Anulare act. Sentința nr. 9577/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9577/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 19-10-2015 în dosarul nr. 9577/2015
ROMANIA
JUDECATORIA CLUJ N.
SECTIA CIVILA
Operator de Date cu Caracter Personal 3185
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 9577/2015
Ședința publică din data de 19.10.2015
Complet constituit din :
JUDECATOR: F. I.
GREFIER: T. R.
Pe rol este soluționarea cauzei civile formulate de reclamanții A. B. și A. S.în contradictoriu cu pârâții pârâtele P. B. ROMÂNIA S.A. și . S.A. prin Sucursala Cluj, litigiul având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei, după care:
Instanța constantă că dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 23.09._, fiind consemnate în încheierea ce face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de astăzi, 19.10.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată depusă pe rolul acestei instanțe la data de 01.08.2014, sub nr. de mai sus, reclamanții A. B. ȘI A. S., în contradictoriu cu pârâta . S.A. prin Sucursala Cluj, a solicitat instanței ca prin hotărârea care o va pronunța:
- Să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.2, 1.3, 4.2, 4.3, 4.4., 5.1, 5.3, 7.1 lit e, g, k, m, o, și art. 8.2 din contractul de credit nr._036178/30.09.2008;
- Să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 1.2, 1.3, 4.2, 4.3, 4.4., 5.1, 5.3, 7.1 lit e, g, k, m, o, și art. 8.2 din contractul de credit nr._036178/30.09.2008;
- Să oblige pârâtele, în solidar, la restituirea către reclamanți a sumelor achitate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive începând cu data de 30.09.2008 și până la pronunțarea unei hotărâri definitive;
- Să oblige pârâtele, în solidar, la plata dobânzii legale comerciale, aplicate sumelor solicitate prin petitul anterior, începând cu data plății și până la restituirea integrală;
- Să oblige pârâtele la refacerea graficului de rambursare și recalcularea ratei prin înlăturarea clauzelor constatate ca fiind abuzive;
- Să dispună conversia creditului contract din moneda CHF în monedar RON la cursul de la data încheierii contractului.
În motivare s-a arătat faptul că modalitatea de calcul a dobânzii este una discreționară, putând fi influențată în mod unilateral și arbitrar de către bancă iar riscul contractului este plasat exclusiv în sarcina reclamanților întrucât potrivit dispozitțiilor art. 5.1 din contract în cazul variației indicelui de referință, Banca poate modifica dobânda „conform deciziei sale”. Mai departe se arată că stabilirea dobânzii la 360 de zile determină o dobândă anuală cu 1,38% mai mare decât cea prezentată la art. 1.2. Potrivit reclamanților, acest prevederi intră sub incidența dispozițiilor legii 193/2000.
Privitor la obligația încheierii mai multor polițe de asigurare cu societăți partenere ale creditorului, reclamanta arată că aceasta reprezintă o dobândă disimulată.
În ceea ce privește situațiile în care banca poate declara scadența anticipată s-a arătat că prevederea de la lit. g privește încălcarea de către client a oricărei clauze contractuale fiind încălcat principiul proporționalității și creându-se posibilitatea comiterii unor abuzuri. În ceea ce privește situațiile indicate la punctele e, m și o de la art. 7.1 s-a arătat că situația este acceași ca mai sus iar clauza de la lit. k încalcă liberul acces la justiție prin interdicția de a se opune la executarea de către bancă a garanției.
Totodată, se arată că aceeași interpretare o comportă clauza privind comisionul de conversie în timp ce comisionul de rambursate anticipată încalcă de două ori prevederile legale, o dată fiindcă poate fi modificat de către bancă în mod arbitrar și apoi fiindcă depășește pragul admis de O.U.G. 50/2010.
Mai departe se arată că și clauza atributivă de competență este abuzivă fiindcă nu a fost negociată și fiindcă este de natură să prejudicieze interesele reclamanților.
În continuare, reclamanții susțin că contractul de credit nr._036178/30.09.2008 este un contract de adeziune, ale căruia clauze nu au fost efectiv negociate, voința clientului rezumându-se la semnarea sau nu a contractului.
Referitor la conversia creditului, reclamanții au susținut că reprezentantul pârâtelor a promovat creditele în franci elvețieni, uitând să le prezinte și eventualele ricuri asociate respectivei monede, cu încălcarea obligației legale de informare, obligație existentă în sarcina Băncii. Mai mult, se arată că întregul risc valutar este transferat către debitori având în vedere modalitățile de calcul a dobânzii stabilite în contract.
În drept, cererea afost întemeiată pe dispozițiile legii 193/2000, ale O.U.G. 50/2010, ALE Dirctivei 2008/48/CE, ale legii 296/2004.
La cererea de chemare în judecată au fost anexate înscrisuri (f. 16-80).
La data de 05.05.2015 pârâta . SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj.
