Anulare act. Sentința nr. 6534/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6534/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 26-06-2015 în dosarul nr. 1812/211/2014
Dosar nr._
OPERATOR DE DATE CU CARACTER PERSONAL 3185
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
Secția Civilă
Sentința civilă nr. 6534/2015
Ședința publică din 26 iunie 2015
Instanța constituită din:
Judecător: I. Păsculeț
Grefier: A. B.
Pe rol fiind soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act privind reclamanta P. I., în contradictoriu cu pârâta S.C.„B. C. R.” S.A.- PRIN AGENTIA C..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 12.06.2015, fiind consemnate încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp mai îndelungat pentru deliberare a amânat consecutiv pronunțarea pentru data, 29.05.2015, 12.06.2015 și 26.06.2015
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 30 ianuarie 2014, sub nr. de mai sus, reclamanta P. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. "B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ" S.A., să se constate nulitatea clauzei privind comisionul de administrare din convenția de credit bancar nr. 168/2007 și restituirea sumei de 1.745 de euro și a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că clauzele în discuție sunt abuzive.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000 și OUG nr. 50/2010.
Pentru dovedirea cererii de chemare în judecată s-a solicitat proba cu înscrisuri.
La cererea de chemare în judecată au fost anexate următoarele înscrisuri: practică judiciară (f. 5-12), contract de credit (f. 13-16), adresă (f. 17), proces-verbal (f. 18).
Cererea este scutită de la plata taxei de timbru.
La data de 5 martie 2014 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea întâmpinării au fost invocate excepția inadmisibilității cererii pentru neinvitarea pârâtei la ședința de informare privind medierea, excepția lipsei calității procesuale pasive a BCR - Agenția C., deoarece aceasta nu are capacitate de folosință, excepția prescripției dreptului material la acțiune deoarece s-a împlinit termenul legal de prescripție de trei ani. Asupra fondului s-a arătat că clauzele a căror anulare se cere fac parte din prețul contractului și sunt exprimate clar și inteligibil, astfel că este incident art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, că aceste clauze nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, că a existat o negociere a contractului și că este inadmisibilă cererea de restituire a prestațiilor.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (6), art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 1, art. 3, art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru dovedirea întâmpinării s-au solicitat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu.
La întâmpinare au fost anexate următoarele înscrisuri: act adițional (f. 34-37), corespondență (f. 38-41), practică judiciară (f. 42-44), regulament (f. 45-47), notă de jurisprudență (f. 49-88).
La termenul din 16 mai 2014 pârâta a renunțat la excepția inadmisibilității cererii, iar instanța a respins excepția lipsei capacității de folosință și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 18 septembrie 2014, sub nr._/211/2014, reclamanta P. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. "B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ" S.A., să se constate nulitatea clauzelor care permit băncii stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii și a clauzelor referitoare la comisionul de rambursare anticipată, să fie obligată pârâta la modificarea clauzelor referitoare la modalitatea de determinare a dobânzii în sensul stabilirii unei dobânzi formată din Euribor 6M la care să se adauge marja fixă a băncii de 1,2 pp, respectiv 1,5 pp, să fie interpretat contractul în sensul că voința părților a fost de a încheia un contract de credit cu dobândă variabilă, să fie obligată pârâta la restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor nule, să se constate că modificările unilaterale ale contractului de credit nu îi sunt opozabile reclamantei și să fie obligată pârâta să îi restituie sumele reținute.
În motivarea cererii s-a arătat că clauzele privitoare la dobândă au caracter abuziv deoarece nu au fost negociate și creează un dezechilibru între prestațiile părților și că nu este legală perceperea comisioanelor de rambursare anticipată și de administrare. De asemenea, s-a arătat că se impune modificarea contractului, interpretarea acestuia în sensul de a putea produce efecte și restituirea prestațiilor executate în temeiul clauzelor abuzive. În fine, s-a arătat că actele adiționale emise în mod unilateral de bancă nu sunt opozabile reclamantei și că se impune restituirea sumei achitată în temeiul acestora.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, OUG nr. 50/2010, OG nr. 21/1992, art. 970, art. 983, art. 984, art. 1092 C. civ..
Pentru dovedirea cererii s-au solicitat proba cu expertiză, proba cu interogatoriu și proba cu înscrisuri.
La cerere au fost anexate următoarele înscrisuri: contracte (f. 11-15), acte adiționale (f. 16-23), grafic rambursare (f. 24-58), certificat de informare (f. 59-60), ordine de încasare (f. 61-74).
La data de 24 septembrie 2014 reclamanta a depus la dosarul cauzei modificare a cererii de chemare în judecată, arătând că înțelege să solicite și constatarea caracterului abuziv al comisionului de administrare.
Prin încheierea civilă nr._/2014 a Judecătoriei Cluj-N. dosarul nr._/211/2014 a fost conexat la prezentul dosar.
