Anulare act. Sentința nr. 8991/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8991/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 05-10-2015 în dosarul nr. 8991/2015
ROMANIA
JUDECATORIA CLUJ N.
SECTIA CIVILA
Operator de Date cu Caracter Personal 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8991/2015
Ședința publică din data de 05.10.2015
Complet constituit din :
JUDECATOR: F. I.
GREFIER: T. R.
Pe rol este soluționarea cauzei civile formulate de reclamanții V. B. D. și M. F. A. în contradictoriu cu pârâții . SUCURSALA/ AGENTIA A. V. și E. N. EUROPE FUNDING II BV, litigiul având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei, după care:
Instanța constantă că dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.09._, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de astăzi, 05.10.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
P. cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 02.12.2014, sub nr. de mai sus, reclamanții V. B.-D. ȘI M. F. A., în contradictoriu cu pârâtele . E. N. EUROPE FUNDING II BV, au solicitat instanței ca prin hotărârea care o va pronunța să:
- constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive inserate în Contractul de credit HL HL20953/09.04.2008 privind dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda în perioada 09.04._10 (art. 2.1), dobânda penalizatoarea (în cuantum de +5% peste dobânda curentă, conform art. 1.2.1 lit. d din actul adițional din 30.04.2014), comision de acordare de 2% (art. 2.3), clauzele privind declararea anticipată a scadenței creditului și clauza implicită de risc valutar, cu consecința derulării în continuare a contractului de credit fără incidența acestora, constatarea denominării creditului și convertirea acestuia la cursul CHF de la momentul acordării creditului, respectiv 1 CHF = 2.3074 lei, conform BNR
- Oblige pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare în sensul recalculării debitului ca urmare a neaplicării clauzelor abuzive și a aplicării dobânzii stabilite inițial, fără majorările ulterioare și ca urmare a convertirii creditului în lei, la cursul EURO-L. de la momentul acordării creditului, respectiv 1 CHF=2.3074 lei, conform BNR.
- Oblige pârâta la restituirea sumelor încasate în plus, cu dobândă legală de la data plății până la data restituirii efective.
cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat faptul că între reclamanți și pârâta S.C. B. S.A., a fost încheiat contractul de credit nr. HL_/09.04.2008 având ca obiect împrumutul sumei de 113.000 EURO pe un termen de 420 de luni.
Potrivit reclamanților, ulterior, a fost semnat actul adițional nr. 1/17.09.2010 prin care s-a schimbat creditorul inițial cu creditorul actual – EFG N. EUROPE FUNDING II BV, creditorul inițial rămânând administratorul creditului.
În continuare, reclamanții au susținut că potrivit clauzelor de la art. 2 din contract, Banca este în drept de a majora arbitrar rata dobânzii curente fără a ține seama de consimțământul reclamantei, fără nici un criteriu obiectiv și fără obligația de a diminua rata dobânzii în funcție de aceleași criterii.
Cu privire la clauza de risc valutar și solicitarea de obligare a pârâtei la convertirea creditului în lei la cursul CHF – L. de la momentul acordării creditului, reclamanții au arătat faptul că înțeleg să invoce Decizia irevocabilă pronunțată de către Tribunalul G. în dosarul_, decizia CJUE pronunțată în cazul C26-13 A. Kasler și H. Kaslerne Rabai v. OTP Jelzalogbank Zrt.
În continuare, reclamanții au arătat că având în vedere pozițiile de inegalitate pe care acționează părțile, este instituită în sarcina operatorului economic – banca – obligația de a informa complet, corect și precis consumatorul, această obligația nefiind însă respectată de către crditoare. Totodată, s-a arătat faptul că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, acesta neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar.
Reclamanții au susținut că potrivit art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar „plățile, încasarile, transferurile si orice alte asemenea operatiuni care decurg din vanzari de bunuri si prestari de servicii intre rezidenti, indiferent de raportul juridic care le reglementeaza, se realizeaza numai in moneda nationala” astfel încât se impune ca executarea obligațiilor să se facă în moneda națională.
Totodată, reclamanții au redat considerentele Decizie pronunțare de Tribunalul G.. Mai departe, reclamanții au arătat că prin necircumstanțierea în nici un mod a elementelor care permit băncii să solicite și să încaseze asemenea comisiona,e prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere opotunitatea acestui fapt, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente în materie.
În privința celorlalte petite ale acțiunii, reclamanții au arătat că se află în strânsă legătură cu primul petit.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, expertiza și proba testimonială.
Au fost depuse contractul de credit precum și Actele Adiționale încheiate între părți (f. 10-18)
Pârâtele, legal citate nu au formulat întâmpinare.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
În fapt, instanța reține faptul că între pârâta . de o parte, și reclamanții V. B.-D., M. F. A., V. D. și V. E. s-a încheiat Contractul de credit nr. HL HL20953/09.04.2008 (f. 10-12), având ca obiect suma de 113.000 CHF, durata creditului fiind de 35 de ani.