În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că acțiunea este neîntemeiată întrucât clauzele contractuale au fost negociate înainte de perfectarea acestora iar reclamanții au avut posibilitatea de opțiune, putând alege între serviciile mai multor bănci. Mai mult, se arată că reclamanții solicitaseră un credit de refinanțare din moneda euro în moneda CHF ceea ce înseamnă că aveau experiența încheirii contractelor de credit și aveau noțiunea de risc valutar. Totodată, se arată că reclamanții nu au solicitat modificări sau lămuriri iar, în urma demersurui acestora, la data de 17.04.2012 a fost încheiat un act adițional prin care le-a fost acordată o perioadă de grație
Potrivit pârâtei, la momentul contractării creditului, reclamanții au contractat un credit promoțional, cu o perioadă de grație de 42 de luni.
În continuare, a susținut că eventualele majorări de dobândă s-au datorat modificării condițiilor de piață, majoritatea băncilor fiind silite să acționeze în acest sens iar modificarea dobânzii s-a făcut conform prevederilor contractuale și începând cu anului 2010 modificarea s-a datorat exclusiv actualizării indicelui de referință LIBOR. Totodată, se arată că marja inițială de 4.9% a crescut ulterior, în data de 22.05.2009, datorită turbulențelor de pe piețele financiare, până la valoarea de 6.9%.
Pârâta a mai susținut faptul că dobânda împreună cu comisionul de acordare reprezintă prețul contractului, intrând astfel sub incidența art. 6 din legea 193/2000.
Pârâta a arătat că prevederile OUG 174/2008 nu sunt aplicabile prezentului contract, acestea intrând în vigoare ulteriorior încheierii actului iar, totodată, dispozițiile OUG 50/2010 nu sunt aplicabile contractelor încheiate anterior adoptării acestui act normativ, astfel încât legislația națională precum și cea comunitară în vigoare la data încheierii contractului, nu interzicea perceperea comisionului de rambursare anticipată. De asemenea, în această privință se arată că prin Actul Adițional încheiat între părți s-a eliminat această obligație.
Mai departe, s-a arătat că nici clauza privind comisionul de conversie nu are caracter abuziv întrucât perceperea acestuia acopră un eventual risc valutar al Băncii.
În continuare, pârâta a susținut faptul că nu există nici un dubiu în privința caracterului echitabil, clar și inteligibil al dispozițiilor privind încheierea poliței de asigurare de viață.
Totodată, pârâta a mai învederat că anularea clauzelor pretinse a fi abuzive nu ar putea produce efecte retroactive față de caracterul succesiv al prestațiilor.
Privitor la solicitarea conversiei creditului din CHF în lei, la data încheierii contractului, pârâta a învederat faptul că reclamanții solicită în fapt instanței de judecată să modifice contractul de credit, pentru ca acesta să nu mai fie un împrumut în CHF ci în lei, cu toate că dispozițiile legii civile în vigoare la data încheierii contractului interzic acest lucru iar CJUE, într-o decizie de speță, stabilind expres faptul că o instanță națională nu poate modifica conținutul unei clauze care figurează într-un contract încheiat între un vânzător/furnizor și un consumator.
Pentru dovedirea împrjurărilor arătate, s-a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu reclamanților și proba testimonială cu un martor.
La întâmpinare au fost anexate înscrisuri (f. 96-103).
La data de 25.05.2015 reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției necompetenței teritoriale invocate de pârâtă și respingerea apărărilor acesteia. Totodată, reclamanții au arătat că în temeiul art. 315 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ se opun probei testimoniale având în vedere faptul că martorul solicitat de pârâtă este angajat al acesteia.
Prin încheierea din data de 29.07.2015, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Cluj-N..
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu interogatoriul reclamanților și proba testimonială cu audierea martorilor M. I. F. și Samșudean S., declarațiile acestora fiind consemnate și depuse la dosarul cauzei în ședința din data de 07.10.2015.
Analizând actele cauzei civile de față, instanța constată următoarele:
În fapt, instanța arată că între pârâta . SA prin Sucursala Cluj-N. Mărăști și reclamanții A. B. și A. S. s-a încheiat Contractul de credit nr._036178/30.09.2008, pentru suma de 44.100 CHF, durata creditului fiind de 342 luni.
Potrivit art. 1.2 din contract dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și de marja băncii, aceasta din urmă fiind variabilă. În continuare se arată că dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii.
Mai departe, conform art. 13 din contract, împrumutatul avea obligația de a achita Băncii următoarele comisione:
a) Comision de acordare 882 CHF care se achită la data tragerii creditului fiind reținut din limita creditului acordat
b) Comision de rambursare anticipată stabilit ca procent:
- Pentru primii 5 ani (inclusiv): 2 % plus dobânda aferentă primelor 6 luni promoționale
- Dupa 5 ani: 2% (minim 100 EUR sau echivalent CHF). Procentul de 2% se aplică la suma rambursată în avans iar acest comision poate fi modificat din timp în timp de către Bancă.
c) În situația în care împrumutatul solicită și Banca acceptă, modificarea valutei sau altor condiții ale creditului, Banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 EUR sau echivalent CHF)
Potrivit art. 4.2 din contract, împrumutatul/garantul ipotecar se obligă ca pe întreaga durată a contractului să încheie și să reînoiască, cu una din societățile agreate în prealabil de bancă, un contract de asigurare a bunului ipotecat în care suma asigurată va fi valoarea din raportul de evaluare, urmând ca în contract Banca să figureze ca beneficiar în limita creditului nerambursat sau în cazul în care aceasta nu va figura ca beneficiar, polițele de asigurare să fie cesionate în favoarea acesteia. Totodată, la art. 4.3 din contract se specifică obligația împrumutatului/garantului ipotecar de încheiere a unui contract de asigurare de viață conform condițiilor de la articolul precedent. Mai departe la art. 4.4 din contract, banca își asumă dreptul de a încheia pe cheltuiala împrumutatului polițele de asigurare de la art. anterioare dacă cealaltă parte nu își îndeplinește aceste obligații,
La art. 5.1 din contract se specifică faptul că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În continuare se arată că în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale, noul procent urmând a fi aplicat asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.
