (negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta). Prezentarea către public a diferitelor pachete/opțiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legătură cu serviciile oferite, însă odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator (dar în condițiile în care banca stabilește ratingul/scoringul clientului), acesta este lipsit de posibilitatea reală de a negocia condițiile/termenii/clauzele acelui contract de credit (pentru care a optat, în urma informării).

Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă și cu obligația de informare, negocierea presupunând ca partea --consumator să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale.

În lipsa unor probe concrete privind negocierea, instanța constată că pârâta nu a răsturnat prezumția caracterului nenegociat al clauzelor standard.

Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale în discuție indicate în prezenta speță, pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora în cele ce urmează se va analiza raportat la fiecare clauză în parte îndeplinirea celorlalte condiții, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.

În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente precum conținutul drepturilor sau obligațiilor părților, valoarea la care acestea se raportează, precum și existența clauzelor prin care nu se acordă aceleași drepturi ambelor părți contractante.

O clauză, pentru a fi abuzivă, trebuie să producă un dezechilibru între prestațiile părților, analizarea acestei condiții implicând o comparație între interesele celor două părți ale contractului pentru a se verifica dacă interesul consumatorului a fost neglijat în raport cu cel al cocontractantului său.

Cu referire la buna-credință instanța are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

Prin urmare în cauză urmează a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale consumatorului –reclamantul împrumutat.

1. Cu privire la dobânzi:

a. Clauza prevăzută laart. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006 - privind data ajustării dobânzii, prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, afișând noua rată la sediile sale. Rata dobânzii curente astfel modificată se aplică de la data afișării.

Fără îndoială că dobânda este circumscrisă obiectului contractului, însă instanța poate să evalueze natura abuzivă a clauzelor privind dobânda în măsura în care această clauză nu este exprimată „într-un limbaj ușor inteligibil”. Astfel, clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în funcție de schimbările semnificative pe piața monetară, fără a fi indicate în mod concret motivele care pot conduce la modificarea dobânzii în condițiile în care depinde exclusiv de împrumutător (banca) de a acționa într-un anumit sens, ea nefiind obligată în vreun caz să acționeze și în interesul consumatorului, deci se acționează în mod unilateral de bancă, fără consimțământul împrumutatului reprezintă o clauză abuzivă în sensul dispozițiilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, modul de redactare al clauzelor este departe de a fi ”ușor inteligibil”, ducând, prin redactarea deficitară coroborată cu reaua credință a băncii, la interpretări care afectează grav echilibrul contractual.

Astfel, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii și neindicarea niciunui criteriu previzibil în acest sens, lăsând la apreciere băncii posibilitatea majorării dobânzii, aceste clauze încalcă prevederile legale în materie, fiind de natură a produce clienților grave prejudicii materiale.

Pe de alta parte, chiar daca s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva ar trebui, conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, or o astfel de posibilitate nu este prevăzuta în contractul în litigiu.

Prin urmare, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, instanța va dispune înlăturarea lor.

În aceste condiții, pe perioada producerii efectelor convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006 – respectiv 07.02.2006 – 18.03.2010, rata dobânzii este una fixă, respectiv 7% p.a. (conform art. 3 lit. a din contract)

b. Clauza prevăzută laart. 1 din Actul adițional nr. 1 la Convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006 - privind dobânda din condițiile speciale ale Convenției, care prevede o rată a dobânzii curente de 6.875 % p.a.

Reclamanții nu au indicat și instanța nu a identificat niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în raport de clauza indicată, în condițiile în care art. 1 din Actul adițional nu se referă la modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, contrar susținerilor reclamanților. Nu se poate reține reaua-credință a băncii, această clauză fiind redactată în mod clar și inteligibil pentru consumator din punct de vedere gramatical, și contractul expune în mod transparent rata dobânzii, astfel încât reclamanții consumatori au putut să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îi privește.