Potrivit art. 2.1 din contract pentru primele 12 luni contractuale rata dobânzii este de 3,9% iar după această perioadă rata dobânzii este variabilă fiind compusă din valoarea LIBOR la 6 luni la care se adaugă marja fixă în valoarea de 3,9%, menționându-se faptul că la data semnării prezentei convenții rata dobânzii este de 6,70%.
În continuare la punctul 2.3 din contract se specifică faptul că comisionul de acordare a creditului este de 2% din valoarea totală a creditului.
Părțile au încheiat două Acte Adiționale la acest contract, primul încheiat la data de 17.09.2010 iar cel de-al doilea la data de 30.04.2014
În continuare, instanța va proceda la analiza prevederile legale incidente precum și a fiecarei pretenții a reclamanților.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art. 2 alin. (1) din același act normativ prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Potrivit art. 14 din același act normativ, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
De asemenea, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Din textele legale enunțate, reglementate de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. 2.3 din contract instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a acestei norme legale, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, însă ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei.
Astfel, trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de acordare credit este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de acordare în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține alte servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de acordare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.
P. urmare, clauza privind comisionul de acordare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil.
În ceea ce privește negocierea, contractul încheiat de pârâtă și reclamantă este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.
P. urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000), astfel că pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
Simplul fapt că reclamanții nu sunt consumatori captiv și că ar fi putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și au avut inițiativa de a negocia cu banca, nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează, în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanții ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamanții fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibru între drepturile și obligațiile părților apare, dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.
Legislație instituită pentru protecția drepturilor consumatorilor nu oferă, după cum a precizat și Î.C.C.J. în decizia nr. 1936/2013 pronunțată în dosar nr._/99/2011, posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Faptul că valoarea comisionului de acordare este una ridicată – 2260 CHF (reprezentând 2 % din valoarea creditului), nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Comisionul de acordare, apreciază instanța este cât se poate de clar, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.3 a din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de anulare a clauzelor contractuale care instituie în favoarea pârâtei dreptul de a modifica dobânda, instanța reține că potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
În cauza de față, instanța reține faptul că în contractul de credit posibilitatea modificării dobânzii se raportează strict la indicele LIBOR la 6 luni, marja băncii fiind una fixă. Astfel, dat fiind stabilirea variației dobânzii în raport de un indice obiectiv, care nu poate fi influențat de către bancă în nicio măsură, și care a fost acceptat prin semnare de către client la data contractării, instanța apreciază că această prevedere contractuală nu prezintă caracter abuziv, fiind perfect legală.
Mai precis, instanța reține că această clauză nu crează, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, posibilitatea băncii de a modifica dobânda fiind clar prevăzută în contract și nefiind lăsată la discreția acesteia din urmă ci fiind condiționată de modificarea indicelui de referință stabilit.
Pentru aceste motive, instanța va respinge solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale care permit pârâtei posibilitatea de modificare a dobânzii.
Cu privire la prevederile contractuale prevăzute privitoare la dobânda penalizatoare, instanța reține pe de o parte faptul că art. 1.2.1 lit. d din actul adițional din 30.04.2014, indicat de către reclamanți, nu există, acest act adițional necuprinzând prevederi dobânda penalizatoare.
Cu toate acestea, având în vedere faptul că contractul de credit prevede totuși posibilitatea perceperii unei dobânzi penalizatoare, instanța va analiza și acest petit și va reține faptul că, de principiu, aplicarea unor dobânzi penalizatoare nu este interzisă, banca având dreptul să impună clienților săi astfel de dobânzi pentru a-i determina pe aceștia să achite la timp ratele. Mai mult, instanța are în vedere faptul că această majorare a dobânzii este un rezultat al atitudinii culpabile a împrumutatului, acesta nerespectându-și obligația de achitare a ratelor la scadența acestora.
P. urmare, având în vedere aceste aspecte, instanța reține că această clauză nu crează, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, dobânda penalizatoare fiind o sancțiune, clar prevăzută în contract și neechivocă, a împrumutatului care întârzie îndeplinirea obligațiilor sale.
Pentru aceste motive, instanța va respinge cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al privind dobânda penalizatoare.
Cu privire la prevederile contractuale prevăzute de art. 15 din contract privind situațiile în care banca este îndreptățită să declare anticipat scadența creditului, instanța reține faptul că astfel de prevederi nu pot fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Cu toate acestea, instanța reține faptul că, de principiu, banca are dreptul legal să impună astfel de sancțiuni pentru a-i determina pe debitori să achite la timp ratele aferente contractului de credit. În acest sens, în acord cu principiul libertății contractuale, banca este îndreptățită să însereze în contract situațiile în care neexecutarea culpabilă a prevederilor contractule poate conduce la declararea scadenței anticipate a întregului credit. Astfel, instanța reține că posibilitatea băncii intervine doar în situația în care debitorul își încalcă obligațiile, acesta fiind astfel în culpă.