Mai departe la art. 5.3 se specifică faptul că dobânda este calculată asupra unui an de 360 de zile cu luni calendaristice de 30 de zile.
Printre cazurile de neîndeplinire a către împrumutat a clauzelor contractului se regăsesc:
e. Neîncheierea sau nereînoirea poliței de asigurare sau neplata primelor anuale
g. neexecutarea oricărei alte obligații asumate prin prezentul contract
k. acordul împrumutatului/garantului la declararea exigibilității anticipate a creditului și neopunerea la executarea de către bancă a garanției în vedere recuperării oricărei și tuturor datoriilor
m. orice modificare negativă a situației financiare a împrumutatului
o. indiferent de motiv, atunci când oricare din drepturile bancii conferite de contract și documentele de constituire a garanției, nu mai sunt, în opinia băncii, apte a fi puse în executare ori are loc naționalizarea, exproprierea sau retragerea din cirsutul civil a oricăreia dintre bunurile/drepturile sau titlurie împrumutatului/garanților.
Totodată, la punctul 8.2 din contract se menționează faptul că orice litigiu în legătură cu prezentul contract, care nu s-a putut soluționa amiabil între părți, va fi soluționat de instanțele judecătorești din București.
Din textele legale reglementate de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”, rezultă că, pentru a reține existența unei clauze abuzive, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăși să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe. Însă înainte de toate trebuie analizat dacă clauză criticată nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000: „alin. 1 - O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 - O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv. A.. 3 - Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. A.. 4 - Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. A.. 5 - Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toti factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. A.. 6 - Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de preț si de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj usor inteligibil.”
Apoi, în conformitate cu prevederile art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibilă de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Aceste dispoziții legale sunt în deplină concordanță cu cele ale art. 3 alin. 1 și 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ce prevăd că: „O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune. În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.” Față de dispozițiile pct. 1 lit. j din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă o clauză care autorizează vânzătorul sau furnizorul să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. per a contrario, în măsura în care nu este exprimată în mod clar și inteligibil, chiar și o clauză contractuală care privește obiectul contractului poate fi considerată abuzivă, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza C‑26/13, în procedura „Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt”, reiterându-și jurisprudența în cauza C‑143/13, „B. M. și I. O. M. împotriva .”.
Din moment ce Legea nr. 193/2000 a avut ca obiect transpunerea în dreptul național a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, față de principiul supremației dreptului unional, orice neconcordanțe sau omisiuni ale legiuitorului de a transpune în mod exact prevederile Directivei, trebuie suplinită prin aplicarea în mod direct a dreptului Uniunii Europene, în vederea realizării obiectivelor învederate în preambulul reglementării.
Totodată, instanța mai arată că, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000: „Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”
Rezultă, astfel, că Legea nr. 193/2000 abilitează instanțele de judecată să cenzureze contractul, din moment ce o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator, după cum s-a reținut de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cuprinsul Hotărârii pronunțate în Cauza C-243/08- „Pannon GSM ZRT împotriva Ersebet Sustikne G.” (par. 28). De altfel, aceleași considerente au fost expuse de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în motivarea Hotărârii „Oceano Grupo Editorial și Salvat Editores”.
Potrivit considerentelor de la pct. 44 din cuprinsul hotărârii Curții de Justitie a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C - 484/08 – „Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad”: „dispozițiile art. 4 alin. 2 și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil”.
Așadar, în materia protecției consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că sunt abuzive. O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului redată mai sus, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele naționale și la prevederile art. 4 alin. 2 teza finală din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului (dreptul Uniunii Europene impunându-se a fi aplicat cu prioritate, față de art. 20 alin. 2 din Constituția României), instanța apreciază că are posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda convenită de părți.
În speță, reclamanții a criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.
Astfel, analizând clauza contractuală privind dobânda împrumutului, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii convenției de credit și inserată în cuprinsul art. 1.2 din Contractul de credit nr._036178/30.09.2008, instanța constată că Banca, în calitatea sa de profesionist, a inserat în contractul standard, modelul pretipizat, ce a fost remis împrumutatului, strict pentru a fi semnat, fără a fi negociat, o clauză contractuală în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, clauză de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, din moment ce însuși obiectul contractului, prestația împrumutatului, de a restitui dobânda aferentă sumei de bani ce a făcut obiectul creditului acordat este stipulată în mod vag și neinteligibil, iar această manieră de reglementare a dobânzii a făcut posibilă impunerea unei marje fixe a dobânzii, având un cuantum mult mai mare decât cel avut în vedere de împrumutat la momentul încheierii contractului.