În aceste condiții, instanța va respinge capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 din Actul adițional nr. 1 la Convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006, ca fiind neîntemeiat.

c. Clauza prevăzută laart. 1 pct. 3 din Actul adițional F.N. din data de 17.08.2010 - privind dobânda din condițiile speciale ale Convenției.

Instanța reține următoarele: potrivit celor menționate dobânda curentă este variabilă, putând fi ajustată, (dobânda curentă fiind formată din dobânda de referință variabilă conform indicelui Euribor la 3 luni, la care se adaugă un număr de puncte procentuale – 5.646/an).

Aceste clauze nu cuprind elemente abuzive, în condițiile în care consumatorul este informat corect și complet cu privire la costurile creditului, respectiv formula de calcul a fluctuației, data de calcul, data de referință, formula după care se calculează rata dobânzii curente, prin raportare la fluctuația indicelui Euribor la 3 luni, independent de voința exclusivă a băncii (literele a-e).

Mai mult dobânda de referință variabilă conform indicelui Euribor la 3 luni se ajustează automat, periodic în sensul majorării sau al reducerii. În aceste condiții, consumatorul nu poate susține că este prejudiciat, întrucât valoarea acesteia poate fie să crească (în defavoarea consumatorului), fie să scadă (în favoarea consumatorului). Rezultă astfel că Banca poate și va acționa și în interesul consumatorului, nu numai atunci când o atare modificare îi profită (și atunci când valoarea indicelui de referință scade).

Prin urmare, calculul dobânzii nu se face în mod discreționar de bancă, contrar susținerilor reclamanților, existând suficiente criterii foarte clare și precise în acest sens, în cuprinsul Actului adițional.

Acest calcul al dobânzii variabile este în concordanță cu dispoz. art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 din Actul adițional F.N. din data de 17.08.2010, ca fiind neîntemeiat.

1. Cu privire la comisioane:

a. Clauza prevăzută laart. 3 lit. a și c din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, cu privire la:

- comisionul de aranjament (lit. a) prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision; modul de calcul și scadența plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale (art. 3.4 din condițiile generale), respectiv 1% flat calculat la valoarea creditului, datorat integral, la data intrării în vigoare a Convenției (art. 5 lit. a din condițiile speciale).

- comisionul de gestiune (lit. c) prevede că datorat integral cel târziu la data intrării în vigoare a Convenției

Cu privire la cele două comisioane anterior amintite, instanța constată că au fost eliminate prin art. 3 al Actului adițional F.N. din data de 17.08.2010. De asemenea, conform susținerii pârâtului, coroborate cu planul de rambursare credit (f. 104-108), aceste comisioane nu au fost percepute, aspect confirmat și de reclamanți prin precizarea sumei pe care o solicită de la pârât, respectiv doar suma reprezentând comisionul de rezervă (f. 109).

În aceste condiții, în raport de dispoz. art. 14 din Legea 193/2000 (Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă), constatând că reclamanții nu au suferit niciun prejudiciu, instanța va respinge capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al celor două comisioane, ca fiind neîntemeiat, întrucât nu devin incidente dispozițiile Legii 193/2000.

b. Clauza prevăzută laart. 5 lit. f din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006 - privind comisionul de rezervă, prevede că Valoarea acestuia este de 1.55 % p.a., calculat conform pct. 3.9 "Comision de rezervă" din Condițiile Generale ale Convenției de Credit. Acest comision este datorat ca urmare a obligației băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la Banca Națională a României. Valoarea comisionului de rezervă este stabilită în funcție de valoarea obligației băncii. Banca își rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision în condițiile în care obligația băncii față de Banca Națională a României crește/se diminuează (art. 3.9 din condițiile generale).

Instanța constată că acest comision a fost eliminat prin art. 3 al Actului adițional F.N. din data de 17.08.2010. Pârâtul a perceput reclamanților suma de 873,93 Euro cu titlu de comision de rezervă (f. 103).

În privința acestei clauzei, referitoare la comisionul de rezervă, instanța reține că acest comision nu se justifică, întrucât obligația băncii de a constitui o anumită rezervă minimă obligatorie la Banca Națională a României nu poate fi transferată consumatorului.

