Anulare act. Sentința nr. 7309/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7309/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 13-07-2015 în dosarul nr. 2473/211/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
Operator de Date cu Caracter Personal – 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ nr. 7309/2015
Ședința publică din data de 13.07.2015
Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: F. I.
GREFIER: T. R.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. M. în contradictoriu cu pârâtul P. B. ROMANIA SA, PRIN SUCURSALA CLUJ, având ca obiect anulare act..
La apel se constată lipsa părților.
Instanța constaă că au fost depuse concluzii scrise de către amebele părți.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 01.07.2015, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință; la acel termen, instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, data de 13.07.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 01.08.2014, sub nr. de mai sus, reclamanta A. M., în contradictoriu cu pârâta . S.A. prin Sucursala Cluj, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:
- Să constate caracterul abuziv și nulitatea a clauzei contractuale cuprinse în art. II pct. 3.2 din Contractul de credit nr._22271 din 12.02.2008, privind dobânda:
- Să constate nulitatea absolute a clauzei contractuale cuprinse în Art. II, pct. 8.6 privind aplicarea dobânzii penalizatoare inclusiv asupra dobânzilor
- Să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. II, pct. 4 privind comisionul de acordare al creditului
- Să dispună denominarea creditului – convertirea monedei creditului (CHF) în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia
- Să dispună recalcularea ratelor restante prin scăderea sumelor achitate în plus, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive, precum și restituirea sumelor de bani prelevate nelegal în temeiul clauzelor nule.
În motivare s-a arătat faptul că reclamanta a împrumutat prin contractul de credit nr._22271 din 12.02.2008 suma de 11.550 CHF, rata dobânzii fiind stabilită la 9,86% fiind compusă din LIBOR CHF la 3 luni și o marjă de 7,2% potrivit art. III din contract.
Potrivit reclamantei, dispozițiile contractuale privitoare la dobândă crează un dezechilibru injust, banca rezervându-și dreptul de a modifica dobânda doar atunci când indicele LIBOR CHF este în creștere, aplicând dispozițiile contractuale preformulate în favoarea sa iar având în vedere scăderea indicelui LIBOR CHF la 3 luni nu se justifică nivelul actual al dobânzii.
Privitor la clauza contractuală cuprinse în Art. II, pct. 8.6 privind aplicarea dobânzii penalizatoare inclusiv asupra dobânzilor, reclamanta susține că aceasta contravine dispozițiilor art. 38 alin. 2 din OUG 50/2010 text care stabilește că dobânda penalizatoare nu se poate calcula asupra sumelor provenite din calculul dobânzii. Totodată, reclamanta a arătat că solicită stabilirea unei dobânzi penalizatoare pe bază de procent fix, în conformitate cu prevederile legii,
În ceea ce privește comisionul de acordare credit, reclamanta arată că acesta contravine dispozițiilor art. 36 din OUG 50/2010 și a art. 10 lit. b din O.G.. 21/1992 rep. nefiind clară destinația acestei sume, fiind de fapt o dobândă mascată. Astfel, s-a învederat că Curtea Europeană de Justiție a statuat în cauza C-168/05 faptul că în situația în care există clauze abuzive în contractul încheiat între un profesionist și un consumator, acestea nu sunt obligatorii pentru consumator.
În continuare, în ceea ce privește denominarea, reclamanta a învederat faptul că la momentul semnării contractului valoarea francului elvețian era de 2,27 lei ori la acest moment valoarea acestuia este de 4,43 lei. În continuare, susține că fluctuațiile aceste valute sunt suportate de către reclamantă, banca fiind pusă la adăpost de o eventuală, deși improbabilă scădere a valorii francului, toare acestea în condițiile în care francul a fost prezentat de angajații băncii drept o monedă sigură, câtă vreme aceasta este exact opusul.
Totodată, se arată că francul elevțian își întărește poziția pe piața financiară în situații de criză or nici un expert financiar nu va putea susține că aceste fluctuații majore în folosul său au fost imprevizibile.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâților.
