Anulare act. Sentința nr. 9576/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9576/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 19-10-2015 în dosarul nr. 9576/2015
ROMANIA
JUDECATORIA CLUJ N.
SECTIA CIVILA
Operator de Date cu Caracter Personal 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9576/2015
Ședința publică din data de 19.10.2015
Complet constituit din :
JUDECATOR: F. I.
GREFIER: T. R.
Pe rol se află pronunțarea hotărârii în dosarul civil cu numărul mai sus menționat, privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. S., în contradictoriu cu pârâta MILLENNIUM B. S.A având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei, după care:
Instanța constantă că dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 07.10.2015, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de astăzi, 19.10.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 01.04.2015, sub nr. de mai sus, reclamantul B. S., în contradictoriu cu pârâta MILLENNIUM B. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea care o va pronunța să:
- Constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive privind dreptul unilateral de modificare a dobânzii (art. 3.1), privind comisionul de acordare a creditului (de 3% conf. Art. 3.2), privind comisionul de administrare (de 0,45% conf. art. 3.3), privind comisionul de rambursare anticipată (de 3% conf. Art. 4.4) și clauza privind riscul valutar din contractul de credit nr._/10.07.2008, cu consecința restituirii sumelor încasate în plus în baza acestor clauze din contractul sus-menționat și a derulării în continuare a contractului de credit fără incidența acestora, constatarea denominării creditului și conversia acestuia la cursul CHF de la momentul acordării creditului, respectiv 1 CHF = 2,18 lei, conform BNR;.
- Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în sensul recalculării debitului ca urmare a neaplicării clauzelor abuzive și a aplicării dobânzii stabilite inițial, fără majorările ulterioare și ca urmare a convertirii creditului în lei la cursul CHF – L. de la momentul acordării creditului, respectiv 1 CHF = 2,18 lei, conform BNR;
- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus, cu dobândă legală de la data plății până la data restituirii efective
Reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat faptul că între părți a fost încheiat contractul de credit nr._/10.07.2008 având ca obiect împrumutul sumei de 12.600 CHF pe un termen de 120 luni, în baza acelui contract stipulându-se nivelul ratei dobânzii de 6,9% an, pârâta având dreptul de a modifica rata dobânzii în condițiile unei modificări semnificative a condițiilor de piață. Potrivit reclamantului modificarea dobânzii în acest mod este lăsată la latititudinea Băncii neexistând nici un criteriu obiectiv pentru aceasta.
Reclamantul învederează că a încercat soluționarea cauzei pe cale amiabilă și a solicitat copia dosarului ce a stat la baza acordării creditului și a eventualelor acte adiționale, prin cererea 58/09.03.2015, însă nu a găsit înțelegere din partea pârâtei.
În continuare, reclamantul arată că acest clauze abuzive și nelegale, conform legislației în vigoare, sunt stipulate doar în favoarea pârâtei, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica modul de calcul al acestor dobânzi, taxe și comisioane, dacă valoarea lor este jusitificată și dacă era necesară și proporțional contraprestației.
Cu privire la caluza de risc valutar și solicitarea de obligare a pârâtei la convertierea creditului în lei la cursul CHF – L. de la momentul acordării creditului, reclamantu la arătat că înțelge să invoce articolul 4 din Directiva CE 93/132, decizia irevocabilă pronunțată de către Tribunalul G. în dosarul_, Decizia CJUE pronunțată în cazul C26/13 A. Kasler și Hjnalka Kaslerne Rabai v. OTP Jalzalogbank Zrt precum și doctrina.
În continuare, reclamantul a redat, în integralitate, conținutul unui articol online - http://ziuadecj.realitatea.net/justitie/coltul-juridic-cum-ne-transformam-in-lei-creditul-in-franci-elvetieni--_.html - și considerentele deciziei pronunțate de Tribunalul G. în dosarul_ .
În probațiune, s-a solicitat adminsitrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei și expertiza.
La cererea de chemare în judecată au fost atașate înscrisuri (f. 9-18).