Instanța poate să evalueze natura abuzivă a clauzelor privind comisionul de rezervă în măsura în care această clauză nu este exprimată „într-un limbaj ușor inteligibil”. Din cuprinsul art. 5 lit. f nu se poate desprinde cu certitudine legătura dintre valoarea comisionului stabilită prin contract și cuantumul rezervei minime pe care banca trebuie să o constituie, în condițiile art. 3.9 din condițiile generale.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de rezervă la finalul perioadei de derulare a convenției.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de rezervă, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.

Prin urmare, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 lit. f din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, instanța va dispune înlăturarea lor.

Având în vedere că aplicarea sancțiunii nulității presupune și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestui act, cu luarea în considerare că clauza privind perceperea comisionului de rezervă a fost desființată cu efect retroactiv, începând cu data încheierii contractului, ca urmare a constatării nulității absolute a acestei prevederi contractuale, instanța va obliga pe pârâtsă plătească reclamanților suma de 873,93 Euro echivalentul în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de comision de rezervă (cuantum determinat conform planului de rambursare credit - f. 104-108, coroborat cu precizarea reclamanților – f. 109).

În condițiile în care creditul contractat de reclamanți a fost rambursat, conform susținerilor părților de la termenul de judecată din data de 23.04.2015, instanța va respinge cererea reclamanților privind compensarea acestei sume cu obligațiile viitoare față de bancă, ca fiind neîntemeiată.

c. Clauza prevăzută laart. 3 din actul adițional din data de 17.08.2010 la convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006 - privind comisionul de administrare.

Conform dispozițiilor contractuale, acest comision vizează administrarea riscului de credit ( implicat de situații precum: comportamentul contractual al Împrumutatului/Codebitorilor/Garanților pe toată durata Convenției, modul de îndeplinire de către Împrumutați/Codebitori/Garanți, întocmit și la timp, pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate în temeiul acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata Convenției, riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat și riscul de plată( implicat de situații precum: variația condițiilor de plată privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata Convenției, dacă va fi cazul, variații ale condițiilor pieței valutare.

Așa cum rezultă și din modul de formulare, acest comision este în fapt un veritabil comision de risc, denumit comision de administrare, probabil pentru a se pune în acord cu dispoz.

Potrivit jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C‑415/11 Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), (68) pentru a știi dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește consumatorul menționat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. (69) În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicție cu cerința de bună‑credință”, este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al directivei, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. (70) În acest sens, trebuie amintit că anexa la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din directivă nu conține decât o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. (71) În plus, potrivit articolului 4 alineatul (1) din directivă, caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie apreciat luându‑se în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Din această perspectivă, rezultă că trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul dreptului aplicabil contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național.