La cererea de chemare în judecată au fost anexate următoarele înscrisuri (f. 11-25).
La data de 10.03.2015 pârâta . SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj.
În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că acțiunea este neîntemeiată întrucât potrivit politicii de informare a băncii reclamanta a fost în măsură să cuoască și să înțelegă prevederile contractuale iar opțiunea acesteia a fost liber exprimată în sensul alegerii unui credit cu dobândă variabilă iar existența unor produse de creditare predefinite nu afectează liberatea împrumataților de a opta pentru un anumit tip de dobândă și nu poate conduce la concluzia caracterului nenegociat al contractului.
Potrivit pârâtei, ca urmare a intrării în vigoare a OUG 50/2010 contractul de credit a fost alineat noilor prevederi fiind modificate clauzele privind rata dobânzii în sensul că aceasta a fost stabilită în funcție de indicele LIBOR CHF la 3 luni la care s-a adăugat marja fixă a bănci de 9,2%, s-a stabilit posibilitatea băncii de modificare a marjei fixe doar ca urmare a unor modificări legislative, s-a eliminat comisionul de rambursare anticipată și s-a introdus un comision unic pentru serviciile prestate iar reclamanta nu a notificat banca privind neaplicarea acestor modificări în termenul de 60 de zile prevăzut de lege.
În continuare, a susținut că pe parcursul derulării contractului, banca dat dovadă de bună-credință fiind încheiate mai multe contract de credit având ca obiect restructurarea contractului de credit mai precis Actual Adițional 1/13.10.2009, nr. 2/12.04.2010, nr. 3/22.10.201a și nr. 4/06.05.2011.
Pârâta a mai susținut faptul că au fost respectate toate dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, comportamentul băncii și obligațiile acesteia putând fi analizate doar prin raportare la aceste dispoziții și nu la unele ulterioare.
Pârâta a arătat că creșterile de dobândă au fost permise de contractul de credit și au fost operate în vederea acoperirii costurilor de refinanțare de pe piața internațional-bancară.
Mai departe, s-a arătat că clauzele contestate nu se încadrează în categoria clauzelor abuzive întrucât reprezintă prețul unui serviciu conform prevederilor art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.
În continuare, pârâta susținut faptul că acest contract nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, acestea cunoscând de la data încheierii sale întinderea obligațiilor iar prevederea obligației de restituire a creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, cu efectul suportării riscului valutar de către client, este clară și fără echivoc și nu necesită cunoștințe de specialitate în vederea analizării acestora, fiind însușită de reclamantă. Astfel, posibilitatea existenței unor fluctuații ale cursului de schimb valutar era de la sine înțeleasă și a fost prevăzută și acceptată de ambele părți.
În ceea ce privește comisionul de acordare banca a arătat faptul că acesta reprezintă o parte din prețul creditului, a fost exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, în urma negocierii și reprezintă costul unui serviciu prestat de bancă pentru punerea creditului la dispoziția reclamantei, angajarea unui ofițer de credit pentru supravegherea împrumutului acordat, monitorizarea creditului până la rambursare, analiza dosarului, verificarea bonității, analiza implicațiilor și previzionarea efectelor pe care aceste modificări le produc, costul acestuia fiind separat de dobândă. Mai mult, se arată că acest comision era permis de cadrul legislativ existent la data încheierii contractului.
În ceea ce privește clauza privitoare la dobânda penalizatoare, s-a arătat că prin actul de aliniere la prevederile OUG 50/2010 s-a agreat aplicarea unei dobânzi de 2% numai la creditul acordat restant și numai în anumite condiții iar potrivit normelor în vigoare era posibilă capitalizarea dobânzilor cu titlu de daune.