La data de 21.05.2015 pârâta MILLENNIUM B. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția lipsei de obiect a capătului de cerere referitor la clauza 3.1 din Contractul de credit și excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea sumei privind comisionul de acordare.
În continuare, pârâta arată că reclamantului i s-a răspuns la solicitare prin adresa nr._/06.04.2015, trimisă la sediul procesual indicat de acesta. Totodată, se arată că reclamantul a fost contactat telefonic, i s-au trimis documentele solicitate prin email iar ca urmare a insistențelor Băncii, a venit în sucursala în data de 14.05.2015, fiindu-i înmânate aceste documente.
În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că acțiunea este neîntemeiată arătând că negocierea dintre părți este probată prin acceptarea ofertei de către client, anterior încheierii contractului, cu toate că acesta putea avea inițiativa unei contraoferte.
Se mai arată faptul că, clauzele contestate sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil.
Pârâta a mai învederat faptul că atât comisionul de acordare, cel de administrare cât și cel de rambursare anticipată, sunt permise și reglementate expres de OUG 50/2010. Mai mult, se arată că prin implementarea prevederilor OUG 50/2010, perceperea comisionului de rambursare anticipată se efectuează strict în conformitate cu prevederile art. 67 din actul normativ invocat.
Pârâta a mai învederat că toate costurile enumerate fac parte din prețul contractului, așadar nu pot face obiectul controlului exercitat de legea 193/2001 întrucât sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Mai mult se arată că comisionul de acordare a fost achitat la data contractării creditului, în condițiile în care banca a prestat servicii constând în analiza cererii de credit, a documentației aferente și punerea la dispoziție a sumei creditate.
Cu privire la comisionul de acordare, pârâta a învederat că reclamantul a luat cunoștință de existența acestuia și l-a acceptat, fără a încerca să negocieze valoarea lui, cu toate că banca îi pusese la dispoziție un proiect de credit. În ceea ce privește valoarea ridicată a acestui comision, a arătat că acordarea unui credit într-o sumă foarte mare presupune solicitarea și analiza unei documentații specifice și implică un volum mare de muncă.
Privitor la comisionul de administrare, a arătat că banca suportă costuri pe toată durata creditului, în vederea monitorizării și a executării contractului, cum ar fi cheltuieli cu aplicațiile informatice, salariile angajaților care efectuează operațiuni de încasare, înregistrare și actualizare a creditului etc.
Referitor la solicitarea reclamantului de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, s-a învederat faptul că atât vechiul cod civil cât și cel actual, consacră în mod expres în materia împrumutului, principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze nominal suma primită. Mai mult, se arată că în cauza de față riscul valutar este suportat în mod egal de ambii contractanți iar practic ceea ce solicită reclamantul din prezenta acțiune este ca instanța să oblige instituția de credit să vândă un produs hibrid – credit în lei cu costuri specifice creditului în CHF/EUR (care erau semnificativ mai mici), solicitare care nu are temei în Codul consumului sau în oricare alt act normativ.
În continuare se arată că nici în trecut și nici în prezent banca nu are obiligația de informare a clienților asupra consecințelor riscului valutar iar motivul este acela că nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluția unui curs valutar.
Pentru dovedirea împrejurărilor arătate, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile legii 193/2000, ale O.U.G. 50/2010.
Au fost depuse înscrisuri (f. 35-65)
La data de 11.06.2015 reclamantul a depus la dosarul cauzei precizare de acțiune, prin care a solicitat constatarea nulității actului adițional fn/20.09.2010 având în vedere că pârâta nu a făcut dovada comunicării acestuia și, totodată, întrucât acest act urmărește inducerea în eroare și determinarea clienților de a accepta o îndatorare mai grea.
Prin încheierea din data de 29.07.2015, instanța a respins excepțiile invocate de pârâtă.
La termenul din data de 07.10.2015 instanța a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes cu privire la petitul formulat prin precizarea de acțiune.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu interogatoriul pârâtei, răspunsul acesteia fiind depus la filele 83-84 din dosar.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
În fapt, instanța arată că între pârâta MILLENNIUM B. S.A. și reclamantul B. S. s-a încheiat Contractul de credit nr._/10.07.2008 având ca obiect împrumutul sumei de 12.600 CHF pe un termen de 120 luni.