La data de 20 noiembrie 2014 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, și cerere reconvențională, solicitând ca în măsura în care instanța va considera oportun să modifice costul contractelor, să se stabilească o dobândă fixă formată din EURIBOR 6M + 6,5 pp și un comision de administrare de 0,05% pe lună aplicabil la soldul creditului, respectiv o dobândă fixă formată din EURIBOR 6M + 6 pp și un comision de administrare de 0,05% pe lună aplicabil la soldul creditului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării au fost invocate excepția lipsei de interes cu privire la petitele referitoare la comisionul de rambursare anticipată, având în vedere faptul că acest comision nu a fost niciodată perceput și nici nu ar putea fi perceput, excepția lipsei parțiale de obiect a petitului cu privire la restituirea prestațiilor în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că acțiunea este prescriptibilă și că termenul de prescripție s-a împlinit, atât cu privire la constatarea nulității clauzelor, cât și cu privire la restituirea prestațiilor. Pe fond, s-a arătat că instanța nu poate interveni în mecanismul contractual decât cu încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, că dobânda de referință variabilă a BCR are la bază factori obiectivi și nu depinde de voința discreționară a băncii, că dobânda nu poate fi modificată în sensul solicitat de reclamantă, că comisioanele bancare sunt percepute în mod legal, că clauzele privitoare la dobândă și la comisioane fac parte din prețul contractului și sunt exprimate în mod clar și inteligibil, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca aceste clauze să fie considerate abuzive și că este inadmisibilă cererea de restituire a prestațiilor.
În motivarea cererii reconvenționale s-a arătat că echilibrul între drepturile și obligațiile contractuale nu poate fi păstrat decât prin adoptarea algoritmului propus de pârâtă.
În drept, au fost invocate prevederile art. 4 alin. (6), art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 1, art. 3, art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 6 alin. (5), art. 1255 alin. (3) C. civ. 2011, art. 37 lit. a) din OUG nr. 50/2010.
În probațiune s-au solicitat proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu.
Au fost anexate următoarele înscrisuri: note de jurisprudență (f. 206-262), grafic rambursare (f. 263-271), buletine lunare (f. 272-296), adrese (f. 297-304).
La termenul din 9 ianuarie 2015 instanța a recalificat cererea reconvențională formulată de pârâtă ca întâmpinare și a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
La termenul din 6 februarie 2015 au fost administrate proba cu interogatoriul pârâtei (f. 314-316) și al reclamantei (f. 317-320).
La același termen reclamanta a depus la dosarul cauzei note de ședință, arătând că instanța poate interveni în sensul modificării contractelor de credit.
La același termen reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind anularea clauzei referitoare la comisionul de rambursare anticipată.
La termenul din 15 mai 2015 instanța a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei parțiale de obiect.
La termenul din 29 mai 2015 instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța reține următoarele:
În fapt, între pârâta S.C. "B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ" S.A. și reclamanta P. I. s-a încheiat contractul de credit bancar nr. 168/08.05.2007 (f. 123-126), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 43.125 de euro pentru o perioadă de 360 de luni.
Potrivit pct. 5 din acest contract "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 5,8% pe an și este fixă în primul an și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o durată de un an, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 6 și 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 pp."
Potrivit pct. 8 lit. c) "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane: (...) comision de administrare de 21,55 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1".
Între aceleași părți s-a încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/335/05.11.2007 (f. 127).
Potrivit pct. 5 din acest contract "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 6,95% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,50."
Potrivit pct. 9 lit. c) "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiare bancare: (...) comision de administrare de 3,33 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1."
La data de 17.09.2010 reclamantei i-au fost predate două acte adiționale la cele două contracte de credit încheiate cu pârâtă (f. 128-135), acte care nu au fost semnate de către reclamantă decât pentru a atesta primirea acestora și care au fost ulterior denunțate de către bancă, drept efect al modificării OUG nr. 50/2010 (f. 38-39). Existența acestei denunțări a fost, de altfel, recunoscută chiar de către reclamantă la termenul din 9 ianuarie 2015, când a înțeles să renunțe la capătul de cerere privind comisionul de rambursare anticipată tocmai datorită faptului că acesta a fost eliminat prin notificările de denunțare a actelor adiționale.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului): (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. De asemenea, potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...)dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
În speță, instanța urmează să analizeze separat capetele de cerere formulate de reclamantă.
1. Clauzele privitoare la dobândă:
1.1. Caracterul abuziv al clauzelor privitoare la dobândă:
În ceea ce privește aceste clauze, instanța reține că modul de stabilire a dobânzii variabile în funcție de dobânda de referință a băncii, cu alte cuvinte în funcție de un indice care poate fi modificat în mod unilateral de către pârâtă fără ca prin contract să se prevadă criterii clare în funcție de care această modificare poate avea loc, are un caracter evident abuziv. De altfel, caracterul ilicit al acestei prevederi rezultă și din aplicarea principiilor generale ale dreptului contractelor, întrucât modificarea dobânzii (ca element esențial al contractului de împrumut) nu poate depinde de voința uneia dintre părți, fără a fi afectată valabilitatea obligației.
În analiza caracterului abuziv al acestei clauze nu trebuie pierdut din vedere caracterul special al contractelor de credit bancar, de natură să îi pună pe consumatori într-o situație extrem de nefavorabilă. Astfel, aceste contracte se încheie cel mai adesea pentru obținerea unor sume mari de bani, sume de care consumatorul are, câteodată, neapărată nevoie (de exemplu, pentru achiziționarea unui imobil), și care urmează să fie rambursate de-a lungul unei perioade lungi de timp. Prin urmare, prin încheierea unui asemenea contract consumatorul devine, cel mai adesea, "prizonierul" său, neavând posibilitatea de a îi pune capăt înainte de termen întrucât nu este în măsură să returneze sumele împrumutate și, prin urmare, fiind nevoit să continue executarea unui asemenea contract pentru perioade foarte lungi. Toate acestea fac ca, spre deosebire de alte contracte încheiate între profesioniști și consumatori - fie pentru un termen scurt, fie cu posibilitatea consumatorului de a le pune capăt fără a fi expus unor pierderi financiare semnificative - contractele de credit bancar să reprezinte o situație specială, impunându-se ca clauzele cuprinse în acestea să fie analizate cu cea mai mare atenție și ca orice prevedere contractuală care ar putea avea o natură abuzivă să fie înlăturată.