Totodată, pârâta a mai susținut imposibilitatea instanței de judecată de modifica contractului de credit, potrivit dispozițiilor art. 969 C.civ 1864 iar anularea clauzelor nu poate produce efecte retroactive, față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Pentru dovedirea împrjurărilor arătate, s-a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu reclamantei și proba testimonială cu un martor.
La întâmpinare au fost anexate înscrisuri (f. 62-193).
La data de 06.04.2015 reclamanta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale invocate de pârâtă și respingerea apărărilor acesteia.
Prin încheierea din data de 03.06.2015, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-N..
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu interogatoriul ambelor părți și proba testimonială cu audierea martorei Patrut A..
Analizând actele cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
În fapt, instanța arată că între pârâta . SA și reclamanta A. M. s-a încheiat Contractul de credit nr._22271 din 12.02.2008, pentru suma de 11.150 CHF, durata creditului fiind de 7 ani.
Potrivit art. 3.2 din contract rata dobânzii este „variabilă și revizuibilă la 3 luni de la Data tragerii creditului. La Data încheierii Creditului, rata dobânzii percepută de Bancă este cea menționată la Capitolul III Termenii Împrumutului. Rata dobânzii este stabilită în funcție de indicele de referințăla care se adaugămarja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată în Cap. III. Termenii Împrumutului. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și/sau a marjei, aceasta din urmă variind, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință și/sau marja băncii variază cu minim 10% (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestuia/la cea mai recentă modiciare, după caz, Banca poate modifica Dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. În cazul ratei de dobândă variabilă, noul procent se aplică asupra soldului existent al Împrumutului la data modificării acestuia.”
Mai departe, conform art. 4 din contract „împrumutatul este de acord să plătească Băncii un comision pentru a acoperi cheltuielile cu privire la acordarea împrumtului (denumit „Comision de acordare”). Comisionul de acordare este calculat ca procent aplicat la Suma solicitată (min. 60 EUR sau echivalent RON/CHF), așa cum este aeasta menționată în Cererea de Credit și va fi reținut din Împrumut la data acordării Împrumutului.”
Potrivit art. 8.6 din contract în cazul în care Împrumuatul și Împrumutatul Solidar nu își îndeplinește obligațiile de plată incluzând, dar fără a se limita la plata Anuităților atunci când sunt scadente, Banca își rezervă dreptul de a percepe și încasa dobânzi penalizatoare (denumite în continuare „Penalități”) de 8.00 % anual, peste dobânda curentă pentru Împrumutul restant sau alte sume restante și de 8.00% anula peste Dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenței sau cu o dată ulterioară scadenței, conform deciziei Băncii, cuantumul Penalităților putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate.”
La cap. III intitulat „Termenii Împrumutului” s-a specificat faptul că comisionul de acordare are o valoarea de 5%, rata dobânzii este de 9,86 %, D. are o valoarea 12.31%, indicele de referință este Libor la 3 luni iar marja băncii este de 7,2%.
Ulterior, prin Actual Adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 din 17.09.2010 (f. 109-111) marja a băncii a fost majorată la 9,2 %, valoare fixă, prevăzându-se posibilitatea modificării acesteia doar în măsura unor prevederi legislative în acest sens. Totodată, prin acest act a fost exclusă posibilitatea băncii de a percepe dobândă penalizatoare asupra dobânzii curente.
Din textele legale reglementate de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000: „alin. 1 - O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 - O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv. A.. 3 - Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. A.. 4 - Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. A.. 5 - Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. A.. 6 - Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.”
Apoi, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Aceste dispoziții legale sunt în deplină concordanță cu cele ale art. 3 alin. 1 și 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ce prevăd că: „O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.” Față de dispozițiile pct. 1 lit. j din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă o clauză care autorizează vânzătorul sau furnizorul să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. per a contrario, în măsura în care nu este exprimată în mod clar și inteligibil, chiar și o clauză contractuală care privește obiectul contractului poate fi considerată abuzivă, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza C‑26/13, în procedura „Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt”, reiterându-și jurisprudența în cauza C‑143/13, „B. M. și I. O. M. împotriva .”.