În ceea ce privește negocierea, contractul încheiat de pârâtă și reclamantă este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă, sau de a refuza oferta băncii. În speță, pârâta nu a dovedit că vreuna dintre clauzele presupus abuzive a fost negociată direct cu consumatorul.
Prin urmare, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000), astfel că pârâtei îi revine obligația de a proba faptul că această clauză a fost negociată. În speță, instanța apreciază că o asemenea probă nu a fost făcută, astfel că va considera clauza în discuție ca nefiind negociată cu consumatorii.
În ceea ce privește susținerile pârâtei, potrivit cărora banca doar propune anumite condiții, în vreme ce consumatorii au posibilitatea de a negocia clauzele esențiale, cum ar fi suma împrumutată, durata, tipul dobânzii sau valuta, instanța reține că posibilitatea negocierii se referă la fiecare clauză în parte, pârâta trebuind să facă dovada faptului că acele prevederi contractuale contestate și a cărora anulare se solicită au fost negocitate de părți. În cauză instanța reține că prin probatoriul administrat pârâta nu a făcut dovada faptului că prevederile contractuale care fac obiectul prezentei acțiuni au fost negociate de părți, martora audiată neputând oferi informații utile cu privire la acest aspecte.
Maniera vagă și lacunară de stipulare a dobânzii în cuprinsul contractului de credit, care stipulează o dobândă variabilă și în funcție de variația marjei băncii ( nu doar a indicelui de referință) fără a se stabilit criteriile obiective în baza cărora această marjă ar putea fi modificată, a oferit Băncii posibilitatea ca, pe parcursul derulării convenției de credit, să modifice unilateral rata dobânzii, în baza dreptului pe care și l-a rezervat în cuprinsul contractului. Astfel, prin Actul Adițional încheiat la data de 17.09.2010 marja băncii a fost ridicată la valaora de 6,9% față de 4,9% cât a fost inițial stabilită.
Rezultă, așadar, că banca a procedat la modificarea, în mod unilateral și nejustificat, a cuantumului dobânzii agreat de părți la momentul semnării contractului, prin aplicarea unei marje fixe în cuantum mai mare decât cel avut în vedere de consumator la momentul la care și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților neputând fi contestat și reiese din stipularea de către profesionist a unei clauze contractuale în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe.
Or, clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii figurează în mod expres la punctul 1 litera j din anexa la Directiva nr. 93/13, după cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cuprinsul Hotărârii pronunțată în cauză C‑143/13, „B. M. și I. O. M. împotriva .”. Totodată, în cuprinsul acestei hotărâri, reiterând jurisprudența din Hotărârea „Kásler și Káslerné Rábai, punctul 73”, Curtea a mai aratat: „Rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva nr. 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 literele (j) și (l) și din cuprinsul punctului 2 literele (b) și (d) din anexa la această directivă, că prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește”.
În speță, nu au fost indicate criterii clare și inteligibile care să permită Băncii modificarea unilaterală a dobânzii, prin modificarea marjei proprii, astfel că, față de prevederile pct. 1 lit. j din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, este abuzivă clauză care autorizează furnizorul de servicii financiare (în cauză, pârâta) să modifice unilateral clauzele contractului, deoarece nu există un motiv întemeiat, motiv care să fi fost precizat în cuprinsul actului juridic încheiat inițial și de care reclamantul, în calitate de consumator, să aibă cunoștință și să-i poată aprecia temeinicia. În contract nu au fost precizate criteriile pe care le poate avea în vedere banca pentru a putea modifica în mod unilateral dobânda, criterii care să fie previzibile împrumutatului, care nu are cunoștințe despre costurile Băncii sau despre maniera în care aceasta își reglementează politica internă.
Apoi, față de prevederile art. 6 raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală ce a conferit dreptul instituției bancare, în calitatea sa de profesionist, de a modifica unilateral prevederile referitoare la dobânda împrumutului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract, nu a fost negociată direct cu consumatorul și a creat, în detrimentul împrumutatului, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prin calcularea unor rate mult mai mari decât cele avute în vedere de consumator la momentul acceptării împrumutului.
Așadar, dând eficiență jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene stabilită în materia protecției consumatorului, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța va constata, ca fiind abuzive și lovite de nulitate absolută, clauzele cuprinse la art. 1.2 teza a II-a din Contract cu privire la caracterul variabil al marjei Băncii și în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda ca urmare a modificării marjei variabile a băncii.
În temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, pentru restabilirea situației anterioare momentului la care profesionistul a stipulat clauza abuzivă privind modificarea unilaterală a dobânzii contractului de credit, instanța o va obliga pe pârâtă să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă de la data încheierea contractului și până la data introducerii acțiunii peste formula de calcul LIBOR CHF 3 luni + marja fixă de 4,9 %.