Or, clauzele analizate în speță sunt, în mod neîndoielnic, de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului, câtă vreme acesta nu are nicio posibilitate de a pune în discuție temeinicia motivelor ce stau la baza unei eventuale modificări a dobânzii de referință a băncii sau de a influența sau controla în vreun fel această dobândă, tot astfel cum nu are nicio posibilitate de a refuza plata noii dobânzi. Împrejurarea că acesta ar putea să nu accepte noul procent al dobânzii, cu obligația de a restitui în termen scurt creditul și dobânzile aferente, prevăzută în condițiile generale de creditare, nu reprezintă, cu siguranță, decât o modalitate iluzorie de a se opune acțiunilor băncii, câtă vreme este evident că dacă acesta ar fi deținut aceste sume de bani nu ar mai fi luat creditul. Mai mult, acestei obligații de a se supune necondiționat politicii băncii nu îi corespunde niciun drept special al consumatorului, acesta neavând posibilitatea, spre exemplu, să modifice fără consimțământul băncii dobânda atunci când costul resurselor de creditare scade.
De altfel, se poate observa că aceste clauze privitoare la dobândă sunt considerate în mod expres abuzive chiar de legiuitor, încadrându-se printre clauzele la care face referire lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, și anume acele clauze care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivații întemeiate. Or, simpla referire la costul resurselor de creditare, fără a se stabili cu claritate modul în care dobânda poate varia în funcție de acest cost, nu poate reprezenta un motiv întemeiat, în sensul prevederilor amintite.
De asemenea, instanța reține că contractul analizat reprezintă un contract standard preformulat și, prin urmare, în speță funcționează o prezumție potrivit căreia clauzele cuprinse în acesta nu au fost negociate direct cu consumatorul. Or, deși potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, sarcina de a răsturna această prezumție probând faptul că clauza în discuție a fost negociată aparținea pârâtei, aceasta nu a făcut o asemenea probă. Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că, atâta vreme cât această clauză îndeplinește ambele condiții ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nefiind direct negociată și fiind de natură să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ea are caracter abuziv. Susținerile pârâtei, potrivit cărora cuantumul dobânzii nu are caracter preformulat, că acest tip de contracte sunt rezultatul unor uzanțe bancare sau că condițiile speciale de creditare sunt redactate separat pentru a crește gradul de conștientizare a clienților, nu sunt de natură să dovedească existența unei negocieri efective între reclamantă și pârâtă. De asemenea, faptul că reclamanta ar fi avut posibilitatea de a influența modalitatea de calcul a dobânzii nu este nici dovedit și nici suficient, câtă vreme nu se probează că această posibilitatea s-a concretizat într-o negociere propriu-zisă.
Raportat la faptul că intervenția instanței în stabilirea prețului contractual ar duce la o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 969 C. civ., instanța reține că, potrivit acestui text de lege, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Or, din moment ce tocmai s-a arătat că clauzele privitoare la dobândă au caracter abuziv, este evident că în speță nu ne aflăm în prezența unor convenții legal făcute, textul citat nefiind aplicabil.
În ceea ce privește faptul că variația dobânzii de referință a băncii ar avea la bază costul resurselor de creditare, respectiv un factor obiectiv, instanța reține că acest lucru nu este de natură să influențeze cele deja arătate, câtă vreme în contract nu s-a stabilit un mecanism clar al variației în funcție de acest cost, tot astfel cum nu s-a stabilit din ce se compune costul respectiv, iar toate acestea fac ca reclamanta să nu aibă la îndemână niciun mijloc de a verifica dacă variația dobânzii este cu adevărat obiectivă sau depinde exclusiv de voința băncii.
De asemenea, nici dacă se acceptă faptul că, în concret, dobânda de referință nu a avut o variație exagerată, acest lucru nu poate influența soluționarea cauzei, fiind suficient ca o clauză să fie de natură a crea un dezechilibru contractual, chiar dacă în concret profesionistul alege să se comporte de o asemenea manieră încât, deși ar avea posibilitatea, nu creează dezechilibrul respectiv. Cu alte cuvinte, dezechilibrul la care face referire textul de lege citat mai sus provine din chiar faptul că profesionistul își rezervă posibilitatea de a se comporta abuziv, fiind fără relevanță dacă ulterior uzează sau nu de această posibilitate. De altfel, nu trebuie uitat că caracterul abuziv al unei clauze se analizează în funcție de conținutul acesteia, și nu de modul în care profesionistul o aplică ulterior încheierii contractului.
Referitor la incidența în cauză a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța reține că, la data încheierii convenției de credit, acest text nu era în vigoare, ceea ce înseamnă că la acel moment controlul instanței asupra clauzelor referitoare la obiectul contractului și caracterul adecvat al prețului nu era exclus.