Din moment ce Legea nr. 193/2000 a avut ca obiect transpunerea în dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, față de principiul supremației dreptului unional, orice neconcordanțe sau omisiuni ale legiuitorului de a transpune în mod exact prevederile Directivei, trebuie suplinită prin aplicarea în mod direct a dreptului Uniunii Europene, în vederea realizării obiectivelor învederate în preambulul reglementării.
Totodată, instanța mai arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”
Rezultă, astfel, că Legea nr. 193/2000 abilitează instanțele de judecată să cenzureze contractul, din moment ce o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator, după cum s-a reținut de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cuprinsul Hotărârii pronunțate în Cauza C-243/08- „Pannon GSM ZRT împotriva Ersebet Sustikne G.” (par. 28). De altfel, aceleași considerente au fost expuse de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în motivarea Hotărârii „Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores”.
Potrivit considerentelor de la pct. 44 din cuprinsul hotărârii Curții de Justitie a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C - 484/08 – „Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad”: „dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Așadar, în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului redată mai sus, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele naționale și la prevederile art. 4 alin. 2 teza finală din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate, față de art. 20 alin. 2 din Constituția României), instanța apreciază că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda convenită de părți.
În speță, reclamanta a criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.
Astfel, analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenției de credit și inserată în cuprinsul art. 3.2 din Contractul de credit nr._22271 din 12.02.2008, instanța constată că Banca, în calitatea sa de profesionist, a inserat în contractul standard, modelul pretipizat, ce a fost remis împrumutatului, strict pentru a fi semnat, fără a fi negociat, o clauză contractuală în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, clauză de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din moment ce însuși obiectul contractului, prestația împrumutatului, de a restitui dobânda aferentă sumei de bani ce a făcut obiectul creditului acordat este stipulată în mod vag și neinteligibil, iar această manieră de reglementare a dobânzii a făcut posibilă impunerea unei marje fixe a dobânzii, având un cuantum mult mai mare decât cel avut în vedere de împrumutat la momentul încheierii contractului.
În ceea ce privește negocierea, instanța reține că contractul încheiat de pârâtă și reclamantă este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000), astfel că pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte, pârâta trebuind să facă dovada faptului că acele prevederi contractuale contestate și a cărora anulare se solicită au fost negocitate de părți. În cauză instanța reține că prin probatoriul administrat pârâta nu a făcut dovada faptului că prevederile contractuale care fac obiectul prezentei acțiuni au fost negociate de părți, martora audiată neputând oferi informații utile cu privire la acest aspecte.
Simplul fapt că reclamanta nu este consumator captiv și că ar fi putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și a avut inițiativa de a negocia cu banca nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanta ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Maniera vagă și lacunară de stipulare a dobânzii în cuprinsul contractului de credit, care stipulează o dobândă variabilă și în funcție de varaiația marjei băncii ( nu doar a indicelui de referință) fără a se stabilit criteriile obiective în baza cărora această marjă ar putea fi modificată, a oferit Băncii posibilitatea ca, pe parcursul derulării convenției de credit, să modifice unilateral rata dobânzii, în baza dreptului pe care și l-a rezervat în cuprinsul contractului. Astfel, prin Actul Adițional încheiat la data de 17.09.2010 marja băncii a fost ridicată la valoarea de 9,2% față de 7.2% cât a fost inițial stabilită.
Rezultă, așadar, că banca a procedat la modificarea, în mod unilateral și nejustificat, a cuantumului dobânzii agreat de părți la momentul semnării contractului, prin aplicarea unei marje fixe în cuantum mai mare decât cel avut în vedere de consumator la momentul la care și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților neputând fi contestat și reiese din stipularea de către profesionist a unei clauze contractuale în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe.