Potrivit art. 3.1 rata dobânzii este de 6.90% pe an, până la notificarea ulterioară din partea Băncii, calculată la Facilitatea nerambursată. Totodată la același articol se prevede faptul că „Banca își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii în condițiile unei modificări semnificative a condițiilor de piață. Modificare semnificativă este acea modificare în care rata dobânzii de finanțare de pe piața monetară definită ca X-B. la 6 luni+costul rezervei minime obligatorii (așa cum este el definit în practica/legislația bancară) înregistrează o modificare mai mare sau egală decât 1,5% între oricare două perioade succesive de modificare a ratei dobânzii, unde XBOR reprezintă oricare dintre ratele de referință EURIBOR, LIBOR sau ROBOR, rotunjită la a 2-a zecimală, în funcție de valuta în care a fost acordată Facilitatea”, în continuare fiind redate condițiile în care se va aduce la cunoștința împrumutatului, modificărea operată.
În continuare la punctul 3.2 este specificat comisionul de acordare în valoare de 3% din valoarea totală a Facilității, menționându-se că acesta se plătește la data creditării contului, prin deducerea acestuia din suma facilității.
Totodată, la art. 3 pct. 3.3 este menționat comisionul de administrare în cuantum de 0.45% pe lună din suma facilității rămasă de rambursat, comision care se achită lunar, odată cu rambursarea ratelor de credit.
Mai departe, instanța reține faptul că la art. 4 pct. 4.4 din contract este menționat faptul că facilitatea poate fi rambursată anticipat, situația în care Banca va percepe împrumutatului un comision de 3% din suma rambursată anticipat.
Instanța mai reține faptul că la data de 20.09.2010 a fost încheiat Actul Adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 (f. 61-62) prin care s-a stabilit faptul că rata dobânzii este fixă, pe toată durata desfășurării creditului, în cuantumul indicat la încheierea Contractului sau notificat.
În continuare, instanța va proceda la analiza prevederile legale incidente precum și a fiecarei pretenții a reclamanților.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Potrivit art. 2 alin. (1) din același act normativ prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prevede că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
Potrivit art. 14 din același act normativ, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
De asemenea, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Din textele legale enunțate, reglementate de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000: „alin. 1 - O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 - O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv. A.. 3 - Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. A.. 4 - Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. A.. 5 - Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. A.. 6 - Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.”
Apoi, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Aceste dispoziții legale sunt în deplină concordanță cu cele ale art. 3 alin. 1 și 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ce prevăd că: „O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.” Față de dispozițiile pct. 1 lit. j din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă o clauză care autorizează vânzătorul sau furnizorul să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. per a contrario, în măsura în care nu este exprimată în mod clar și inteligibil, chiar și o clauză contractuală care privește obiectul contractului poate fi considerată abuzivă, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza C‑26/13, în procedura „Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt”, reiterându-și jurisprudența în cauza C‑143/13, „B. M. și I. O. M. împotriva .”.
Din moment ce Legea nr. 193/2000 a avut ca obiect transpunerea în dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, față de principiul supremației dreptului unional, orice neconcordanțe sau omisiuni ale legiuitorului de a transpune în mod exact prevederile Directivei, trebuie suplinită prin aplicarea în mod direct a dreptului Uniunii Europene, în vederea realizării obiectivelor învederate în preambulul reglementării.
Totodată, instanța mai arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”
Rezultă, astfel, că Legea nr. 193/2000 abilitează instanțele de judecată să cenzureze contractul, din moment ce o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator, după cum s-a reținut de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cuprinsul Hotărârii pronunțate în Cauza C-243/08- „Pannon GSM ZRT împotriva Ersebet Sustikne G.” (par. 28). De altfel, aceleași considerente au fost expuse de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în motivarea Hotărârii „Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores”.