Este indiferent în acest sens faptul că în acel moment exista textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, câtă vreme CJUE a decis deja, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid/Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), că directiva în discuție impune doar un standard minimal și, prin urmare, articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Prin urmare, câtă vreme la momentul semnării contractului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu era în vigoare, înseamnă că la acel moment legiuitorul alesese să impună standarde mai înalte decât cele din directivă, iar textul art. 4 alin. (6) nu se poate aplica unui contract încheiat înainte de ., știut fiind că un contract este supus normelor în vigoare la momentul încheierii sale.
Cu toate acestea, instanța găsește util să arate că, și dacă s-ar considera că acest text legal este aplicabile contractelor în litigiu, nu se poate în niciun caz considera că clauza este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil. Astfel, în cauza C-26/13 A. Kasler, H. Kaslerne Rabai, CJUE a stabilit că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE (corespondentul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) trebuie interpretat în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și în sensul că contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă. Or, câtă vreme clauzele în discuție nu expun în mod transparent modul în care dobânda urmează să varieze, ele nu pot fi considerate ca fiind redactate în mod clar și inteligibil, astfel că pot fi cenzurate de către instanța de judecată.
Referitor la faptul că reclamanta a încheiat cu pârâta două contracte de credit la interval de jumătate de an, optând pentru același produs bancar, acesta este absolut irelevant, câtă vreme ambele contracte cuprind clauze cu caracter abuziv, care nu au fost negociate direct cu consumatorul, singura culpă în acest sens aparținând pârâtei și nu reclamantei.
1.2. Posibilitatea instanței de a interveni în mecanismul contractual prin modificare clauzelor privitoare la dobândă
Având în vedere faptul că urmează să fie constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale esențiale, și anume cele privitoare la dobândă, se ridică întrebarea care va fi pe viitor soarta celor două contracte de credite, cu alte cuvinte dacă și în ce măsură este permis instanței să intervină în mecanismul contractual prin modificarea acestor clauze sau dacă, din contră, acest lucru nu este posibil.
Cu titlu preliminar, trebuie observat că, la momentul încheierii contractelor în discuție, în dreptul român nu exista nicio normă care să prevadă expres posibilitatea instanței de a modifica clauzele unui contract. În acest context, s-a decis în mod constant în doctrină și în jurisprudență că, deși regula în materie de nulitate o constituie nulitatea parțială a contractului - adică doar a acelor clauze atinse de un viciu de legalitate - atunci când se pune problema anulării unei clauze esențiale, singura soluție posibilă este pronunțarea nulității întregului contract, cu consecința evidentă a repunerii părților în situația anterioară. De altfel, această regulă pare să fie îmbrățișată de către legiuitor și în materia clauzelor abuzive, câtă vreme, potrivit art. 6 din Legea nr. 134/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Deși cele arătate mai sus sunt fără îndoială fundamentate și țin de concepția clasică asupra nulității actelor juridice, instanța reține că o aplicare ca atare a acestor reguli în domeniul protecției consumatorului, un domeniu al regulilor excepționale, în mare măsură derogatorii de la regulile clasice ale dreptului civil, ar putea fi de natură să deturneze această ramură de drept de la scopul în care ea a fost creată. Luând ca exemplu situația din speță, o aplicare strictă a regulilor deja detaliate ar cere ca, odată constatat caracterul abuziv al clauzelor privitoare la dobândă, având în vedere faptul că în mod evident un contract de credit nu ar putea continua în lipsa unei dobânzi fără o deformare inacceptabilă a naturii sale, contractele în discuție să fie anulate în întregime. Or, consecința pronunțării nulității, respectiv restituirea prestațiilor efectuate în temeiul contractului, ar fi de natură să îl pună pe consumator într-o poziție extrem de dezavantajoasă, câtă vreme acesta ar trebui să restituie imediat întreg creditul acordat, fără ca, cel mai probabil, să dispună de sumele de bani necesare sau de o modalitate de a le procura în timp util. Ar rezulta, așadar, că deși profesionistul a încălcat regulile în materia protecției consumatorului și este în culpă, cel care ar suferi cel mai mult în situația anulării contractelor ar fi consumatorul, adică tocmai persoana căreia legiuitorul a înțeles să îi confere o protecție sporită.
De altfel, CJUE s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că este obligația instanțelor naționale, decurgând din Directiva 93/13/CEE transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, de a se asigura că o clauză constatată ca fiind abuzivă nu creează obligații pentru consumator (a se vedea, de exemplu, cauzele C-243/08 Pannon GSM Zrt., C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones SL, C-76/10 Pohotvost s.r.o.). Or, această obligație poate fi interpretată atât în sensul în care o clauză abuzivă nu trebuie să creeze în mod direct obligații pentru consumator, cât și în sensul în care aceasta nu trebuie să creeze nici indirect asemenea obligații, iar constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmată de anularea întregului contract și de obligarea consumatorului la restituirea prestațiilor nu înseamnă, în final, decât că clauza constatată ca fiind abuzivă a produs în mod indirect efecte în contra consumatorului.
De asemenea, CJUE a avut ocazia să se pronunțe asupra posibilității instanțelor naționale de a modifica contractele încheiate între profesioniști și consumatori în două cauze relativ recente: C-618/10 Banco Espanol de Credito SA (în continuare Banco Espanol) și C-26/13 A. Kasler, H. Kaslerne Rabai (în continuare Kasler), cauze care se impune a fi analizate în contextul acestei discuții.
Astfel, în cauza Banco Espanol Curtea a decis că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conținutul acestei clauze.