Or, clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera j din anexa la Directiva nr. 93/13, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul Hotărârii pronunțată în cauză C‑143/13, „B. M. și I. O. M. împotriva .”. Totodată, în cuprinsul acestei hotărâri, reiterând jurisprudența din Hotărârea „Kásler și Káslerné Rábai, punctul 73”, Curtea a mai aratat: „Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva nr. 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
În speță, nu au fost indicate criterii clare și inteligibile care să permită Băncii modificarea unilaterală a dobânzii, prin modificarea marjei proprii, astfel că, față de prevederile pct. 1 lit. j din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă clauză care autorizează furnizorul de servicii financiare (în cauză, pârâta) să modifice unilateral clauzele contractului, deoarece nu există un motiv întemeiat, motiv care să fi fost precizat în cuprinsul actului juridic încheiat inițial și de care reclamantul, în calitate de consumator, să aibă cunoștință și să-i poată aprecia temeinicia. În contract nu au fost precizate criteriile pe care le poate avea în vedere banca pentru a putea modifica în mod unilateral dobânda, criterii care să fie previzibile împrumutatului, care nu are cunoștințe despre costurile Băncii sau despre maniera în care aceasta își reglementează politica internă.
Apoi, față de prevederile art. 6 raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală ce a conferit dreptul instituției bancare, în calitatea sa de profesionist, de a modifica unilateral prevederile referitoare la dobânda împrumutului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract, nu a fost negociată direct cu consumatorul și a creat, în detrimentul împrumutatului, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin calcularea unor rate mult mai mari decât cele avute în vedere de consumator la momentul acceptării împrumutului. Se impune, astfel, constatarea nulității absolute a clauzei privind stabilirea nivelului dobânzii, ce a fost impusă reclamantului, în mod unilateral de către bancă, în baza art. II pct. 3.2 din Contractul de credit nr._22271 din 12.02.2008, prin raportare la o altă marjă fixă decât cea existentă la momentul încheierii contractului de credit
Totodată, ca urmare a constătii nulității absolute a clauzei contractuale privind variația dobânzii în funcție de modificarea marjei băncii, instanța, din oficiu, va constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. I. 1 din Actul Adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit nr._22271/12.02.2008 privind stabilirea valorii marjei fixe a băncii ca fiind de 9,2%. Astfel, instanța reține că se impune anularea acestei prevederi, chiar în lipsa solicitării reclamantei, având în vedere faptul că stabilirea unei marje a băncii la această valoare a fost posibilă tocmai datorită existenței prevederii contractuale de la art. 3.2 din contract, considerată ca abuzivă de către instanță.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, pentru restabilirea situației anterioare momentului la care profesionistul a stipulat clauza abuzivă privind modificarea unilaterală a dobânzii contractului de credit, instanța o va obliga pe pârâtă să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de dobândă de la data încheierea contractului și până la data introducerii acțiunii peste formula de calcul LIBOR CHF 3 luni + marja fixă de 7,2 %.
Totodată, instanța va dispune aplicarea dobânzii, pe viitor, potrivit modului de calcul stabilit în contract respectiv LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii de 7,2%.
Față de soluția de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive referitoare la cuantumul dobânzii impusă, în mod unilateral, de către Banca împrumutătoare astfel cum a fost stipulat în contractul de credit, sancțiunea nulității absolute producând efecte retroactive, încă de la data la care clauzele contractuale au fost convenite, instanța va da eficiență principiului restituirii integrale a prestațiilor executate în temeiul clauzelor nule și va admite petitele privind restituirea sumelor de bani achitate în executarea obligațiilor de plată asumate prin clauzele contractuale lovite de nulitate absolută, astfel că va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a sumei achitată în plus cu titlu de dobandă contractuală peste valoarea calculată conform formulei LIBOR CHF la 3 luni+Marja Fixă de 7,2%.