În cauza C‑143/13, B. M., I. O. M. împotriva ., CJUE a stabilit că, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea. (54) Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51). (66) Astfel, va reveni instanței amintite sarcina de a aprecia dacă, ținând seama de considerațiile enunțate la punctul 54 menționat, aceste clauze stabilesc una dintre prestațiile esențiale prevăzute de contractele în discuție în litigiul principal sau dacă au mai degrabă un caracter accesoriu în raport cu clauzele care definesc esența însăși a raportului contractual. (67) În cadrul acestei aprecieri, instanța de trimitere va trebui să țină seama în special de scopul esențial urmărit de „comisionul de risc”, care constă în garantarea rambursării împrumutului, aceasta constituind în mod vădit o obligație esențială care incumbă consumatorului în schimbul punerii la dispoziție a cuantumului împrumutului. (68) Pe de altă parte, ținând seama de obiectivul privind protecția consumatorilor care trebuie să ghideze interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13, amintit la punctul 51 din prezenta hotărâre, simplul fapt că „comisionul de risc” poate fi considerat ca reprezentând o parte relativ importantă a D. și deci a veniturilor obținute de creditor din contractele de credit vizate este în principiu lipsit de relevanță pentru aprecierea aspectului dacă clauzele contractuale care prevăd acest comision definesc „obiectul [principal]” al contractului. (72) În sfârșit, este necesar să se considere că, în cazul în care instanța de trimitere va ajunge la concluzia că, clauzele vizate fac totuși parte din obiectul principal al contractului sau că sunt efectiv contestate pe baza caracterului adecvat al prețului sau al remunerației, nu este mai puțin adevărat că aceste clauze trebuie să facă în orice caz obiectul unei aprecieri a eventualului lor caracter abuziv, dacă ar urma să se constate, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că ele nu sunt redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctul 61). (77) În ceea ce privește clauzele care prevăd „comisionul de risc”, se pune problema dacă în contractul de împrumut vizat se indică în mod transparent motivele care justifică remunerația corespunzătoare acestui comision, în condițiile în care se contestă că creditorul este obligat să furnizeze o contraprestație reală pentru a obține comisionul menționat, în plus față de asumarea riscului de nerambursare, despre care se susține că este deja garantat printr‑o ipotecă. Lipsa de transparență privind menționarea motivelor care justifică aceste clauze pare a fi de altfel confirmată de aspectul, că, în prezenta cauză, creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de „comision de administrare credit” fără a modifica însă conținutul acestora.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, cum sunt acestea reglementate în art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Comisionul de risc are rolul de a acoperi prima de risc asociată finanțării unui anumit client de către instituția financiară.

Scopul clauzei privind comisionul de risc exprimată în contractul de credit este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine disp. art. 1 din Legea nr.193/2000. Negocierea, în măsura în care ar fi existat, putea privi, cel mult, doar cuantumul comisionului de risc. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamant, ci însuși existența lui, susținându-se că se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei. Instanța constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale convenției de credit.

În actele adiționale clauza privind comisionul de risc (denumit comision de administrare) este exprimată fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea ei în cuprinsul contractului, iar termenii utilizați pentru stipularea ei au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

În ambele cazuri însă, perceperea acestui tip de comision nu este adecvat deoarece în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator societatea bancara are dreptul de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum și obținerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Totodată instanța reține că împrumutul este garantat cu ipotecă, există încheiată o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției, iar valoarea creditului poate fi de maxim 75% din valoarea imobilului adus drept garanție

Clauzele în discuție nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea comisionului de risc (denumit comision de administrare) a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului prin majorarea ratei lunare. Practic, prin inserarea comisionului de risc (denumit comision de administrare) pârâtul a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

Comisionul de risc (denumit comision de administrare) nu se justifică, întrucât creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se poate pune problema caracterului adecvat al comisionului respectiv, mai mult, în măsura în care riscul, pretins justificat de pârâtă în actul adițional, nu s-ar realiza, nu se prevede restituirea sumelor încasate cu acest titlu sau deducerea lor din ratele de credit.

Totodata instanța va avea in vedere si faptul ca aceasta clauza referitoare la comisionul de risc este lipsita de cauză juridică in conditiile art.948 si 966 C.civ., neexistând nicio contraprestație a societatii bancare care să justifice perceperea acestui comision.

Ca atare, în condițiile în care sunt îndeplinite toate cerințele anterior expuse, instanța va constata caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc (denumit comision de administrare).

Prin urmare, constatând caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3 din actul adițional din data de 17.08.2010 la convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea 193/2000, instanța va dispune înlăturarea lor.

1. Cu privire la polița de asigurare:

Clauza prevăzută laart. 8 lit. c din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006 - privind polița de asigurare privind acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției, prevede că, contractul de asigurare se va încheia cu o societate de asigurări agreată de Bancă.

În primul rând instanța reține că în contract nu se prevede dreptul băncii de a alege o nouă societate de asigurări care să reînnoiască polița, contrar susținerilor reclamanților (f. 4 din cerere).

În al doilea rând, cu privire la clauza potrivit căreia contractul de asigurare se va încheia cu o societate de asigurări agreată de Bancă, instanța apreciază că este firesc ca banca să se protejeze prin încheierea polițelor de asigurare cu societăți agreate, pentru a fi evitate riscurile încheierii unor contract de asigurări cu societăți cu risc de falimentare.