P. urmare, având în vedere faptul că această prevedere contractuală a fost expres asumată de contestator și nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța apreciază faptul că această clauză nu prezintă un caracter abuziv, cererea reclamanților urmând a fi respinsă.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei privind anularea clauzei implicite de risc valutar și convertirea monedei creditului CHF în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia, instanța constată mai întâi că în contractul și în actele adiționale suspuse analizei nu există nici o clauză cu privire la riscul valutar. Astfel, creditul s-a acordat în CHF iar împrumutatul s-a obligat să achite ratele tot în CHF, graficul de rambursare fiind, de altfel, calculat în raport de această valută. Astfel, reclamanta a primit o sumă de CHF (și nu echivalentul în lei/în altă monedă) și are obligația să restituie creditul tot această monedă (și nu echivalentul în lei/în altă monedă), fiind indiferent dacă reclamantul va avea efectiv disponibili CHF, sau dacă va fi nevoit să schimbe lei/euro în CHF (la pârâtă sau la altă unitate). Aceasta fiind situația, este evident că dacă reclamanta va avea disponibil în altă monedă, va avea și obligația de a suporta costurile de schimb valutar, având totodată posibilitatea să efectueze conversia la orice unitate. P. urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către împrumutat și co-debitor.
O clauză privind riscul valutar nici nu putea fi stabilită întrucât contractarea unui credit într-o anumită monedă atrage obligația debitorului de restitui creditul în aceeași monedă, fără a fi necesară existența unei prevederi contractuale în acest sens. Mai mult, riscurile cu privire la modificarea cursului valutar sunt asumate în mod egal de ambele părți, banca putând să piardă în situația scăderii cursului valutar. O prevedere contractuală care ar da posibilitatea băncii de a pretinde compensații în situația scăderii cursului valutar pentru acea monedă ar reprezenta într-adevăr o clauză abuzivă dar în cauză nu vorbim despre o astfel de situație.
Astfel, instanța constată că în speță nu este criticată vreo clauză abuzivă, consumatorul fiind, de fapt, nemulțumit că în contract nu este prevăzută o clauză prin care consumatorul, în calitate de „profan” în economie să fie protejat de riscul valutar. Instanța constată că nu este posibil ca în baza prevederilor privitoare la clauzele abuzive, să fie completat contractul cu clauze care nu au făcut inițial obiectul negocierii dintre părți, chiar dacă, s-ar demonstra că profesionistul a acționat cu rea credință, nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare și lipsa clauzei creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.
În aceste condiții, solicitarea de eliminare a acestei prevederi din contract urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, față de principiul nominalismului, în conformitate cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia. Instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul, câtă vreme atât banca cât și clientul își asumă consecințele negative ale cursului de schimb.
În ceea ce privește cererea de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului instanța reține că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul iar cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Sub acest aspect, instanța reține faptul că contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanților, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art. 969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat, la data semnării contractului, modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
Astfel, la momentul semnării contractului, reclamanta a avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (au analizat probabil și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de Piraeus Bank România SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
În ceea ce privește pretinsa omisiune a pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, în opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare și drept urmare nu poate fi sancționată prin plafonarea valorii CHF la valoarea de la încheierea contractului.
Reclamanții trebuiau să ia în calcul posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat, de altfel, reclamanții.
În aceste condiții, împrejurarea că aceștia restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu.
Chiar dacă reclamantul susține că nu avea cum să prevadă, ca și un consumator mediu și normal, o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut. Astfel, o asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta Piraeus Bank România, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr. 193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. P. urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanta numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 35 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a încasa rata dobânzii în CHF dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp foarte lung. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanții tind să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea acestora (prin intermediul acțiunii introduse în fața instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art. 969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art. 1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 74 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanta pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp (35 ani) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 35 ani.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamanta și-a asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care își realiza veniturile.
Totodată, a pretinde acum (după 7 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamantă, este lipsit de fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
P. această atitudine reclamanții nu doresc altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienți (sau ar fi trebuit să fie) la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de ei. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanților de anulare a clauzei implicite de risc valutar și convertirea creditului în lei la cursul de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit, motiv pentru care instanța va respinge acest petit.
Totodată, ca urmare a respingerii petitelor privind constatarea unor clauze abuzive în contractul încheiat de părți, instanța va respinge și cererea reclamanților de restituire a sumelor încasate nelegal precum și de bolgiare a băncii la emiterea unui nou plan de rambursare.
Instanța reține faptul că pârâtele nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare in judecata formulata de reclamanții V. B.-D. CNP_ și M. F. A. CNP_, ambii cu domiciliul în Cluj-N., . 42/65, jud. Cluj în contradictoriu cu pârâta .., având CUI R. și fiind înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J_, cu sediul în București, .. 6A, sector 2 și pârâta E. N. EUROPE FUNDING II BV cu sediul în Olanda, Naritaweg 165, 1043BW, Amsterdam, Olanda, nr. de ordine în Registrul Comerțului din Olanda_, Cod fiscal Ivn 8193.45.969, citată și la domiciliul reprezentantului cunoscut Societatea Civilă Profesională Mitucă și Asociații situat în București, sector 2, .. 19, parter.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.10.2015
Președinte Grefier
F. IULIATOTH R.
Red./Dact. 6 ex. F.I./ 09.10.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 8992/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Plângere contravenţională. Sentința nr. 9953/2015.... → |
|---|