Susținerea pârâtei potrivit căreia constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu poate avea ca efect, modificarea contractului de către instanță sau restituirea sumelor, nu este întemeiată. Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr.193/2000, „consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil respectiv Codului de procedură civilă”. Or, în prezenta cauză s-a constatat că clauzele abuzive sunt nule absolut, prin raportare la prevederile art. 12 alin. 4 din Legea nr.193/2000, fiind deci aplicabil și principiul repunerii părților în situația anterioară. Totodată, instanța prin obligarea băncii la calcularea dobânzii în raport de indicele de referință și a marjei fixe inițiale, nu a dispus propriu-zis modificarea clauzelor contractuale întrucât modalitatea aceasta de calcul era prevăzută în contractul încheiat de părți, însă, într-o manieră suficient de imprecisă pentru a da posibilitatea băncii să o aplice doar în beneficiul său. Practic, instanța sancționează mai mult interpretarea dată acestor clauze de către bancă și dispune completarea contractului pentru a înlătura posibilitatea unui viitor abuz al băncii și pentru a corecta abuzul săvârșit până la acest moment.
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. II 4 din contract instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, însă ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei.
Astfel, trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de acordare credit este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de acordare în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține alte servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de acordare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.
Prin urmare, clauza privind comisionul de acordare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamanta fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibru între drepturile și obligațiile părților apare, dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.
Legislație instituită pentru protecția drepturilor consumatorilor nu oferă, după cum a precizat și Î.C.C.J. în decizia nr. 1936/2013 pronunțată în dosar nr._/99/2011, posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Faptul că valoarea comisionului de acordare este una ridicată – 5% din creditul acordat, nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Comisionul de acordare, apreciază instanța este cât se poate de clar, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. II pct. 4 din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.
Cu privire la prevederile contractuale prevăzute de art. II pct. 8.6 din contract privind aplicarea unor dobânzi penalizatoare instanța această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Cu toate acestea, instanța reține faptul că de principiu, aplicarea unor dobânzi penalizatoarea nu este interzisă, banca având drept dă impună clienților săi astfel de dobânzi pentru a-i determina pe aceștia să achite la timp ratele. Prin urmare, având în vedere faptul că această prevedere contractuală a fost expres asumată de contestator și nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța apreciază faptul că această clauză nu prezintă un caracter abuziv.
De asemenea, instanța reține faptul că prin Actul Adițional nr. 1 intimata a modificat clauza contractuală privind dobânda penalizatoare, aceasta putând fi calculată doar asupra creditului restant.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei privind „denominarea” creditului prin convertirea monedei creditului CHF în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia, instanța constată mai întâi că în contractul și în actele adiționale suspuse analizei nu există nici o clauză cu privire la riscul valutar. Astfel, creditul s-a acordat în CHF iar împrumutatul s-a obligat să achite ratele tot în CHF, graficul de rambursare fiind, de altfel, calculat în raport de această valută. Astfel, reclamanta a primit o sumă de CHF (și nu echivalentul în lei/în altă monedă) și are obligația să restituie creditul tot această monedă (și nu echivalentul în lei/în altă monedă), fiind indiferent dacă reclamantul va avea efectiv disponibili CHF, sau dacă va fi nevoit să schimbe lei/euro în CHF (la pârâtă sau la altă unitate). Aceasta fiind situația, este evident că dacă reclamanta va avea disponibil în altă monedă, va avea și obligația de a suporta costurile de schimb valutar, având totodată posibilitatea să efectueze conversia la orice unitate. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către împrumutat și co-debitor.
O clauză privind riscul valutar nici nu putea fi stabilită întrucât contractarea unui credit într-o anumită monedă atrage obligația debitorului de restitui creditul în aceeași monedă, fără a fi necesară existența unei prevederi contractuale în acest sens. Mai mult, riscurile cu privire la modificarea cursului valutar sunt asumate în mod egal de ambele părți, banca putând să piardă în situația scăderii cursului valutar. O prevedere contractuală care ar da posibilitatea băncii de a pretinde compensații în situația scăderii cursului valutar pentru acea monedă ar reprezenta într-adevăr o clauză abuzivă dar în cauză nu vorbim despre o astfel de situație.