Potrivit considerentelor de la pct. 44 din cuprinsul hotărârii Curții de Justitie a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C - 484/08 – „Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad”: „dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Așadar, în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului redată mai sus, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele naționale și la prevederile art. 4 alin. 2 teza finală din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate, față de art. 20 alin. 2 din Constituția României), instanța apreciază că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda convenită de părți
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. 3 pct. 3.2 instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Astfel, față de redactarea destul de ambiguă a textului de la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și ținând cont de faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, instanța reține că prevederile acestei directive pot fi utilizate pentru a se interpreta norma de drept intern în conformitate cu legislația Uniunii Europene. Textul art. 4 alin. (2) din directiva amintită, preluat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, are următoarea redactare: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, în expunerea de motive a directivei se arată că în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate. Deși ideea exceptării de la controlul caracterului abuziv al clauzelor numai a obiectului principal al contractului nu se regăsește nici în legislația națională, nici în traducerea românească a directivei în discuție, însă ea se regăsește atât în expunerea de motive, cât și în textul art. 4 alin. (2) din alte traduceri ale directivei.
Astfel, trebuie stabilit, prin urmare, dacă clauza privitoare la comisionul de acordare credit este o clauză care privește una dintre cele două categorii de mai sus. Or, obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de acordare în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține alte servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de acordare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.
Prin urmare, clauza privind comisionul de acordare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil.
În ceea ce privește negocierea, contractul încheiat de pârâtă și reclamantă este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000), astfel că pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte.
Simplul fapt că reclamantul nu este consumator captiv și că ar fi putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și a avut inițiativa de a negocia cu banca, nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează, în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a-i negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamantul ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamantul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibru între drepturile și obligațiile părților apare, dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.
Legislație instituită pentru protecția drepturilor consumatorilor nu oferă, după cum a precizat și Î.C.C.J. în decizia nr. 1936/2013 pronunțată în dosar nr._/99/2011, posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Faptul că valoarea comisionului de acordare este una ridicată - 3 % din valoarea creditului - nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Clauza care stabilește comisionul de acordare, apreciază instanța, este cât se poate de clară, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3 pct. 3.2 din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.
În ceea ce priveștecomisionul de administrare prevăzut de art. 3 pct. 3.3 din contract, instanța reține faptul că, potrivit dispozițiilor contractuale, acesta are o valoare de 0,45% pe lună din suma Facilității rămasă de rambursat, acest comision urmând a fi achitat lunar, odată cum rambursarea ratelor de credit.
Instanța constată și cu privire la acest comision, aplicabilitatea celor mai sus expuse cu privire la neincluderea acestuia în obiectul principal al contractului și lipsa negocierii dintre părți.
Cu privire la acest aspect, instanța reține faptul că acest comision de administrare este stabilit la un procent de 0,045 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1, procent care rămâne fix pe toată perioada de rambursare, iar clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. În opinia instanței, dispozițiile contractuale care reglementează acest cost sunt clare, stabilesc o obligație neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțelese și aduse la îndeplinire.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită, motivele fiind aceleași cu cele reținute de instanța mai sus în privința valabilității comisionului de acordate. Totodată, instanța apreciază că acesta nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât reprezintă costul unui serviciu prestat de bancă, fiind indiferente, din punctul de vedere al instanței, faptul că acest serviciu are un preț ridicat.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3 pct. 3.3 din contract privind comisionul de administrare, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 4 pct. 4.4 din contract instanța apreciază în primul rând faptul că, după cum s-a arătat mai sus, acesta nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerat ca negociat cu consumatorii. Totodată, instanța reține că această clauză poate fi considerată ca fiind exprimată, în mod clar și inteligibil, fiind prevăzut expres procentul aplicabil în cazul rambursării anticipate a creditului.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, prin rambursarea anticipată a unui credit banca este supusă unor pierderi economice, constând în profitul pe care nu îl va mai realiza, câteodată greu de prevăzut, fiind astfel justificat ca ea să perceapă o compensație, câtă vreme această compensație este una echilibrată, precum în speță.