Pentru a lua această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea modificării acesteia, iar contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care acest lucru este posibil din punct de vedere juridic (par. 65). Pentru a justifica această interpretare, Curtea a pornit de la ideea că unul dintre scopurile Directivei 93/13/CEE este de a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive, iar posibilitatea instanței de a modifica conținutul clauzelor abuzive ar duce la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că aceste clauze sunt inaplicabile consumatorului (par. 66-69). De asemenea, s-a reținut că posibilitatea de modificare a clauzelor abuzive nu ar fi în măsură să garanteze o protecție a consumatorului la fel de eficace ca cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze (par. 70).
Pe de altă parte, în cauza Kasler Curtea a decis că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un contract încheiat între un profesionist și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că un asemenea mod de a acționa al instanței naționale este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13/CEE, întrucât aceasta urmărește să restabilească egalitatea dintre părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive, mai ales în situația în care anularea contractului l-ar expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care ar rezulta din anularea contractului ar risca să fie compromis (par. 80-84).
Deși ar putea exista tentația de a afirma că cele două hotărâri citate mai sus sunt contradictorii, întrucât în cauza Banco Espanol Curtea interzice modificarea contractului de către instanța națională, în vreme ce în cauza Kasler o permite, o asemenea contradicție este doar aparentă. În realitate, soluțiile celor două cauze au la bază același principiu, cel al asigurării unei protecții sporite a consumatorului, iar diferența dintre ele se justifică prin aceea că, dacă în cauza Banco Espanol clauza al cărei caracter abuziv era pus în discuție nu era o clauză fără de care contractul să mai poată continua, astfel că anularea sa era mai favorabilă pentru consumator decât înlocuirea cu o altă clauză, în cauza Kasler era vorba despre o clauză esențială, a cărei anulare ar fi putut atrage anularea întregului contract, cu consecințe drastice pentru consumatori.
Singura concluzie care se poate trage din jurisprudența analizată este următoarea: instanțelor naționale le este interzis să modifice clauzele constatate ca fiind abuzive, fiind obligate să se limiteze la a le anula, ori de câte ori contractul poate continua în lipsa acestor clauze sau, chiar dacă nu ar putea continua, anularea lui nu are crea dezavantaje pentru consumatori. Însă, în situația în care contractul nu ar putea continua în lipsa clauzei constatate ca fiind abuzivă, iar anularea acestuia ar prejudicia consumatorul, instanțele naționale au posibilitatea modificării contractului, în sensul înlocuirii clauzei abuzive cu o normă supletivă din dreptul intern, astfel încât acesta să continue să existe. În speță ne aflăm în cea din urmă situație, astfel că instanța reține că are posibilitatea de a modifica clauzele privitoare la dobândă a căror caracter abuziv urmează să îl constate.
1.3. Identificarea unei norme supletive în dreptul intern
Plecând de la ideea că clauzele privitoare la dobândă au fost considerate ca fiind abuzive tocmai datorită lipsei unor elemente obiective de care să depindă modificarea dobânzii, instanța reține că se impune introducerea unor asemenea elemente în contract. Odată stabilit acest lucru se pune problema identificării unei norme supletive de drept intern în acest sens.
Deși o normă legală expresă nu exista la momentul încheierii contractului, iar înlocuirea unei clauze contractuale nu se poate face cu o normă supletivă ulterioară, instanța reține că în această situație se poate face apel la uzanțele bancare cărora, în lipsa unei norme legale, li se poate recunoaște calitatea de izvor de drept. În acest sens este și art. 970 C. civ. 1865, care prevede că contractele obligă, printre altele, la toate urmările pe care obiceiul le dă obligației, după natura sa. Or, uzanțele bancare în contractele de credit cu dobândă variabilă[1] - care, între timp, au fost, de altfel, consacrate legislativ prin OUG nr. 50/2010 - erau ca această dobândă să se stabilească printr-o formulă de tipul marja fixă a băncii + indicele de referință în funcție de moneda creditului.
1.4 Mecanismul concret de modificare a clauzelor privitoare la dobândă
Având în vedere că, după cum deja s-a arătat, se impune modificarea clauzelor în discuție, rămâne a se determina în ce sens va avea loc această modificare.
În primul rând, trebuie subliniat că este de dorit ca, chiar dacă instanța poate interveni în contractele încheiate între părți, intervenția să nu fie una pur aleatorie, ci una care să încerce să respecte cât mai mult voința reală a părților contractante, înlăturând în același timp clauzele cu caracter abuziv. Nu trebuie uitat niciun moment că ceea ce se reproșează pârâtei în speță nu este faptul că a stabilit un anumit procent al dobânzii, întrucât prețul contractului nu este supus cenzurii instanței de judecată, ci modul netransparent în care a ales să stabilească acest preț. Prin urmare, nu trebuie urmărită "sancționarea" băncii prin stabilirea unei dobânzi derizorii - astfel cum dorește reclamanta - ci echilibrarea contractului prin stabilirea unei dobânzi calculate într-un mod transparent, dar cât mai apropiată de cea pe care părțile au prefigurat-o la momentul încheierii contractului.
În al doilea rând, trebuie ținut cont de faptul că voința ambelor părți contractante a fost de a încheia un contract de credit cu dobândă variabilă, iar acest lucru nu constituie per se o clauză abuzivă, astfel că este exclus ca instanța să transforme dobânda variabilă într-o dobândă fixă.