Astfel, instanța constată că în speță nu este criticată vreo clauză abuzivă, consumatorul fiind, de fapt, nemulțumit că în contract nu este prevăzută o clauză prin care reclamantul, în calitate de „profan” în economie să fie protejat de riscul valutar. Instanța constată că nu este posibil ca în baza prevederilor privitoare la clauzele abuzive, să fie completat contractul cu clauze care nu au făcut inițial obiectul negocierii dintre părți, chiar dacă, s-ar demonstra că profesionistul a acționat cu rea credință, nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare și lipsa clauzei creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.
În aceste condiții, solicitarea de eliminare a acestei prevederi din contract urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, față de principiul nominalismului, în conformitate cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia. Instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul, câtă vreme atât banca cât și clientul își asumă consecințele negative ale cursului de schimb.
În ceea ce privește cererea de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului instanța reține că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul iar cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Sub acest aspect, instanța reține faptul că contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantei, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat, la data semnării contractului, modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
Astfel, la momentul semnării contractului, reclamanta a avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (au analizat probabil și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de P. B. România SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
În ceea ce privește pretinsa omisiune a pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, în opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare și drept urmare nu poate fi sancționată prin plafonarea valorii CHF la valoarea de la încheierea contractului.
Reclamanta trebuia să ia în calcul posibilitatea evoluției nefavorabile a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-a asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat, de altfel, reclamanta.
Chiar dacă reclamanta susține că nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 7 de ani.
Totodată, pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a încasa rata dobânzii în CHF dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp destul de lung. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanta tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul acțiunii introduse în fața instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 74 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp (7 ani) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 7 ani.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamanta și-a asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care își realiza veniturile.
A pretinde acum (după 7 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamantă, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Mai mult, instanța reține că prin această atitudine reclamanta nu dorește altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși era conștientă (sau ar fi trebuit să fie) la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de ea. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit, motiv pentru care instanța va respinge acest petit.
Pentru toate aceste motive, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată conform dispozitivul acestei hotărâri.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța apreciază că suma avansată de reclamantă cu acest titlu și probată prin chitanțele nr. 234 și 235 din data de 07.11.2014 este de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat, este justificată și urmează a fi restituită doar în parte de către pârâtă, în temeiul art. 453 alin. 1 și 2 C.pr.civ., având în vedere că prezenta cerere a fost admisă în parte de către instanță. Astfel, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei reprezentând ½ din onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta A. M. CNP_, domiciliul în Cluj-N., ., . în contradictoriu cu pârâta . S.A. prin Sucursala Cluj, având CUI_ și fiind înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/1995, cu sediul în București, .. 29-31, sector 1, cu sediul procesual ales la sediul S.C.A. Ț., Z. și Asociații situat în în mun. Bucuresti, .. 4-8, clădirea America House, Aripa de Vest, . cu privire la Contractul de credit nr._22271 din 12.02.2008.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 3.2 din Contract cu privire la posibilitatea băncii de a modifica dobânda ca urmare a modificării marjei variabile a băncii.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. I. 1 din Actul Adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit nr._22271/12.02.2008 privind stabilirea valorii marjei fixe a băncii ca fiind de 9,2%.
Obligă pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de dobândă de la data încheierea contractului și până la data introducerii acțiunii peste formula de calcul LIBOR CHF 3 luni + marja fixă de 7,2 %.
Dispune aplicarea dobânzii, pe viitor, potrivit modului de calcul stabilit în contract respectiv LIBOR la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii de 7,2%.
Respinge ca neîntemeiate toate celelalte petite ale cererii de chemare în judecată.
Obligă pârâta să achite reclamantei suma de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.07.2015.
Președinte Grefier
F. IULIATOTH R.
Red./Dact. 4 ex. F.I./23.07.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 7295/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 7589/2015.... → |
|---|