În ceea ce privește susținerea reclamantului privind nelegalitatea acestui comision din persepctiva dispozițiilor OUG 50/2010 instanța reține faptul că acest act normativ nu este aplicabil în privința contractelor de credit încheiate de .. Totodată, instanța reține că nicio prevedere legală în vigoare la data încheierii contractului nu interzicea perceperea acestui comision.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, în condițiile existenței unei libertăți contractuale cu privire la acest aspect, banca este îndreptățită să perceapă un cost, de altfel chiar rezonabil, în cazul rambursării anticipate a creditului.
Pentru aceste motive, instanța va respinge cererea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de rambursare anticipată.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de anulare a clauzelor contractuale care instituie în favoarea pârâtei dreptul de a modifica rata dobânzii în condițile unei modificări semnificative a condițiilor de piață, instanța reține că potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.
Astfel, analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenției de credit și inserată în cuprinsul art. 3.1 din Contractul de Credit, instanța constată că Banca, în calitatea sa de profesionist, a inserat în contractul standard, modelul pretipizat, ce a fost remis împrumutatului, strict pentru a fi semnat, fără a fi negociat, o clauză contractuală în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, clauză de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din moment ce însuși obiectul contractului, prestația împrumutatului, de a restitui dobânda aferentă sumei de bani ce a făcut obiectul creditului acordat este stipulată în mod netransparent. Pârâta nu a făcut dovada negocierii vreunei clauze contractuale cu reclamantul, după cum impun prevederile art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului, fiind evident că este vorba despre un contract de adeziune, un model standard, cuprinzând clauze ce au fost impuse consumatorului. Dată fiind reglementarea europeană aplicabilă speței, după cum s-a prezentat mai sus, necesitatea dovedirii negocierii clauzelor contractuale sau a neexercitării de către consumator a dreptului de negociere, care trebuia să-i fie adus la cunoștință, ca urmare a îndeplinirii corespunzătoare a obligației de informare ce incumbă profesionistului, era în sarcina pârâtei, în speță, nefiind efectuată o astfel de probă.
Maniera de stipulare a dobânzii în cuprinsul contractului de credit, care face mențiune la posibilitatea modificării rate dobânzii în condițiile unei modificări semnificative a condițiilor de piață, are un caracter abuziv întrucât oferă Băncii un drept unilateral al de modificare a valorii dobânzii. Astfel, simpla posibilitate a Băncii de modificare a rate dobânzii semnifică faptul că aceasta poate alege să modifice valoarea doar în situația în care modificarea îi profită nu și în cazul în care schimbarea ar opera în avantajul consumatorului. Mai mult, instanța reține faptul că prevederea privind posibilitatea modificării dobânzii în funcție de „costul rezervei minime obligatorii (astfel cum este definit în practica/legislația bancară)” nu este clară și inteligibilă, pentru consumator în condițiile în care valoarea acestui cost, definit de practica bancară deci practic de către pârâtă, nu este certă.
Or, clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera j din anexa la Directiva nr. 93/13, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul Hotărârii pronunțată în cauză C 143/13, „B. M. și I. O. M. împotriva .”. Totodată, în cuprinsul acestei hotărâri, reiterând jurisprudența din Hotărârea „Kásler și Káslerné Rábai, punctul 73”, Curtea a mai aratat: „Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva nr. 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
Așadar, dând eficiență jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene stabilită în materia protecției consumatorului, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța va anula prevederea contractuală cuprinsă la art. 3 pct. 3.1 din Contractul de credit nr._ încheiat la data de 10.07.2008 doar cu privire la dreptul Băncii de a modifica rata dobânzii în condițiile unei modificări semnificative a condițiilor de plată.
În ceea ce privește cererea de restiuire a sumelor achitate în baza acestei clauze, instanța reține faptul că reclamantul nici nu a invocat, nici nu a făcut dovada faptului că pe parcursul derulării creditului, Banca ar fi modificat rata dobânzii cu consecința achitării unei sume mai mari cu acest titlul. Astfel, prin anularea dispoziției contractuale care permite Băncii să modifice, în mod unilateral rata dobânzii, instanța reține că dobânda aplicabilă creditului este doar cea fixă de 6,9% astfel încât orice sumă achitată peste această valoare ar trebui restituită. Cu toate acestea, în cauza de față, nefiind dovedită achitarea unor sume în plus, cu titlu de dobândă legală, instanța va respinge solicitarea de restituire ca neîntemeiată. Faptul că sumele achitate au crescut se datorează creșterii valorii monedei CHF nu creșterii ratei dobânzii.