Reclamanții nu au indicat și instanța nu a identificat niciun dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în raport de clauza indicată, neputându-se reține reaua-credință a băncii.

În aceste condiții, instanța va respinge capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 8 lit. c din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, ca fiind neîntemeiat.

1. Cu privire la clauza prevăzută la art. 2.4 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006:

Clauza prevăzută laart. 2.4 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006 - privind autorizarea Băncii pentru efectuarea schimbului valutar pentru sumele trase, prevede că, Pentru creditele acordate în valută, împrumutatul autorizează banca să efectueze schimbul valutar pentru sumele trase, dacă este cazul, în scopul efectuării plaților, conforme cu destinația creditului; în acest sens banca va utiliza cotațiile proprii valabile la data tragerii, fiind împuternicită de împrumutat să completeze în numele său și pentru sine, documentele aferente schimbului valutar. Eventualele diferențe de schimb valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat.

Instanța reține că, clauza anterior menționată nu cuprinde elemente abuzive în sensul că nu lasă la manifestarea de voință unilaterală a băncii posibilitatea de a interveni la modificarea modalității de plată. Fără îndoială că modalitatea de plată este circumscrisă obiectului contractului, însă instanța poate să evalueze natura abuzivă a acestei clauze în măsura în care aceasta nu este exprimată „într-un limbaj ușor inteligibil. Având în vedere jurisprudența CJUE stabilită în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, faptul că reclamanții au solicitat si obtinut un împrumut în Euro, toți parametrii raporturilor cu banca au fost raportati la această monedă: suma a fost deblocată în contul de Euro al reclamanților, planul de rambursare ilustrează obligatiile de plată în moneda EUR, iar plățile efective au avut loc în EUR, instanta reține că această clauză nu este abuzivă, neputându-se reține reaua-credință a băncii, această clauză fiind redactată în mod clar și inteligibil pentru consumator din punct de vedere gramatical, și contractul expune în mod transparent modalitatea cum se realizează plata, astfel încât reclamanții consumatori au putut să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îi privește.

În aceste condiții, instanța va respinge capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 2.4 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, ca fiind neîntemeiat.

1. Cu privire la solicitarea reclamanților de a încheia un act adițional la contractul de credit:

Chiar dacă instanța a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, instanța nu ar putea valida modificarea contractului în sensul dorit de reclamanți (petitul II al acțiunii), întrucât pe temeiul Legii nr. 193/2000 instanța sesizată direct de consumator (iar nu în temeiul dispozițiilor art. 8-13 din Lege) nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de acestea, instanța poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului (cu daune interese, dacă este cazul).

Conform jurisprudenței CJUE stabilită în cauza C – 618/10 Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic. Jurisprudența CJUE stabilită în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, conform căreia articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, nu este aplicabilă în cauză neexistând o normă cu caracter supletiv prin care instanța națională să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu norma supletivă.

Stipularea împrumutului într-o monedă străină, posibilă potrivit art. 3 alin. (3) din Regulamentul 4/2005 al BNR (operațiunile prevăzute la alin. (2) și în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua și în valută, numai pe baza acordului de voință al părților, efectuarea plăților în acea monedă) nu creează niciun dezechilibru între drepturile si obligatiile părtilor. Reclamantii au optat pentru această variantă în mod liber, desi aveau posibilitatea să contracteze împrumutul în monedă natională sau altă monedă. Din ansamblul răspunsurilor date de reclamanți în cadrul interogatoriului administrat, instanța reține faptul că, la momentul încheierii contractului de credit, ei a fost mulțumiți de condițiile în care acesta a fost încheiat, de clauzele contractului de credit în care sunt reflectate plata în moneda creditului. Faptul că ulterior încheierii contractului de credit, reclamanții au apreciat că ar fi putut încheia contractul în condiții mai avantajoase pentru ei (astfel încât plata să nu se facă în moneda creditului) nu este de natură a forma convingerea instanței în sensul existenței caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța raportând existența sau inexistența acestui caracter la momentul încheierii contractului de credit. Neglijența de care au dat dovadă reclamanții la încheierea contractului de credit, generată de urmărirea obținerii sumei de bani cu titlu de împrumut, acesta fiind motivul principal al contractării unui credit, și tratarea cu superficialitate a clauzelor contractuale, din acest motiv, nu transferă responsabilitatea către bancă, chiar în virtutea relației consumator - profesionist.