În asemenea situații, ca regulă generală, cel mai potrivit este să se respecte următorul algoritm: din dobânda inițială prevăzută în contract se scade indicele de referință valabil la momentul încheierii contractului, în funcție de moneda în care a fost acordat creditul; rezultatul acestei operațiuni urmează a fi stabilit ca marjă fixă a băncii[2]; dobânda variabilă a contractului va fi compusă marja băncii obținută în urma calculului arătat anterior plus indicele de referință, în funcție de care dobânda va varia.
Deși este adevărat că sistemul propus nu este la adăpost de orice critică, instanța reține că acesta reprezintă opțiunea cea mai apropiată de voința părților de la momentul încheierii contractului. Astfel, utilizând acest sistem se păstrează variația dobânzii conform indicelui de referință, cu înlăturarea posibilității discreționare a băncii de a o modifica, și, de asemenea, banca obține profitul pe care a anticipat că îl va obține la încheierea contractului. Mai mult, prin faptul că dobânda va varia după un indice care reprezintă dobânda percepută pe piața împrumuturilor interbancare, banca este ferită de riscul pe care l-ar prezenta unele fluctuații imprevizibile pe piața monetară.
Cu toate acestea, instanța observă că, în speță, dobânda din primul an contractual era o dobândă promoțională. Prin urmare, nu se poate raporta la aceasta în stabilirea dobânzii viitoare fără riscul de a deforma voința părților contractante, care au intenționat, respectiv acceptat, că dobânda din anii următori va fi mai mare decât această dobândă promoțională. Or, pornind de la ideea că pârâta cunoștea care este dobânda de referință a băncii la momentul încheierii contractului și, prin urmare, putea aprecia în mod rezonabil care va fi dobânda contractuală din anii următori, atunci când ea nu va mai avea un caracter promoțional, instanța va aplica algoritmul de calcul descris mai sus nu prin raportare la dobânda efectivă din primul an, ci prin raportare la cât ar fi fost acea dobândă dacă ea nu ar fi fost una promoțională, ci calculată pe baza formulei prevăzute în contract pentru anii următori.
Astfel, la momentul încheierii contractului de credit bancar nr. 168/08.05.2007 dobânda de referință a băncii pârâte era de 8% (a se vedea tabelul de la f. 297), iar dacă se adaugă 1,20 pp, rezultă că în situația în care nu ar fi beneficiat de o dobândă promoțională, reclamanta ar fi achitat încă din primul an o dobândă de 9,2%. Având în vedere că la acel moment indicele EURIBOR 6M era de 4,13%, reiese o marjă a băncii de 5,07%. Prin urmare, pentru acest contract dobânda urmează a fi stabilită după formula 5,07% + EURIBOR 6M.
În ceea ce privește contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/335/05.11.2007, la momentul încheierii sale dobânda de referință a băncii era de 8,4%, la care se adaugă 1,50 pp, rezultând o dobândă de 9,9%. La acel moment indicele EURIBOR 6M era de 4,61%, astfel că rezultă o marjă a băncii de 5,29%, dobânda contractului urmând a fi calculată după formula 5,29% + EURIBOR 6M.
Referitor la susținerile reclamantei, potrivit cărora dobânda ar trebui stabilită după algoritmul pe care ea l-a propus, prin înlocuirea dobânzii de referință a băncii cu indicele EURIBOR, instanța reține că, chiar dacă acest mecanism este unul simplu, el este prea îndepărtat de voința inițială a părților contractante. De asemenea, nu se poate accepta nici faptul că ceea ce se critică este strict introducerea în formula de calcul a dobânzii de referință a băncii, astfel că numai aceasta ar trebui înlocuită, în realitate fiind criticat mecanismul de stabilire a dobânzii în ansamblu.
1.5 Concluzie
Deși există discuții asupra acestui aspect, instanța apreciază că sancțiunea aplicabilă clauzelor constatate ca fiind abuzive este nulitatea absolută. Faptul că o clauză este considerată ca fiind abuzivă înseamnă că la momentul încheierii contractului care o conține nu au fost respectate prevederile legale imperative, ceea ce în mod tradițional în sistemul de drept român atrage sancțiunea nulității. Or, din moment ce această sancțiune, precum și regimul său, au o consacrare legală, doctrinară și jurisprudențială solidă, nu credem că este necesară introducerea în sistemul nostru de drept a unei noi sancțiuni pentru aceste clauze, oricare ar fi denumirea sa. De altfel, regimul nulității absolute corespunde perfect dezideratului ca o clauză constatată ca fiind abuzivă să nu producă niciun efect împotriva consumatorului, astfel că "inventarea" unei alte sancțiuni apare ca inutilă și nu are face nimic mai mult decât să dubleze sancțiunea nulității și să complice inutil sistemul de drept, fără un beneficiu real.
Cu toate acestea, instanța nu va constata nulitatea absolută a clauzelor privitoare la dobândă în întregime, ci numai o nulitate parțială a acestora, sub aspectul modului de calcul al dobânzii, mod de calcul care va fi constatat ca fiind nul absolut pentru tot ceea ce excede dobânda calculată conform algoritmului detaliat mai sus.