Referitor la solicitarea de anulare a Actului Adițional de aliniere la prevderile O.U.G. 50/2010, analizând excepția lipsei de interes invocată de instanță, se reține că exercitarea unei acțiuni presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții generale, respectiv afirmarea unui drept, justificarea unui interes, capacitatea procesuală și calitatea procesuală. Așadar, una din condițiile pentru exercitarea acțiunii este „justificarea unui interes”. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.
Interesul trebuie să existe nu numai la declanșarea procedurii judiciare, ci pe tot parcursul procesului, ori de cate ori se apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii. La rândul său, interesul trebuie să respecte anumite cerințe: să fie legitim, să fie născut și actual, să fie direct și personal.
În ceea ce privește solicitatea reclamantului de anulare a Actului Adițional f.n 20.09.2010 instanța reține că motivarea oferită privește două aspecte: pe de o parte faptul că pârâta nu a făcut dovada comunicării respectivului act pentru a putea opera acceptarea tacită și, pe de altă parte, faptul că acest act nu urmărește doar punerea în aplicare a OUG 50/2010 și alinierea contractului de împrumut la noile prevederi, ci urmărește inducerea sa în eroare și determinarea clienților de a accepta o îndatorire mai grea.
În ceea ce privește primul aspect, instanța reține că reclamantul invocă, în realitate, inopozabilitatea acestui act, necomunicarea neputând reprezenta un motiv de nulitate, astfel încât solicitarea sa de anulare a Actului adițional apare ca lipsită de interes. La fel, în ceea ce privește susținerea privitoare la faptul că prin acest act se urmărește determinarea reclamantului la acceptarea unor condiții de îndaorire mai grele, instanța reține lipsa indicării exactă a acelor aspecte din actul atacat care îi îngreunează situația, susținerea fiind nemotivată. Analizând Actul Adițional, instanța nu reține nici un element de agravare a situația reclamantului, din contră, prin acest act renunțându-se la caracterul variabil al dobânzii și la comisionul de rambursare anticipată.
Pentru aceste motive instanța va admite excepția lipsei de interes a petitului privind anularea Actului Adițional f.n. încheiat la data de 20.09.2010, excepția invocată de instanță din oficiu și va espinge ca lipsită de interes cererea reclamanului de anulare a Actului Adițional f.n. încheiat la data de 20.09.2010.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului privind anularea clauzei implicite de risc valutar și convertirea monedei creditului CHF în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia, instanța constată mai întâi că în contractul și în actele adiționale suspuse analizei nu există nici o clauză cu privire la riscul valutar. Astfel, creditul s-a acordat în CHF iar împrumutatul s-a obligat să achite ratele tot în CHF, graficul de rambursare fiind, de altfel, calculat în raport de această valută. Astfel, reclamantul a primit o sumă de CHF (și nu echivalentul în lei/în altă monedă) și are obligația să restituie creditul tot această monedă (și nu echivalentul în lei/în altă monedă), fiind indiferent dacă reclamantul va avea efectiv disponibili CHF, sau dacă va fi nevoit să schimbe lei/euro în CHF (la pârâtă sau la altă unitate). Aceasta fiind situația, este evident că dacă reclamantul va avea disponibil în altă monedă, va avea și obligația de a suporta costurile de schimb valutar, având totodată posibilitatea să efectueze conversia la orice unitate. Prin urmare, clientul s-a obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de către împrumutat și co-debitor.
O clauză privind riscul valutar nici nu putea fi stabilită întrucât contractarea unui credit într-o anumită monedă atrage obligația debitorului de restitui creditul în aceeași monedă, fără a fi necesară existența unei prevederi contractuale în acest sens. Mai mult, riscurile cu privire la modificarea cursului valutar sunt asumate în mod egal de ambele părți, banca putând să piardă în situația scăderii cursului valutar. O prevedere contractuală care ar da posibilitatea băncii de a pretinde compensații în situația scăderii cursului valutar pentru acea monedă ar reprezenta într-adevăr o clauză abuzivă dar în cauză nu vorbim despre o astfel de situație.