Față de soluția de constatare a nulității absolute a clauzelor abuzive referitoare la cuantumul dobânzii impusă, în mod unilateral, de către Banca împrumutătoare și comisionul de acordare, astfel cum au fost stipulate în contractul de credit, sancțiunea nulității absolute producând efecte retroactive, încă de la data la care clauzele contractuale au fost convenite, instanța va da eficiență principiului restituirii integrale a prestațiilor executate în temeiul clauzelor nule și va admite petitele privind restituirea sumelor de bani achitate în executarea obligațiilor de plată asumate prin clauzele contractuale lovite de nulitate absolută, astfel că va obliga pârâta la restituirea către reclamantă a sumei achitată în plus cu titlu de dobandă contractuală peste formula de calcul LIBOR CHF 3 luni + marja fixă de 4,9 %, plus dobânda legală, prevăzută de dispozițiile O.G. 9/2000, aferentă acestor sume, calculată de la data achitării acestora de către reclamanți și până la data restituirii integrale.
Susținerea pârâtei potrivit căreia constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu poate avea ca efect, modificarea contractului de către instanță sau restituirea sumelor, nu este întemeiată. Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr.193/2000, „consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil respectiv Codului de procedură civilă”. Or, în prezenta cauză s-a constatat că clauzele abuzive sunt nule absolut, prin raportare la prevederile art. 12 alin. 4 din Legea nr.193/2000, fiind deci aplicabil și principiul repunerii părților în situația anterioară. Totodată, instanța prin obligarea băncii la calcularea dobânzii în raport de indicele de referință și a marjei fixe inițiale, nu a dispus propriu-zis modificarea clauzelor contractuale întrucât modalitatea aceasta de calcul era prevăzută în contractul încheiat de părți, însă, într-o manieră suficient de imprecisă pentru a da posibilitatea băncii să o aplice doar în beneficiul său. Practic, instanța sancționează mai mult interpretarea dată acestor clauze de către bancă și dispune completarea contractului pentru a înlătura posibilitatea unui viitor abuz al băncii și pentru a corecta abuzul săvârșit până la acest moment.
Având în vedere soluția de mai sus, instanța va constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 5.1 din contract în ceea ce privește prevederea că dobânda se poate modifica în funcție de variația marjei Băncii și în ceea ce privește prevederea că „în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25% puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda în consecință, în orice moment conform deciziei sale”, având în vedere că aceste dispoziții vin în completarea celor deja anulate.
Cu toate acestea, instanța va respinge cererea reclamanților de apreciere a caracterului abuziv cu privire la clauza prevăzută de către art. 5.3 din contract întrucât aceasta este prevăzută în mod clar și inteligibil, a fost asumată de către reclamanți prin semnarea convenției și nu este de natură să cauzeze un dezechilibu semnificativ între drepturile și obligațiile părților, valoare pe care banca o percepe în plus în temeiul acestei clauze fiind una derizorie.
În ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. 1.3 lit a din contract instanța reține în primul rând că, această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii.
Astfel, clauza privind comisionul de acordare nu poate fi considerată ca intrând sub incidența textului art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel că ea poate fi analizată chiar și în condițiile în care este exprimată în mod clar și inteligibil. Instanța reține faptul că obiectul principal al unui contract de credit îl constituie, pe de o parte, suma de bani acordată cu titlu de credit și, pe de altă parte, dobânda văzută ca "preț" al creditului. Orice alte chestiuni, precum cele referitoare la comisioane percepute pentru diferite servicii, deși pot constitui obiecte ale contractului de credit, nu pot fi decât obiecte secundare ale acestuia, fiind accesorii creditului acordat și având sens numai atâta vreme cât există creditul, văzut ca obiect principal. Cu alte cuvinte, și prin raportare la comisionul de acordare în discuție, acesta nu poate fi privit ca un obiect principal al contractului, caracterul său accesoriu fiind evident atât timp cât este clar că părțile au încheiat contractul pentru a oferi, respectiv a obține un credit, și nu pentru a obține alte servicii. De altfel, în lipsa obiectului principal, asemenea servicii nici nu și-ar avea sensul, ceea ce demonstrează, odată în plus, caracterul lor accesoriu. De asemenea, instanța reține că analiza comisionului de acordare nu poate în niciun caz să fie considerată ca o analiză a raportului calitate/preț dintre prestațiile părților.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamanții fiind pe deplin conștienți de întinderea acestei obligații. Or, dezechilibru între drepturile și obligațiile părților apare dacă pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.
Legislație instituită pentru protecția drepturilor consumatorilor nu oferă, după cum a precizat și Î.C.C.J. în decizia nr. 1936/2013 pronunțată în dosar nr._/99/2011, posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor. Faptul că valoarea comisionului de acordare este una ridicată – 2% din creditul acordat, nu are nicio relevanță, un serviciu scump nefiind neapărat și abuziv. Comisionul de acordare, apreciază instanța este cât se poate de clar, valoarea acestuia este precis determinată, nu poate reprezenta o dobândă mascată întrucât a fost perceput o singură dată și este, totodată, legal, nefiind interzis de nicio prevedere legală în vigoare la data întocmirii contractului de credit.
Pentru aceste motive instanța va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în 1.3 lit. a din contract privind comisionul de acordare credit, și în consecință va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepută cu titlu de comision de acordare credit.
În ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată prevăzut de art. 1.3 lit. b) instanța apreciază în primul rând faptul că, după cum s-a arătat mai sus, acesta nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociat cu consumatorii. Totodată, instanța reține că această clauză poate fi considerată ca fiind exprimată, parțial, în mod clar și inteligibil, fiind prevăzut expres procentul aplicabile în cazul rambursării anticipate a creditului.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. De altfel, susținerile reclamantului potrivit cărora un asemenea comision nu are o justificare economică sunt eronate, fiind evident că prin rambursarea anticipată a unui credit banca este supusă unor pierderi economice, constând în profitul pe care nu îl va mai realiza, câteodată greu de prevăzut, fiind astfel justificat ca ea să perceapă o compensație, câtă vreme această compensație este una echilibrată, precum în speță.
În ceea ce privește susținerea reclamanților privind nelegalitatea acestui comision din persepctiva dispozițiilor OUG 50/2010 instanța reține faptul că acest act normativ nu este aplicabil în privința contractelor de credit încheiate de .. Totodată, instanța reține că nicio prevedere legală în vigoare la data încheierii contractului nu interzicea perceperea acestui comision.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, în condițiile existenței unei libertăți contractuale cu privire la acest aspect, banca este îndreptățită să perceapă un cost, de altfel chiar rezonabil, cu privire la efectuarea serviciului de transformare a creditului.
Cu toate acestea, instanța observă faptul că potrivit prevederilor art. 1.3 lit. b acest comision poate fi modificat din timp în timp de către bancă, fără a se indica în concret criteriile în funcție de care acest comision poate fi modificat. O astfel de prevedere are un caracter abuziv, pentru motivele arătate mai sus cu privire la clauza care îndreptățește banca să modifice marja care reprezenta o componentă a dobânzii.
Pentru aceste motive, instanța va constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 1.3 cu privire la comisionul de rambursare anticipată doar în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica „din timp în timp” valoarea acestuia, cererea urmând a fi respinsă pentru rest.
În ceea ce privește comisionul de conversie prevăzut de dispozițiile art. 1.3 lit. c din contractul de credit, instanța apreciază că susținerile reclamanților sunt neîntemeiate. Astfel, acest comision a fost inserat în contract, a fost exprimat în mod clar și inteligibil și nu este de natură să producă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, în primul rând, conversia creditului, acordat în CHF, nu poate fi realizată decât în condițiile acceptului băncii întrucât condițiile contractuale au avut în vedere specificul creditelor acordate în CHF, astfel încât modificarea valutei poate reprezenta un risc pentru bancă. Sub acest aspect instanța reține că creditele acordate în valută stabilă (cum este CHF) au în general o dobândă mai scăzută decât cele acordate în moneda națională, cunoscută ca fiind instabilă. În aceste condiții, banca poate refuza solicitarea împrumutaților de conversie atunci când conversia este solicitată în raport de o monedă instabilă. Cu toate acestea, în condițiile în care banca acceptă această conversie, instanța reține dreptul acesteia de a percepe un comision, având în vedere că o astfel de conversie este solicitată de către împrumutați și le profită acestora, solicitarea conversiei fiind un drept al împrumutaților (banca neavând acest drept) așa cum perceperea unui comision este un drept al intimatei.
În consecință, instanța va respinge și acest petit.
În ceea ce privește dipozițiile prevăzute de art. 4.2 din contractul de credit privind obligativitatea încheierii de către reclamanți a unor contracte de asigurare, instanța apreciază că această prevedere reprezintă o măsură de garantare a rambursării creditului, în beneficiul pârâtei, fiind prevăzută în mod clar și inteligibil în contract. Instanța reține că nicio dispoziție legală nu împiedică instituția bancară la instituirea unor astfel de prevederi iar o astfel de clauză nu este de natură să cauzeze nici un dezechilibru în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților având în vedere că odată acordat creditul către împrumutați, banca este singura care poate fi prejudiciată prin producerea unor evenimente de natura celor pentru care se solicită încheierea unor contracte de asigurare. În nici un caz nu poate fi acceptată susținerea pârâților privind faptul că o astfel de prevedere ar reprezenta o dobândă mascată întrucât banca nu dobândește nicio sumă de bani în urma încheierii contractelor de asigurare, primele fiind achitate doar societății de asigurare.
Pentru aceste motive, instanța va respinge cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.2 din contract și pentru identitate de rațiune instanța va respinge și cererea reclamanților de anulare a clauzei prevăzute de art. 4.4 din contract.
În ceea ce privește prevederile art. 7 din contract referitor la cazurile de culpă instanța reține că, de principiu, Banca este îndreptățită să prevadă situațiile în care, pentru a evita prejudicierea sa, poate declara scadența anticipată a creditului. Instanța reține că astfel de situații trebuie prevăzute expres și limitativ iar prevederea acestora tebuie să fie una clară și neechivocă.