1.6 Restituirea prestațiilor percepute în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive
Având în vedere faptul că clauzele privitoare la dobândă cuprinse în cele două contracte de credit încheiate între reclamantă și pârâtă au fost constatate ca având un caracter abuziv prin modul în care pârâta a înțeles să calculeze dobânda, acestea urmează a fi anulate în parte. Astfel, după cum deja s-a arătat, aceste clauze vor fi considerate nule pentru tot ceea ce excede dobânzii calculate conform algoritmului arătat mai sus și, având în vedere efectul retroactiv al nulității precum și principiul restitutio in integrum, pârâta va fi obligată să restituie reclamantei sumele percepute în plus față de această dobândă, începând cu al doilea an al derulării contractelor (întrucât, în primul an a fost vorba despre o dobândă fixă, fără caracter abuziv) și până la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
Față de aceste aspecte, instanța reține că petitul din cererea de chemare în judecată privind interpretarea contractului astfel încât acesta să producă efecte rămâne fără obiect, urmând a fi respins ca atare.
Raportat la susținerile pârâtei, potrivit cărora cererea de restituire a prestațiilor este inadmisibilă întrucât clauzele constatate ca fiind abuzive își încetează efectele numai pentru viitor, instanța reține că ele nu pot fi primite. Astfel, deja s-a arătat că sancțiunea clauzelor cu caracter abuziv este nulitatea absolută, sancțiune care are un caracter retroactiv și, deci, presupune restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei lovite de nulitate. De altfel, este greu de înțeles cum, acceptând interpretarea reclamantei, statele membre sau instanțele de judecată s-ar putea asigura că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. În fine, o asemenea interpretare ar face practic imposibilă aplicarea prevederilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor cu executare uno ictu, câtă vreme în această situație constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu ar avea niciun efect în lipsa posibilității restituirii prestațiilor. Or, absurditatea acestei idei dovedește încă o dată faptul că interpretarea pârâtei nu poate fi acceptată.
2. Clauzele privitoare la comisionul de administrare
În ceea ce privește acest comision, instanța reține, în primul rând, că reclamanta nu a arătat în niciun fel de ce îl consideră ca fiind per se abuziv. Or, instanța reține că este vorba despre comisioane a căror cuantum a fost prevăzut în mod clar în contract. Mai mult, potrivit pct. 3.7 din condițiile generale ale contractului de credit bancar nr. 168/08.05.2007 reiese că acest comision nu poate fi modificat în mod unilateral de către bancă fără consimțământul împrumutatului. De asemenea, instanța reține că, potrivit art. 36 alin. (1) din OUG nr. 50/2010, printre comisioanele pe care banca are dreptul de a le percepe la acordarea unui credit se numără și comisionul de administrare credit. Deși este adevărat că acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii contractelor în discuție, adoptarea sa denotă faptul că legiuitorul nu a considerat niciun moment că un comision perceput pentru administrarea creditului ar avea un caracter abuziv. Or, a decide la momentul actual că un asemenea comision este abuziv ar însemna să se contrazică norma legală de mai sus, considerându-se că o clauză contractuală permisă de lege are caracter abuziv. Acest lucru ar contrazice nu numai principiile interpretării normelor de drept, dar ar fi contrară și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi.
Concluzia care se impune până la acest moment este că stabilirea unui comision de administrare nu poate constitui, prin ea însăși, o clauză abuzivă. Cu toate acestea, instanța observă că art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010 impune ca, dacă stabilirea acestui tip de comisioane se face procentual, ele să depindă de soldul curent al creditului. O primă mențiune care se impune este că, în speță, aceste comisioane nu au fost stabilite pur procentual, ci într-o sumă fixă, care a fost însă stabilită ca procent din valoarea creditului. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar considera că dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu au fost respectate, instanța reține că ele nu erau totuși în vigoare la momentul acordării creditului, astfel că modalitatea prin care pârâta a înțeles să stipuleze plata acestui comision trebuie analizată prin prisma art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Ceea ce trebuie subliniat este că raționamentul potrivit căruia faptul că legiuitorul permite la momentul actual perceperea unui anumit comision înseamnă că acesta nu ar fi putut fi abuziv nici în trecut, raționament dezvoltat mai sus, nu ar putea fi aplicat ca atare și în sens invers. Cu alte cuvinte, nu s-ar putea spune că împrejurarea că la acest moment un anumit comision sau un anumit mod de stabilire a acestuia este interzis înseamnă automat că și în trecut acesta reprezenta o clauză abuzivă, întrucât este posibil ca legiuitorul să fi urmărit doar introducerea unei discipline mai stricte în domeniul creditării, fără ca acest lucru să însemne că clauzele din contractele anterioare erau neapărat abuzive.
Revenind la analiza clauzelor în discuție, instanța reține în primul rând că, pentru considerentele deja arătate cu ocazia analizei clauzelor privitoare la dobândă, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, forma actuală, nu este aplicabil nici clauzelor privind comisionul de administrare.
Mai apoi, atâta vreme cât pârâta nu a probat negocierea acestora și ele fac parte din contracte standard pre-formulate, trebuie să se considere că este vorba despre niște clauze care nu au fost negociate. Faptul că valoarea acestui comision diferă de la un contract la altul nu este de natură să dovedească o negociere efectivă, respectiv faptul că, alegând să încheie un anumit tip de contract de credit, reclamanta ar fi putut influența cuantumul sau existența acestui comision.