Astfel, instanța constată că în speță nu este criticată vreo clauză abuzivă, consumatorul fiind, de fapt, nemulțumit că în contract nu este prevăzută o clauză prin care consumatorul, în calitate de „profan” în economie să fie protejat de riscul valutar. Instanța constată că nu este posibil ca în baza prevederilor privitoare la clauzele abuzive, să fie completat contractul cu clauze care nu au făcut inițial obiectul negocierii dintre părți, chiar dacă, s-ar demonstra că profesionistul a acționat cu rea credință, nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare și lipsa clauzei creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.
În aceste condiții, solicitarea de eliminare a acestei prevederi din contract urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, față de principiul nominalismului, în conformitate cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia. Instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul, câtă vreme atât banca cât și clientul își asumă consecințele negative ale cursului de schimb.
În ceea ce privește cererea de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului instanța reține că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul iar cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Sub acest aspect, instanța reține faptul că contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantului, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art. 969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat, la data semnării contractului, modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
În ceea ce privește pretinsa omisiune a pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, în opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare și drept urmare nu poate fi sancționată prin plafonarea valorii CHF la valoarea de la încheierea contractului.
Reclamantul trebuia să ia în calcul posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care a beneficiat, de altfel, reclamantul. În aceste condiții, împrejurarea că acesta din urmă restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu.
Chiar dacă reclamantul susține că nu avea cum să prevadă, ca și un consumator mediu și normal, o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut. Astfel, o asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta M. B., ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr. 193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr. 22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 10 ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a încasa rata dobânzii în CHF dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp foarte lung. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanții tind să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea acestora (prin intermediul acțiunii introduse în fața instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art. 969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art. 1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 120 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamantul pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000. A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp (10 ani) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 10 ani.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamantul și-a asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit în altă monedă decât cea în care își realiza veniturile.
Prin această solicitare, reclamantul nu doreste altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși era conștient (sau ar fi trebuit să fie) la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de ei. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit, motiv pentru care instanța va respinge acest petit.
Totodată, instanța va respinge și cererea reclamanților de emitere a unui nou grafic de rambursare, având în vedere faptul că cererea reclamanților de restituire a unor sume achitate în baza clauzelor apreciate ca fiind abuzive, a fost respinsă de instanță.
În temeiu lart. 453 C.pr.civ. instanța va obligă pârâta să achite reclamantului suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/5 din onorariul achitat, ca urmare a admiterii în parte a cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția lipsei de interes a petitului privind anularea Actului Adițional f.n. încheiat la data de 20.09.2010, excepția invocată de instanță din oficiu.
Respinge ca lipsită de interes cererea reclamanului de anulare a Actului Adițional f.n. încheiat la data de 20.09.2010.
Admite în parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamantul B. S. CNP_, cu domiciliul în loc. Caianu nr. 77, jud. Cluj, având domiciliul procesual ales în Cluj-N., calea Dorobanților nr. 97/15, jud. Cluj în contradictoriu cu pârâta S.C. MILLENNIUM B. S.A., cu sediul în București, sector 1, Piața Presei Libere nr. 3-5, clădirea City Gate, Turnul Sudic, parter, ._, RB-PJR-40-057, J_ .
Anulează prevederea contractuală cuprinsă la art. 3 pct. 3.1 din Contractul de credit nr._ încheiat la data de 10.07.2008 doar cu privire la dreptul Băncii de a modifica rata dobânzii în condițiile unei modificări semnificative a condițiilor de plată.
Respinge, în totalitate, celelalte pretenții ca neîntemeiate.
Obligă pârâta să achite reclamantului suma de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, ca urmare a admiterii în parte a cererii.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.10.2015
Președinte Grefier
F. IULIATOTH R.
Red./Dact. 4ex. F.I./ 27.10.2015
| ← Anulare act. Sentința nr. 9575/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Anulare act. Sentința nr. 9577/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA → |
|---|