Modalitatea în care urma să se facă plata este un fapt cunoscut de reclamanti, sau, cel puțin, fapt care trebuia să fie cunoscut acestora, la momentul încheierii convenției, data semnării acesteia, astfel că nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Consumatorii nu a fost obligati să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.

A interpreta (conform poziției reclamanților) că derularea unui contract într-o monedă străină, contravine dispozițiilor legale, înseamnă a aprecia că însuși încheierea respectivului contract contravine dispozițiilor legale, aspect care nu poate fi acceptat.

Clauza cuprinsă la secțiunea „Rambursare”art. 6 din Condițiile speciale (f. 17) este exprimată fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea ei în cuprinsul contractului, iar termenii utilizați pentru stipularea ei au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Din întregul material probator administrat în dosar, instanța reține că reclamantii cunoșteau faptul că urmează să încheie un contract de credit care este în cea mai mare parte în formă standardizată și ale cărui clauze sunt în general preformulate, au semnat contractul de credit fără a acorda atenție clauzelor contractuale, interesul fiind direcționat asupra sumei totale puse la dispoziție. Totodată, instanța apreciază că revenea reclamanților obligația de minimă diligență de a citi clauzele contractuale și, în ipoteza în care nu erau suficient de lămuriți cu privire la aspectele și consecințele juridice ale acestora, să ceară informații suplimentare, explicații și alte clarificări pentru a fi în deplină cunoștință de cauză cu privire la regulile care guvernează respectivul contract.

Reclamanții și-au asumat riscul valutar si, fata de maniera imperativa de exprimare a art. 969 din C.civ., ce reglementeaza principiul fortei obligatorii a contractului, care se impune atat partilor contractante, cat si organului judiciar chemat sa aplice legea, imprumutatii sunt tinuti sa-si respecte obligatia asumata, de rambursare a creditului in valuta ce le-a fost imprumutata, atat timp cat nu poate fi identificata in cauza niciuna dintre cauzele de nulitate prevazute de lege. Nu se justifica aplicarea sanctiunii de drept civil a nulitatii absolute, din moment ce au fost respectate dispozitiile legale referitoare la conditiile de validitate ale actului juridic.

In speta, data fiind natura contractului de imprumut bancar, un contract sinalgmatic, carcaterizat prin aceea ca fiecare parte urmareste dobandirea unui folos de pe urma incheierii actului juridic, este evidenta existenta cauzei imediate, interesul bancii imprumutatoare fiind obtinerea unui profit de pe urma unei activitati comerciale, o astfel de finalitate nefiind nici prohibita de legi, nici contrara ordinii publice sau bunelor moravuri, ci doar specifica activitatii comerciale desfasurate de catre institutia de credit.

Instanta reține că dezechilibru contractual nu a existat din momentul incheierii contractului, dezechilibru de natura a justifica lipsa cauzei, in sensul art. 966 din Codul Civil. La momentul incheierii conventiei, prestatiile partilor au fost convenite de catre parti, ca fiind specifice unui contract de imprumut, echilibrate si expres asumate de catre reclamantii imprumutati, care au acceptat sa ramburseze imprumutul primit in moneda creditului, adica EUR. Dezechilibrul contractual a survenit pe parcursul derularii contractului, fiind rezultatul unui element imprevizibil si strain de vointa partilor: paritatea valutara.