În ceea ce privește cerința ca aceste clauze să cauzeze un dezechilibru contractual contrar bunei-credințe în favoarea profesionistului, instanța apreciază că aceasta nu este îndeplinită. Simplul fapt că sumele datorate în temeiul clauzelor în discuție au fost stabilite procentual și nu în sumă fixă nu este de natură să ducă la ideea unui dezechilibru, câtă vreme consumatorul a cunoscut încă de la momentul încheierii contractului suma exactă pe care o datorează, precum și serviciul pentru care ea este percepută. De asemenea, perceperea acestui comision nu apare nici ca fiind contrară bunei-credințe, nefiind vorba despre un cost ascuns al creditului, ci despre o sumă clar determinată.
Mai mult, acest comision reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în toate operațiunile pe care le presupune administrarea creditului acordat. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator.
În concluzie, clauzele privitoare la comisionul de administrare nu au un caracter abuziv, astfel că instanța va respinge atât cererea de anulare a lor, cât și cea de restituire a sumelor de bani achitate în temeiul acestora.
3. Asupra inopozabilității actelor adiționale nesemnate de către reclamantă
Având în vedere faptul că cele două acte adiționale au fost denunțare de către pârâtă la momentul modificării OUG nr. 50/2010, după cum deja s-a arătat, ele nu mai există la momentul actual, astfel că solicitarea de constatare a inopozabilității lor față de reclamantă apare ca neîntemeiată. În ceea ce privește existența acestor acte între momentul comunicării lor către reclamantă și cel al denunțării de către bancă, instanța reține că ea a fost fundamentată pe prevederile art. 95 din OUG nr. 50/2010 în forma inițială, care obliga creditorii ca, în termen de 90 de zile, să modifice contractele de credit aflate în derulare pentru a le pune de acord cu prevederile ordonanței, stipulând, de asemenea, că nesemnarea de către consumator a actelor adiționale de modificare constituie acceptare tacită, astfel că pentru acea perioadă ele au fost opozabile reclamantei în temeiul legii.
Referitor la solicitarea de restituire a prestațiilor executate în temeiul acestor acte, instanța reține că reclamanta nu a arătat cu claritate la ce prestații se referă, din motivarea sa reieșind că este vorba despre dobânda și comisionul de administrare. Or, cu privire la dobândă instanța s-a pronunțat deja, în sensul că ea va fi restituită în măsura pronunțării nulității clauzelor analizate pe larg mai sus, iar cu privire la comisionul de administrare (care nici nu a fost modificat, de altfel, prin actele adiționale) instanța s-a pronunțat în sensul că el este legal. Prin urmare nu mai există nicio sumă în legătură cu care să se poată afirma că ar fi fost percepută în mod nelegal în temeiul actelor adiționale, astfel că și această cerere este neîntemeiată.
4. Cheltuieli de judecată
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, iar potrivit alin. (2) al aceluiași text de lege când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere faptul că pretențiile reclamantei au fost admise numai în parte, pe care instanța o apreciază ca fiind aproximativ jumătate din pretențiile solicitate, precum și faptul că pârâta a solicitat, la rândul ei, cheltuieli de judecată, instanța reține că ambele părți sunt îndreptățite la cheltuieli de judecată în cuantum egal, motiv pentru care va dispune compensarea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. I., CNP_, cu domiciliul în ., jud. Cluj, în contradictoriu cu S.C. "B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ" S.A. prin Agenția C., cu sediul în Cluj-N., .. 4, ., parter, jud. Cluj, înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_.
Pronunță nulitatea parțială a clauzelor aflate la pct. 5 din contractul de credit bancar nr. 168/08.05.2007 și la pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/335/05.11.2007, încheiate între reclamantă și pârâtă, sub aspectul modului de calcul al dobânzii variabile.
Dispune modificarea celor două clauze după cum urmează:
- clauza de la pct. 5 din contractul de credit bancar nr. 168/08.05.2007 se modifică în sensul că dobânda variabilă se va calcula după formula 5,07% + EURIBOR 6M;
- clauza de la pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/335/05.11.2007 se modifică în sensul că dobânda variabilă se va calcula după formula 5,29% + EURIBOR 6M.
Obligă pârâta să restituie reclamantei prestațiile primite în temeiul clauzelor abuzive, după cum urmează:
- pentru contractul de credit bancar nr. 168/08.05.2007 pârâta este obligată să restituie toate sumele percepute cu titlu de dobândă care exced unei dobânzi lunare calculate după formula 5,07% + EURIBOR 6M, începând cu cel de-al doilea an al derulării contractului și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri;
- pentru contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/335/05.11.2007 pârâta este obligată să restituie toate sumele percepute cu titlu de dobândă care exced unei dobânzi lunare calculate după formula 5,29% + EURIBOR 6M, începând cu cel de-al doilea an al derulării contractului și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Respinge, în rest, pretențiile reclamantei cu privire la clauzele referitoare la dobândă, ca neîntemeiate.
Ia act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de rambursare anticipată și a capătului de cerere vizând restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze.
Respinge cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la pct. 8 lit. c) din contractul de credit bancar nr. 168/08.05.2007 și pct. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/335/05.11.2007 referitoare la comisionul de administrare, ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamantei de interpretare a contractului, ca rămasă fără obiect.
Respinge cererea reclamantei de constatare a inopozabilității actelor adiționale și de restituire a sumelor percepute în temeiul acestora, ca neîntemeiată.
Dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică azi, 26 iunie 2015.
Președinte Grefier
I. PĂSCULEȚ A. B.
Red./Dact. 2 ex. I.P./A.B./24 iulie 2015
| ← Revendicare imobiliară. Sentința nr. 6000/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 5501/2015.... → |
|---|