Având în vedere aceste considerente instanța apreciază că dispozițiile contractuale sunt abuzive doar în ceea ce privește cazurile de culpă pevăzute de lit. m privind orice modificare negativă a situației finanaciare precum și lit. o privind situația în care banca, indiferent de motiv, va constata faptul că drepturile sale nu vor mai putea fi puses în executare, întrucât această prevederi sunt neclare și echivoce, fiind lăsată în întregime la dispoziția Băncii, existând posibilitatea utilizării acestor prevederi în situații extrem de variate, în dauna împrumutaților. În rest, instanța apreciată că neîndeplinirea oricăror dispozițiile contractuale, menționate expres în convenția părților, poate constitui un caz de culpă, debitorii având obligația de a-și îndeplini toate obligațiile prevăzute în contractul de credit. La fel, si neînecheierea sau nereînoirea poliței de asigurare pot constitui cazuri de culpă, împrumutații având obligația contractuală de a încheia acest contracte. De asemenea, situația prevăzută de lit. k presupune o acțiune îndreptată de împrumutați împotriva băncii, astfel încât dreptul acesteia de considerare a unei astfel de acțiuni ca un caz de culpă este întemeiat.
Având în vedere aceste considerent, instanța va admite doar în parte cererea reclamanților și va dispune anularea art. 7 punctele m) și o) din contract, cererea urmând a fi respinsă pentru rest.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind „denominarea” creditului prin convertirea monedei creditului CHF în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia, instanța constată mai întâi că în contractul și în actele adiționale suspuse analizei nu există nici o clauză cu privire la riscul valutar. Astfel, creditul s-a acordat în CHF iar împrumutații s-au obligat să achite ratele tot în CHF, graficul de rambursare fiind, de altfel, calculat în raport de această valută. Astfel, reclamanții a primit o sumă de CHF (și nu echivalentul în lei/în altă monedă) și au obligația să restituie creditul tot această monedă (și nu echivalentul în lei/în altă monedă), fiind indiferent dacă reclamanții vor avea efectiv disponibili CHF, sau dacă vor fi nevoiți să schimbe lei/euro în CHF (la pârâtă sau la altă unitate). Aceasta fiind situația, este evident că dacă reclamanții vor avea disponibil în altă monedă, vor avea și obligația de a suporta costurile de schimb valutar, având totodată posibilitatea să efectueze conversia la orice unitate. Prin urmare, clienții s-au obligat să depună în contul curent suma lunară datorată Băncii în CHF, aceasta fiind obligația principală asumată de aceștia.
O clauză privind riscul valutar nici nu putea fi stabilită întrucât contractarea unui credit într-o anumită monedă atrage obligația debitorului de restitui creditul în aceeași monedă, fără a fi necesară existența unei prevederi contractuale în acest sens. Mai mult, riscurile cu privire la modificarea cursului valutar sunt asumate în mod egal de ambele părți, banca putând să piardă în situația scăderii cursului valutar. O prevedere contractuală care ar da posibilitatea băncii de a pretinde compensații în situația scăderii cursului valutar pentru acea monedă ar reprezenta într-adevăr o clauză abuzivă dar în cauză nu vorbim despre o astfel de situație.
Astfel, instanța constată că în speță nu este criticată vreo clauză abuzivă, consumatorul fiind, de fapt, nemulțumit că în contract nu este prevăzută o clauză prin care reclamantul, în calitate de „profan” în economie să fie protejat de riscul valutar. Instanța constată că nu este posibil ca în baza prevederilor privitoare la clauzele abuzive, să fie completat contractul cu clauze care nu au făcut inițial obiectul negocierii dintre părți, chiar dacă, s-ar demonstra că profesionistul a acționat cu rea credință, nu și-a îndeplinit corespunzător obligația de informare și lipsa clauzei creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.
În aceste condiții, solicitarea de eliminare a acestei prevederi din contract urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, față de principiul nominalismului, în conformitate cu care împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația acesteia. Instanța nu poate interveni pentru a modifica moneda în care a fost acordat creditul, câtă vreme atât banca cât și clientul își asumă consecințele negative ale cursului de schimb.
În ceea ce privește cererea de stabilizare (înghețare) a cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului instanța reține că părțile nu au convenit plata sumelor datorate de reclamant la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plății sumelor în valuta în care a fost primit creditul iar cursul oficial de schimb RON-CHF se stabilește de către B.N.R., nu de către pârâtă.
Sub acest aspect, instanța reține faptul că contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanților, fiind semnat prin acordul părților, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat, la data semnării contractului, modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.
Dispozițiile Legii nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forță obligatorie, ci au menirea de a particulariza dispozițiile legale generale aplicabile in rem și in personam.
Astfel, la momentul semnării contractului, reclamanții a avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (au analizat probabil și ofertele altor unități bancare), respectiv condițiile și caracteristicile esențiale ale produselor și serviciillor oferite de P. B. România SA, semnând contractul în cunoștință de cauză.
În ceea ce privește pretinsa omisiune a pârâtei de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, în opinia instanței, obligația de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligație furnizorilor de servicii financiare și drept urmare nu poate fi sancționată prin plafonarea valorii CHF la valoarea de la încheierea contractului.
Reclamanții trebuiau să ia în calcul posibilitatea evoluției nefavorabile (crescătoare) a monedei în care a contractat creditul, având în vedere că și-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât creditele în CHF erau ușor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) și acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat, de altfel, reclamanții.
În aceste condiții, împrejurarea că aceștia restituie datoria la un curs de schimb al francului elvețian dramatic majorat față de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părți este unul aleatoriu.
Chiar dacă reclamantul susține că nu avea cum să prevadă ca și un consumator mediu și normal o evoluție atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elvețian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piața interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru înghețarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut. Astfel, o asemenea soluție ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speță pârâta P. B. România, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr. 193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru el, fără a ține cont și de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenția de credit.
Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziția netă dintre ele să nu depășească 10% din fondurile proprii. În consecință, pârâta, acordând finanțări în CHF, trebuie să dețină sume suficiente în aceeași monedă, pe care și le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.
Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp. Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții numește dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 28,5 ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
Or, contractul de credit încheiat cu reclamantul, prevede nu numai dreptul băncii de a încasa rata dobânzii în CHF dar și obligația acesteia de a pune de îndată la dispoziția consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp destul dee lung. Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
În plus, pe lângă obligațiile directe asumate de părți prin convențiile de credit, există și o . de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Protecția instituită de Legea nr.193/2000 și celelalte prevederi în materia protecției consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puțin pentru a obține un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamanții tinde să îl obțină, urmărind în fapt exonerarea sa (prin intermediul acțiunii introduse în fața instanței) de obligația principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voință a părților consacrat de art.969 C.civ. și cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.
Legislația protecției consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părțile semnatare ale unei convenții de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii și ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 342 de luni.
De altfel, prin această solicitare, reclamanții pretinde modificarea unei obligații esențiale, solicitând instanței să intervină în însăși cauza contractului de credit, aspect ce excede protecției oferite de prevederile Legii nr.193/2000.
A plăti un preț cu mult mai mare decât prețul inițial al contractului nu este contrar bunei credințe, cum s-a susținut, ci este un risc pe care clientul și-l asumă, având în vedere tipul de contract încheiat de părțile prezentei cauze, împrejurarea că împrumutul a fost contractat în valută, dar și intervalul de timp (28,5) pentru care s-a încheiat.
A susține că părțile pleacă, în derularea acestui contract, de la premisa că situația economică de la data semnării convenției va fi relativ stabilă, este un fapt total nerealist, având în vedere că nimeni nu poate previziona evoluția unei monede pe o perioadă de 28 de ani.
Față de cele arătate, apreciază instanța că reclamanții și-a asumat riscul valutar din moment ce au accesat un credit în altă monedă decât cea în care își realiza veniturile.
A pretinde acum (după 7 ani de la încheierea contractului) că Banca nu și-a îndeplinit în mod corect și complet obligația de informare doar pentru că executarea contractului a devenit deosebit de oneroasă pentru reclamantă, este lipsit de orice fundament, cu atât mai mult cu cât este greu de anticipat evoluția unei monede străine pe o perioadă atât de îndelungată chiar și de către instituțiile de credit.
Prin această atitudine reclamanții nu doresc altceva decât să transfere riscul cursului valutar exclusiv în sarcina Băncii, deși erau conștienți (sau ar fi trebuit să fie) la data contractării creditului în valută de faptul că este un risc asumat de ei. Mai mult, nu poate fi sancționată pârâta prin transformarea esențială a contractului de credit într-un mod pe care nu îl dorește, în condițiile în care aceasta nu este culpabilă pentru evoluția cursului de schimb valutar al CHF, stabilit în condiții asupra cărora Banca nu își poate manifesta în niciun fel influența.
În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanța consideră că este neîntemeiată cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit, motiv pentru care instanța va respinge acest petit.
Pentru toate aceste motive, instanța urmează să admită în parte cererea de chemare în judecată conform dispozitivul acestei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanții A. B. și A. S. CNP_, domiciliul în Cluj-N., ., . în contradictoriu cu pârâtele . S.A. înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/1995, având CUI_ cu sediul în București, .. 29-31, sector 1 prin av. A. I. și S.C. P. B. ROMANIA S.A. Sucursala Cluj-Mărăști, cu sediul în Cluj-N., piața Mărăști, . 63, jud. Cluj, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J_, având CUI_ cu privire la Contractul de credit nr._036178/30.09.2008.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 1.2 teza a II-a din Contract cu privire la caracterul variabil al marjei Băncii și în ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica dobânda ca urmare a modificării marjei variabile a băncii.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 5.1 din contract în ceea ce privește prevederea că dobânda se poate modifica în funcție de variația marjei Băncii și în ceea ce privește prevederea că „în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25% puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda în consecință, în orice moment conform deciziei sale”.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 1.3 cu privire la comisionul de rambursare anticipată doar în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica „din timp în timp” valoarea acestuia.
Constată caracterul abuziv și nul absolut al clauzei cuprinse la art. 7 punctele m) și o) din contract.
Obligă pârâtele, în solidar, să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă, de la data încheierii contractului și până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, peste formula de calcul LIBOR CHF 3 luni + marja fixă de 4,9 %, plus dobânda legală, prevăzută de dispozițiile O.G. 9/2000, aferentă acestor sume, calculată de la data achitării acestora de către reclamanți și până la data restituirii integrale.
Respinge ca neîntemeiate toate celelalte petite ale cererii de chemare în judecată.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Cluj-N..
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.10.2015.
Președinte Grefier
F. IULIATOTH R.
Red./Dact. 6 ex. F.I./26.10.2015
| ← Anulare act. Sentința nr. 9576/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA | Întoarcere executare. Sentința nr. 9597/2015. Judecătoria... → |
|---|