Mai mult, instanta considera ca nu a fost dovedita lipsa bunei-credinte a bancii imprumutatoare, iar buna-credinta a bancii se prezuma si nu a fost facuta dovada contrara, reclamantii neproband sustinerea cu privire la cunoasterea de catre banca a fluctuatiilor de pe piata monetara, ce au condus la cresterea substantiala a valorii EUR, insa, cu rea-credinta, nu i-a informat in acest sens.

Totodată potrivit art. 967 C.civ. cauza este prezumată până la dovada contrarie, atât sub aspectul existenței cât și sub aspectul valabilității, or în cauză reclamanții nu au făcut dovada contrarie.

Asadar, instanta considera ca efectuarea platilor in moneda creditului nu are caracter abuziv si reprezinta doar transpunerea in plan contractual a principiului nominalismului monetar, impus in cuprinsul art. 1.578 din Codul Civil. Aceste prevederi legale stipuleaza, fara urma de echivoc, imprejurarea ca obligația ce rezulta dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași suma numerică arătată în contract; alin. (2) prevăzând că întamplandu-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie sa restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui aceasta suma decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Prin urmare, este evident că riscul valutar nu este suportat doar de către consumator, întrucât riscul creșterii EUR este suportat de către împrumutații - reclamanți, iar riscul deprecierii EUR este suportat de către Banca - pârâtă.

În lipsa constatării unor clauze ca fiind abuzive, în sensul indicat de reclamanți, instanța nu va putea obliga profesionistul la modificarea contractului în sensul prevăzut de art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Mai mult, chiar dacă s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor invocate, instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de reclamanți (conform petitului II din cerere).

Pentru aceste considerente, instanța va respinge petitul II din cerere, cu privire la solicitarea reclamanților de a încheia un act adițional la contractul de credit, ca fiind neîntemeiat.

Prin urmare instanța va admite în parte acțiunea în limitele mai sus arătate și o va respinge în rest ca neîntemeiată.

1. În ceea ce privește cheltuielile de judecată:

Potrivit art. 453 alin. (1) N.C.P.C., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar conform alin. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.

În prezenta cauză, reclamanții și pârâtul a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, prin cererea de chemare în judecată.

În baza art. 453 alin. (2) N.C.P.C., având in vedere că acțiunea a fost admisă în parte, instanța va dispune compensarea în integralitate a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune privind restituirea comisioanelor de aranjament, rezervă și administrare, invocată de pârât, ca fiind neîntemeiată.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții R. L. și R. A., ambii cu domiciliul în Cluj-N., ., ., în contradictoriu cu pârâtul S.C. V. R. S.A.,cu sediul în București, ., . 10, Sector 2.

Constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, la art. 3 lit. d privind data ajustării dobânzii.

Declara nulitatea absoluta a clauzelor menționate anterior.

Constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în actul adițional din data de 17.08.2010 la convenția de credit nr._/CP/8/07.02.2006, la art. 3 privind comisionul de administrare.

Declara nulitatea absoluta a clauzelor menționate anterior.

Constata caracterul abuziv al clauzelor stipulate în condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CP/8/07.02.2006, la art. 5 lit. f privind comisionul de rezervă.

Declara nulitatea absoluta a clauzelor menționate anterior.

Obligă pârâtul să plătească reclamanților suma de 873,93 Euro echivalentul în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de comision de rezervă.

Respinge cererea reclamanților privind compensarea acestei sume cu obligațiile viitoare față de bancă, ca fiind neîntemeiată.

Respinge în rest, cererea formulată de reclamanți, ca fiind neîntemeiată.

Compensează în integralitate cheltuielile de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Apelul se depune la Judecătoria Cluj-N..

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.05.2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

A. P. A. Josza

Red./Dact./A.P./5 ex./22.07.2015

← Somaţie de plată. Sentința nr. 4541/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA		Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 4580/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4626/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Somaţie de plată. Sentința nr. 4974/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 4576/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Somaţie de plată. Sentința nr. 4541/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 4580/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Încetare executare silită. Sentința nr. 4561/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Plângere contravenţională. Sentința nr. 4595/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 5139/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA